In memoriam Constantin Ţoiu (19 iulie 1923, Urziceni – 3 octombrie 2012, Bucureşti)

A trecut la cele veşnice unul dintre cei mai importanţi scriitori români ai celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea. În vara lui 2003, Alex. Ştefănescu mi-a propus să fac un interviu cu Constantin Ţoiu. Eram pe atunci student al Facultăţii de Istorie şi colaborator la “România literară”. Citisem Galeria cu viţă sălbatică, roman care m-a cucerit atunci şi care a rămas până azi una dintre cărţile mele favorite. Duminică, 6 iulie 2003, am mers la Cornu, unde scriitorul se afla în vacanţă, l-am întrerupt din scris şi am înregistrat un interviu care a fost publicat în “România literară”. Îl redau aici, în amintirea marelui scriitor.

“Viaţa mea e o ficţiune, o plăsmuire. Mă confund cu ea şi este, câteodată, mai reală decât realitatea din jur”

Constantin Ţoiu

“Ajungeam om mare! 

Filip-Lucian Iorga:  Imi asum riscul de a vă întreba cum aţi devenit scriitor. Spun „risc”, pentru că îmi amintesc felul savuros în care îi ironizaţi, într-un “Prepeleac”, pe autorii care îşi construiesc mitologii legate de momentul în care au simţit… atingerea aripii geniului.

CONSTANTIN  ŢOIU: Da, îi ironizam pe cei care se dau mari cu asta. Sunt însă două-trei momente pe care le-am scris în volumul “Memorii din când în când” şi pe care vreau să ţi le povestesc, pentru că sunt interesante.

Poate că primul dintre ele este legat de nea Garabet care vă spunea, la imperfectul lui imperturbabil: “Ajungeam om mare!” Iată că n-a greşit.

Eu aveam vreo 10-11 ani şi Garabet, negustorul de origine armeană şi religie musulmană, era prietenul meu. El îi spunea tatei, despre mine: “Ajungeam om mare!” Şi tata nu înţelegea, cum adică “om mare”? Doar toţi copiii cresc şi ajung oameni mari. Dar Garabet se bătea cu degetul în cap, în chelia lui care mirosea a cafea: “Nu, om mare… la cap!” Garabet vorbea o limbă imposibilă, numai la imperfect, dar eu nu-l corectam niciodată, simţeam că asta era vâna lui şi chiar mi-aş fi dorit să învăţ şi eu araba sau armeneasca. Năduşea îngrozitor, era foarte solid şi avea un şervet pătat cu cafea. Din când în când, atunci când pleca de la prăvălie, îi ţineam eu locul. Ţin minte că, o dată, chiar am şterpelit o halviţă şi apoi am avut remuşcări. Când a murit, am suferit îngrozitor. Era un om inteligent, foarte umblat şi cu o fină intuiţie. Armenii, ca şi evreii, au acea subţirime extraordinară. Şi eu, la 10 ani, purtam cu el discuţii intense. În fine, nea Garabet, “prietenul meu greu”, aşa cum am mai scris, a fost primul care a prevăzut ceva. Probabil că eram un copil precoce. Pe urmă, au mai urmat două întâmplări care se înlănţuie cu aceasta, în privinţa devenirii mele literare. Nici vorbă că abia la maturitate am conştientizat importanţa acestor momente.

“Tu seras un écrivain!”

Liceul l-am făcut la “Dr. Ioan Meşota” din Braşov. Aveam prieteni foarte buni acolo; unul dintre ei era Gelu Leonard. El învăţase la “Honterus”, liceul german, şi pe urmă se mutase la noi. Îl pomenesc pentru că el a fost martor la una dintre întâmplări.

