Satul mosnenesc Poiana – Ialomita

Localitatea Poiana din judeţul Ialomiţa (din 1968, sat în cadrul comunei Ciulniţa) este, astăzi, izolată şi aproape părăsită. De când vechea biserică din lemn a fost strămutată, din motive de calitate a conservării şi de vizibilitate turistică, la Slobozia, aproape nimic, în afara crucilor din cimitirul vechi, nu mai aminteşte de aşezarea prosperă din secolul al XVIII-lea, populată de moşneni, oameni liberi şi stăpâni ai pământului.

Aşezată pe malul drept al râului Ialomiţa, în plină câmpie a Bărăganului, înconjurată cândva de păduri de stejar, Poiana are, ca şi alte aşezări de moşneni, o vârstă greu de determinat şi ne-o putem imagina ca existând încă dinaintea „descălecatului” ţării (săpăturile arheologice au scos la lumină, la Poiana, un vas datând din secolele X-XI)[1]. Prima atestare certă datează din 1594, din timpul domniei lui Mihai Viteazul, când un Ignat ot Poiană apare ca martor la cumpărarea unei ocine la Sărăţenii de lângă Ţăndărei[2]. La 1617, un „Belcio din Poiană din Ialomniţa” apare ca stăpân de ocină la Poiana, care propune un schimb cu Mănăstirea Sfânta Troiţă din Bucureşti; la 15 decembrie 1675, Colţea din Poiana este atestat printre hotarnicii moşiei Bueşti; la 17 noiembrie 1706, Miteacă ot Poiana semnează ca martor pentru o hotărnicie din Broşteni. În 1709, domnitorul Constantin Brâncoveanu întăreşte Mănăstirii Vaideei (Slobozia) ocine donate de Gheorghie portar şi de soţia lui, Mariea, „fata Neculii, nepoata lui Nestor ot Poiană”[3].

Dintre moşnenii din Poiana s-a ridicat, în secolul al XVIII-lea, familia boierilor Târcă (Bărbulescu, Poenaru-Bordea), ctitorii bisericii de lemn din Poiana. Localitatea apare pe harta Ţării Româneşti, alcătuită de stolnicul Constantin Cantacuzino, în 1700. La începutul secolului al XIX-lea, o parte a moşiei moşneneşti din Poiana intra în posesia serdarului Scarlat Urlăţeanu[4]. În 1829, Poiana apare, sub numele de „Pojana”, pe o hartă militară realizată de sublocotenentul Franz von Weiss, din cadrul Marelui Cartier General al armatei imperiale austriece şi editată la Viena; în 1835 apare pe o hartă rusă, care menţionează şi existenţa a 65 de gospodării (la 1833, în Poiana fuseseră încartiruiţi militari ruşi); în 1864, Poiana apare pe harta alcătuită de maiorul D. Pappasoglu, ca una dintre comunele judeţului Ialomiţa.