La prima întâmplare am fost singur. Eram în clasa a VIII-a. Într-o duminică după-amiază, eram învoit de la internat şi mă dusesem să mă plimb pe sub poalele Tâmpei. Realitatea e că scriam poezii şi, pentru mine, venit din Bărăgan, de la Urziceni, Braşovul a fost o chestie colosală, parcă eram în străinătate. Mă atrăgeau, în special, săsimea şi civilizaţia germană. Nimeni nu ştia că scriu poezii şi erau, ce e drept, proaste. Şi culmea, plimbându-mă eu aşa, singur, mă întâlnesc cu directorul liceului, profesorul Bălăceanu, de limba română. Îl salut, luându-mi şapca neagră cu bentiţă galbenă de pe cap, şi el zice: “Băieţică, dar tu ce cauţi aici?” Eu m-am pierdut şi am tăcut, lăsând capul jos, pentru că directorul crezuse ori că fumam, ori că aveam întâlnire cu vreo fată. Şi nu era nici una dintre acestea. După care, profesorul Bălăceanu zice: “Ori scrii poezii?” La care eu n-am spus nu, ci am lăsat capul şi mai jos. El m-a mângâiat pe cap şi mi-a spus “la revedere”. A doua zi, luni, în timpul orelor, a venit la mine, după recreaţie, pe la 11.00-12.00, un student care mai câştiga şi el un ban, făcând pe pedagogul şi care era mai prieten cu noi, cei din clasa a VIII-a. El mi-a spus: “Ţoiule, a vorbit Bălăceanu de tine, în Cancelarie!” Eu înlemnisem, crezând că făcusem vreo boacănă. “Nu, a zis că te-a văzut ieri, cum te plimbai pe sub Tâmpa. Nu aveai nicio întâlnire şi crede că vei fi poet, pentru că erai foarte romantic”. Eu am fost foarte intrigat şi fericit chiar. Aşa că am înţeles să scriu, şi mai abitir, poezii aiurite şi slabe, de adolescent. Devenisem poetul liceului.

Trec şase luni sau mai mult. Profesor de limba franceză era chiar un francez, monsieur Landry, venit printr-un schimb franco-român de profesori. Un tip înalt, frumos, distins, cu o mustăcioară şi care preda altfel, era foarte popular, foarte apropiat de noi. Rupea şi binişor româneşte. Într-o zi, ne-a dat un extemporal de 10 minute, în limba română, aşa cum obişnuia el, în mijlocul unei discuţii: “Scrieţi despre Corneille sau Racine, spuneţi care vă place mai mult şi explicaţi de ce”. Acum, sigur că toată lumea a scris despre Corneille, despre eroism. Eu însă, care eram atins de morbul literaturii, al poeziei, şi probabil şi pentru ca să fac pe nebunul, cum sunt adolescenţii, l-am ales pe Racine şi am explicat că e mai uman, că dragostea lui e însoţită de tragedie, că înţelege slăbiciunile omeneşti, şi dă-i şi dă-i. Profesorul Landry a citit lucrările chiar în clasă, pe loc. Toţi scriseseră despre Corneille, despre eroism, eram în plin război; numai Ţoiu despre Racine. Profesorul a întrebat cine e Ţoiu, s-a uitat atent la mine şi a spus, în franceză: “Tu seras un écrivain!” Pe urmă s-a dus jos, la Cancelarie, şi le-a spus celorlalţi profesori că are impresia că Ţoiu va deveni scriitor. Acelaşi pedagog care îmi comunicase ce spusese Bălăceanu, mi-a spus şi de Landry: “Măi, şi ăsta a zis că o să ajungi scriitor! Ce-i cu tine?” Cred  că-ţi dai seama că, din acel moment, mi s-a urcat la cap. Am şi scris, undeva, că destinul meu a fost un extemporal.

“Eu am făcut disidenţă mentală”

Iată, aşadar, două premoniţiuni fantastice. Pe urmă, viaţa mea a fost bulversată de comunism. Totuşi, marea şansă a fost că am lucrat la Editura de Stat. Deşi fusesem exclus din partid, chiar la dorinţa mea, pentru că nu mai suportam, m-au primit acolo, datorită unor intelectuali evrei, Iosifescu, Eugen Skileru, care mi-au făcut mult bine, m-au ocrotit. Pentru că, atunci când fusesem exclus din partid, spusesem, despre cultură, că nu poate să fie politizată, ea este universală şi a tuturor popoarelor. Or, asta mirosea a troţkism, şi eu ştiam foarte bine. Aşa că evreii aceştia de bună calitate m-au luat drept troţkist şi m-au ocrotit. La Editura de Stat eram un fel de sclav, stilizam traduceri: “Iluzii pierdute”, “Anna Karenina”, “Învierea”, Balzac, Stendhal. În mijlocul acelei lumi care traducea din limbi străine fără să ştie măcar bine româneşte, am stilizat, adică m-am afundat mai ales în proză. Atunci am citit cel mai mult. De exemplu, “Posedaţii” lui Dostoievski l-am citit de zece ori, până acum. S-a declanşat atunci ceva în mine, datorită acestor aplecări serioase asupra textelor, exact ceea ce intuiseră cei trei, Garabet, Bălăceanu şi monsieur Landry.

Într-o perioadă care nu mai avea timp cu oamenii, într-o lume urâţită până la extrem, v-aţi refugiat în literatură.

Am traversat epoca proletcultistă citind marii autori clasici şi în sufletul meu au rodit cele trei grăunţe. Eu am făcut disidenţă mentală; o opoziţie intrinsecă şi structurantă. Eram total abstras, încât uneori, la editură, mă strigau: “Ţoiule, n-auzi? Ăsta e surd!”, pentru că eu mă gândeam la ale mele, eram plonjat în propria mea imaginaţie. Atunci am citit cel mai mult (inclusiv Ionesco, Sartre, Camus) şi am ascultat multă muzică; asta m-a ajutat să-mi construiesc o cultură solidă. Ca scriitor, m-am format deci în anii cei mai grei. De mine, eu am luat act mult mai târziu. În 1976, când am avut succesul cu “Galeria…”, am fost săptămâni întregi uluit. Nu-mi venea să cred! Ultima şi suprema confirmare a venit de la Marin Preda, care mi-a spus, cu gravitate: “Monşer, te felicit!”

“Scrisul e… o maladie psihică”

Dumneavoastră aţi străbătut viaţa literară, vieţile literare, aţi fost în miezul lumii scriitorilor.

Cea mai interesantă viaţă literară am avut-o, paradoxal, în totalitarism. Dacă nu ai trăit acel lucru, e greu să-ţi dai seama. În Uniunea Scriitorilor, eu am intrat târziu şi cu teamă, cu toate că ştiam foarte bine că scriitori adevăraţi erau foarte puţini; îi miroseam imediat. Eram foarte retras şi când a apărut “Galeria…”, toată lumea s-a întrebat: “De unde a apărut ăsta?” Eu ştiam de unde: de la Garabet, de la Landry… Mă mir, totuşi, că am avut acest noroc, pentru că aş fi putut să cad în darul beţiei, să mă deturnez. Ei nu, am dus o viaţă foarte sobră, fără să ştiu ce fac, de fapt. Mă pregăteam pentru scris. Când am început, eram gata antrenat.

Scrisul cere disciplină?

Foarte multă, dar nici nu-ţi dai seama ca e disciplină. E, de fapt, un fel de ţicneală. Să revii, să ştergi, să te scoli din pat la 2.00 noaptea ca să scrii nu ştiu ce. Scrisul e… o maladie psihică. Chiar un prieten psihiatru mi-a spus: “Voi, scriitorii, sunteţi cu toţii ţicniţi; dar ţicniţi cu rost”. A fost un extraordinar compliment! Scriitorii cred în îngeri. De fapt, dacă te uiţi cu atenţie, o să-ţi dai seama că sunt oameni care, pe sub haine, au aripi de înger. Ăştia sunt îngerii în care cred eu. Eu cred în caracter, cred că există oameni buni şi că omul, în general, are o natură îngerească, atunci când reuşeşte, prin cultură şi experienţă, să atingă înălţimile. Einstein, Newton, Galilei, aceştia sunt arhanghelii: campionii cunoaşterii. Îmi spun unii, câteodată, că romanele mele ar fi, parcă, scrise de altcineva. Sigur că sunt! Pentru că pe umărul meu drept stă îngerul care mă îndrumă.

Dar ce ne facem cu aceia care ascultă de îngerul întunecat, de pe umărul stâng?

Aceia nu rămân în literatură, sunt uitaţi repede. Cei care au însă asistenţa transcendentală după ei, rămân. Pentru asta nu trebuie neapărat să fii erou, să duci steagul la revoluţie, nu trebuie să fii moral. În literatură e o altă lege, o altă morală. Scriitorul este un om cu reacţii diferite de ale celorlalţi. Un Sadoveanu, un Călinescu, un Arghezi nu pot fi scoşi din literatură, chiar dacă au colaborat cu comuniştii, pentru că sunt mari. Punct. Trebuie, uneori, să închidem ochii. Sigur, asta nu e o scuză în ordinea cealaltă, neliterară. Criticii tineri sunt foarte aprigi. Ne acuză că nu am fost mai vehemenţi. Dar eu, care am trăit acele vremuri, le pot spune că nu se putea face mare lucru. Poate doar să te sinucizi. Trebuie să evităm comparaţia între epoci. Un om inteligent trebuie să ştie că istoria nu se repetă.

Se repetă prostia.