Imagine

Poiana este un „sat vechi moşnenesc”[5]. Chiar dacă afirmaţia conform căreia, în timpul lui Mihai Viteazul, aici s-ar fi aflat „singura şcoală din judeţ” nu are acoperire documentară, studiul publicat de Mircea Stăncescu, în revista Sociologie Românească a lui Dimitrie Gusti, conţine informaţii valoroase despre istoria aşezării şi mai ales despre realităţile de la data publicării articolului (anul 1938). Chiar exagerarea amintită mai sus îşi poate găsi explicaţia într-o proiecţie mitologică bazată pe un fapt demonstrat istoric, despre care vom vorbi ceva mai târziu. În momentul la care scrie, Stăncescu numără la Poiana aprox. 1.250 de locuitori în 188 de case[6]. Condiţia moşnenească a aşezării este argumentată prin faptul că, la reforma agrară a domnitorului Cuza, în 1864, doar 40 de săteni din Poiana au fost împroprietăriţi, restul fiind deja proprietari de pământ. Autorul articolului analizează şi tipurile de moşii aflate în raza localităţii: călugăreşti (moşiile Erciuleasca şi Poieni, care aveau să fie preluate, după secularizarea averilor mănăstireşti, de Ion Marghiloman, tatăl lui Alexandru Marghiloman; familia Marghiloman a păstrat peste 2000 ha., până la reforma agrară de după Marea Unire, când terenurile au fost împărţite sătenilor; aproape 3000 ha. a deţinut, din moşia Erciuleasca, la un moment dat, Petre Orbescu), particulare (moşia Frunzoaica, de 1500 ha., aparţinând unor mari proprietari, primul dintre ei fiind Răducanu Târcă, ctitor al bisericii de lemn; moşia Băneasa Cacaleţi, deţinută parţial de N. Maltezeanu şi Maria Mănescu) şi moşneneşti (moşia Pisculeasca, 620 ha. pământ arabil, 25 ha. islaz şi 56 ha. pădure, pe care a ajuns să o stăpânească, prin cumpărări succesive, de la alţi moşneni, un Nae Poenaru, din care va descinde bogata familie Iatan, proprietară de moară; moşia satului Poiana, 1.050 ha. teren arabil, 150 ha. pădure şi 35 ha. islaz, care aparţinuseră moşnenilor din Poiana, urmaşi ai lui Tudor şi ai lui Stan Târcă şi care se judecaseră, spre a ieşi din indiviziune, cu întreruperi, între anii 1812 şi… 1906, pentru ca, până la sfârşit, moşia să rămână tot în indiviziune!). În timp, mulţi dintre moşneni au sărăcit, iar pământurile au început să se concentreze în mâinile câtorva proprietari mai înstăriţi, despre care exista tradiţia că s-ar fi îmbogăţit prin fapte nu tocmai paşnice: Poiana fiind popas în calea mocanilor coborâţi de la munte, cu oile, pentru a ierna în balta Ialomiţei, unii dintre moşnenii din Poiana i-ar fi atacat pe aceştia şi şi-ar fi însuşit turmele lor.

Imagine

Odată cu fărâmiţarea pământurilor, viaţa devine tot mai grea şi cei mai mulţi dintre descendenţii moşnenilor pleacă spre oraşe. Sărăcirea este accentuată şi de lichidarea vadului comercial pe care îl reprezentase Poiana. Dacă în secolul al XVIII-lea aceasta putuse rivaliza cu Slobozia, iar pe la 1870 încă era un centru negustoresc important (unde veneau locuitori de pe o rază de 30 de kilometri din jurul satului, pentru a se aproviziona de la prăvăliile unor Costache Stănescu, Irimia Mitulescu, Vasile Răuţă sau de la prăvălia muntenegreanului Ivan Ivanovici), construcţia podului peste Ialomiţa, de către Ion Marghiloman, a dat câştig definitiv de cauză Sloboziei[7], în timp ce sătenii din Poiana au rămas doar cu veniturile nesigure obţinute din agricultură, viticultură, grădinărit şi, mult mai puţin, din negoţ sau meserii. Din concluzia articolului scris în 1938 de Mircea Stăncescu reiese că situaţia locuitorilor comunei, dar şi a celor care o părăsiseră, pentru a practica diverse meserii la oraş, nu era deloc una prosperă.

Imagine

Imagine

Imagine

[1] Stelian Ivăncioiu, Comuna Ciulniţa. File de monografie, Slobozia, Editura Helis, 2007, p. 94.

[2] Ştefan Grigorescu, Aşezări şi monumente ialomiţene, Slobozia, Editura Helis, 2006, p. 229.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Mircea Stăncescu, „Un sat de foşti moşneni din Câmpia Românească: Poiana de lângă Ialomiţa”, în Sociologie Românească, Anul III, nr. 7-9, iulie-septemvrie, 1938, Institutul Social Român – Secţia Sociologică, Fundaţia Regală Culturală Principele Carol, p. 344.

[6] În procesul-verbal de înfiinţare a Căminului Cultural Regele Carol I din Poiana, datat 11 iunie 1939, sunt numărate la Poiana 208 familii, cu 1.230 locuitori, dintre care 574 bărbaţi şi 656 femei. Cf. Stelian Ivăncioiu, op. cit., pp. 114-120.

[7] Mircea Stăncescu, loc. cit., p. 347.