Da, însă oamenii sunt alţii. Din punct de vedere uman, istoria este irepetabilă. Şi, a-propos de îngeri. Eu îi datorez enorm mamei mele, care era grecoaică, Ifigenia. Scria cu litere greceşti şi avea cultul cărţii şi al literelor. Ea a fost foarte mândră că am devenit scriitor şi, când se mai certa cu cineva, la Urziceni, argumentul suprem era: “Lăsaţi-mă în pace, că eu sunt mamă de scriitor!” Când eram mic, mama mi-a spus că a văzut un înger. Eu nu prea am crezut-o, un medic mi-a spus că s-ar fi putut să fie o problemă de vedere. Dar eu mă trag din această femeie, care văzuse un înger…

Alexandru Macedon… ski

Întorcându-ne în anii ’50: cum priveaţi, totuşi, lumea din jur?

Trăiam într-o inconştienţă mirată. Mă miram că aşa ceva era posibil. La un moment dat, prin 1957-58, era la editură o evreică basarabeancă; traducea de zor o istorie universală şi îi tot dădea cu Alexandru Macedonski. Eu văd şi îi atrag atenţia că Macedonski e un poet român… puţin altul decât cuceritorul Alexandru Macedon. Şi ea îmi răspunde: “Aveţi voi aşa un poet?” Cum poţi să reacţionezi în asemenea situaţii? Aşa că eu trăiam într-o continuă uluială că ăştia existau cu adevărat, că exista guvern, poliţie, în fine.

Eu l-am văzut pe  A. Toma. Am intrat la el în birou şi mi-a arătat o salopetă de muncitor, care era întinsă pe biroul lui. Toma încerca să bage în buzunarul salopetei un nou volum de versuri al lui, “Cântecul vieţii” parcă, şi m-a rugat şi pe mine să-l ajut. Văzând probabil, pe faţa mea, stupefacţia, a ţipat, ca un moşneag: “Nu-nţelegi că vreau să mă aibă toţi muncitorii? În pauza aia de la 10.00 dimineaţa, să mănânce o bucată de pâine şi să citească o poezie de-a mea!” Acesta era omul care voia să-i ia locul lui Arghezi, în literatura română; şi poate şi pe al lui Eminescu. Nu puteam să mă-nchin, dar m-am retras încet. Mai târziu, enervat că buzunarul era prea mic, i-a făcut mare scandal secretarei, aproape plângând de ciudă, pentru că nu îi adusese iaurtul. Astea nu sunt invenţii, sunt lucruri trăite, pe care eu le-am ţinut minte, cu mirare, şi le-am folosit în cărţile mele. Literatura e o chestie de văz şi de auz. Şi de lecturi. Văd şi aud, vorba lui Caragiale, monstruos. Să te ferească Dumnezeu să-ţi spun ce văd!

Tot în epoca asta teribilă, eu l-am văzut pe Arghezi, în poartă la Mărţişor, vânzând cireşe. Am şi cumpărat de la el un kilogram şi ţin minte că… m-a înşelat cu 100 de grame.

Imagine

Constantin Toiu, 6 iulie 2003, la Cornu. Foto: Filip-Lucian Iorga

“Abführtag”  

Venind la dumneavoastră, cred că v-am întrerupt din lucru…

Fiind duminică, făceam oricum pauză. Lucrez la un nou roman. Fragmentul la care lucram se numeşte “În loc de  început”, pentru că nu am început încă să scriu, propriu-zis, decât pagini disparate şi nu am hotărât încă titlul romanului. Fiind însă aici, la Cornu, în frumoasa casă a familiei Tomescu, şi uitându-mă prin notele mele, am găsit “Abführtag”. Am citit eu odată că o tânără din Germania nu putea să defecheze şi i se făceau masaje pentru asta, în fiecare zi. Operaţia asta se numea “Abführtag”, adică ziua în care scoţi din tine ceva. Acum vreo 5-6 ani eram la masa de lucru, acasă, şi a venit Nicolae Manolescu. Uitându-se pe masă, m-a întrebat ce înseamnă acest cuvânt şi m-a sfătuit să nu denumesc romanul în germană, ci în română, “Ziua excrementelor”. Lucrul a rămas suspendat, ca o probă, şi l-am redescoperit acum. Am, ca întotdeauna când încep un roman, un trac îngrozitor. Asta până pornesc. Sigur că titlul e şocant, dar este atrăgător şi, de fapt, un simbol al purificării morale, o problemă foarte actuală. O zi a purificării morale, personale şi naţionale. Oricum, titlul este provizoriu, nu m-am decis încă.

Azi-dimineaţă, înainte de a veni tu, am transcris câteva însemnări care se leagă de viitorul roman. E vorba de tehnicile pe care le voi folosi, cea a punerii în paranteză a textului auctorial, inspirată de “Memoriile unui opioman englez” a lui De Quincey şi cea a adresării directe şi familiare (de fapt, o familiaritate falsă) către cititor, folosită de Thomas Mann în “Mario şi Vrăjitorul”. Ceva de genul:  “V-am spus eu!”, “Vă atrag atenţia!” Eu o să spun că am pornit de la aceste tehnici, chiar dacă am şi eu un personaj, Rânzei din “Însoţitorul”, care intervine în acţiune în modul la care mă refer. Eu voi deveni şi cenzorul propriului meu text.

Muzeul cuvintelor

Această carte este, de fapt, o replică la “Ciocoii vechi şi noi” a lui Nicolae Filimon. Dinu Păturică va fi, la mine, Costel Jurubiţă. Unul care a moştenit o femeie de 90 de ani, i-a luat toate moşiile, după ce a incinerat-o şi i-a împrăştiat cenuşa pe pământ. Puţin lugubră chestia, dar Jurubiţă este… contemporanul nostru. El, fiind asistent sanitar, îi făcea, fizic, “Abführtag” bătrânei care nu mai putea să defecheze şi care îi lasă lui toată averea. Eu mă voi folosi de romanul lui Filimon, care este savuros, şi de anumite expresii ale lui. De pildă, “târâtoarea umilinţă”, “întunecoasa lui intenţiune”, “o infernală tâlhărie”, “te voi chema la trebuinţă”, “fă-mă să-nţeleg”, “lucrurile sunt cam scumpuleţe”, “făcu un gir de privire”, “dezmierdări simţuale”, “îl sărută cu un transport de amor prefăcut”, “iuşchiurzlâc” (adică afacere, şmecherie)…

Întreprindeţi o adevărată arheologie lingvistică.

Da, sunt sintagme care nu mai apar în limba română, sunt ca nişte fosile pe care eu le scot la iveală, le pun între ghilimele şi la folosesc. Le reînviu, pentru că merg ca o mănuşă cu ceea ce scriu. Intru într-un adevărat muzeu al cuvintelor. Bineînţeles că eu n-o să-l imit pe Filimon, dar sunt în admiraţia lui. E un scriitor formidabil, un fel de Balzac al nostru. De exemplu, are o chestie nemaipomenită. Capitolul al XVI-lea se numeşte… “Fă-te om de lume nouă!” Iar în capitolul al XVII-lea, intitulat, în modul cel mai benign, “Muzica în timpul lui Caragea-Vodă” (Filimon era mare muzicolog), Păturică vorbeşte despre … comunism, elogiindu-l. Desigur, acel comunism de secol XIX. Dar acest Păturică este prototipul activistului. Aş fi putut să inventez asta, dar este real! Iată, literatura vede mult mai departe decât istoria.

Totuşi, parcă Dinu Păturică nu e chiar atât de antipatic precum… ciocoii noi. Dacă ne uităm numai la ce citea. El căuta să ajungă un om de lume.

Era mult mai uman şi mai inteligent. Şi avea “spirit fin, de bună companie”. Obţine ceea ce îşi doreşte prin prefăcătorie şi printr-un fel de inteligenţă. Cu totul altfel decât ciocoii de astăzi.

În orice caz, eu sunt molipsit de Filimon. Iată o frază scrisă de mine, dar influenţată de el: “Prefăcătorii bărbăteşti, zise Eleonora [eroina mea, o celebră actriţă], atingând cu o mănuşă a ei, ce mirosea a patchouli, obrazul proaspăt ras al lui Costel Jurubiţă”. Îţi spun aceste lucruri, nişte indiscreţii de atelier care, de obicei, nu se fac. Eu însă în cazurile astea, sunt de o sinceritate deranjantă. Mă simt dator, faţă de mine, să spun pe şleau anumite lucruri.

        

One thought on “In memoriam Constantin Ţoiu (19 iulie 1923, Urziceni – 3 octombrie 2012, Bucureşti)

  1. sasha spune:

    nu o sa te uit:( desi esti unchiul meu tu ai fost pt mine bunicul meu🙂..o sa imi fie dor de tine…:|

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s