Familia Costache, mic-burghezi din Ploiesti

De când mă ştiu, Crăciunul nu a însemnat pentru mine doar bucurie, tihnă, vacanţă, cadouri, colinde, mâncare bună, întâlniri cu oameni dragi. Graţie poveştilor bunicii mele, Alexandrina Stănescu născută Costache (Buni), m-am aflat mereu în preajma unei lumi şi a unor oameni de demult. Nu voi putea niciodată să desprind Crăciunul pe care îl trăiesc în fiecare an, rememorarea sacră a Naşterii Domnului, de farmecul greu de descris al Crăciunurilor petrecute şi povestite de bunica mea. Crăciunuri din Ploieştiul interbelic, dintr-o lume tradiţională şi aşezată, pe care am pierdut-o, dar de care e bine să ne reamintim şi pe care o putem face să retrăiască, în alte timpuri şi cu alte chipuri. Atmosfera din casa străbunicilor Ivanca şi Nicolae Costache e moştenirea preţioasă care face ca, pentru noi, Crăciunul să aibă un farmec „istoric”, dar cald şi familiar. Orice sărbătoare adevărată se petrece în familie şi orice familie e alcătuită din membrii ei prezenţi, dar şi din cei plecaţi la Domnul. Tradiţie vie.

Strabunicul Nicolae Costache (1887-1968)

Strabunicul Nicolae Costache (1887-1968)

In mijloc, Alexandrina Costache, eleva

In mijloc, Alexandrina Costache, eleva

Bunica Alexandrina adolescenta

Bunica Alexandrina adolescenta

Alexandrina Costache

Alexandrina Costache

Din amintirile Bunicii mele:

„De Sf. Andrei, în 30 noiembrie, mâncam boabe fierte de porumb, cu sare. Mămica fierbea un cazan de boabe şi dădea şi de pomană.

În 6 decembrie, de Sfântul Nicolae, venea lume pe la noi. Mămica făcea colivă pentru onomastica lui Tăticu’. Aşa era obiceiul pe-atunci, de onomastici se făcea colivă şi se sfinţea la Biserică. Luai de la om şi îi ziceai „la mulţi ani”.

De la Sfântul Nicolae începeau să treacă cu Steaua pe stradă. Dar nu dădeau buzna, veneau doar dacă cineva îi chema în curte. Era tare frumos. Auzeam şi noi Steaua şi ieşeam la poartă. Mă uitam la becul de la stâlp, fulguia şi în depărtare se auzea „I-iro-od şi cu tre-e-ei crai… Dar cine o primeşte, cine o vesteşte, Steaua lui Cristos, ca un soare luminos”. Şi noi fuga înapoi în casă, că era frig. De Moş Nicolae, ne curăţam ghetele şi le puneam la fereastră. A doua zi, găseam în ele mandarine, portocale, care pe-atunci se găseau doar iarna. Într-un an, ştiu că am găsit în ghete şi o nuia.

Vacanţa de Crăciun începea în 23 decembrie şi ţinea până în 8 ianuarie. De Moş-Ajun, Mămica cumpăra vreo 200-300 de covrigi, pentru colindători. Poarta era deschisă, unii ieşeau, alţii veneau. Mergeam şi noi cu colindul, cântam „Bună dimineaţa la Moş Ajun / Am venit şi noi o dată / La un an cu sănătate / La mulţi ani cu bucurie / Bună dimineaţa la Moş Ajun!”. Şi umpleam traista de covrigi, mere şi nuci. Veneam pe urmă acasă, număram covrigii, îi puneam pe aţă, făceam ceai şi îi mâncam împreună.

În casa veche, cea care ne-a fost bombardată, făceam şi brad, pe care îl împodobeam cu lănţişoare din hârtie colorată de la librărie, făcute de noi, cu nuci învelite în poleială colorată, cu vată.

În dimineaţa Crăciunului, la ora 5, Tăticu’ pleca  la Biserică şi se întorcea la 8, cu anafura, cu Crăciunul. Noi, copiii, luam aghiasmă, pe urmă anafură, apoi un pic de vin şi pe urmă începeam să mâncăm de dimineaţă, gustam niţică friptură şi cozonac. Părinţilor le plăcea carnea grasă. Îmi aduc aminte cum sfârâia în untură friptura, pe soba în formă de cizmă, într-o cratiţă de tuci. Sigur, eu mâncam ca şi acum, puţin.

Masa de prânz, în familie, era destul de devreme. Mâncam sarmale, caltaboş, friptură, cârnaţi, burtă de porc umplută. Ce frumos era când fierbea mămăliga, colcăia pe foc, şi mirosea a sarmale! Aveam foc cu lemne şi mai trosnea câteodată lemnul în foc… Noi cântam colinde, făceam repetiţie, pentru că în seara de 31 decembrie se mergea pe la ferestrele oamenilor şi se cântau Domn, Domn să-nălţăm sau Trei păstori se întâlniră. Băieţii umblau în 30 decembrie cu Pluguşorul.

Revelionul se făcea, în general, acasă. Odată, mai târziu, după război, ne-am strâns mai mulţi tineri, băieţi şi fete, la un băiat care avea atelier mecanic. Era un spaţiu mare şi bine încălzit, un băiat venea cu patefonul cu plăci (tangouri ale cântăreţilor români interbelici), fratele meu Fane cânta la mandolină şi Gică Baston la acordeon. Ne distram foarte bine. Eu am învăţat să dansez vals de foarte tânără.

La Anul Nou, Mămica făcea salată boeuf, varză coaptă cu friptură de porc, cârnaţi, plăcinte cu brânză. Nu lipseau murăturile în oţet. Piftia şi ginghirul (un fel de caltaboş în care, pe lângă carne de burtă şi ficat, se punea şi sânge de porc) le făcea de Bobotează.

În rest, ne dădeam cu sania pe-afară, alergam, ne jucam. Eu eram năzdrăvană şi, câteodată, ieşeam în uşă şi mă duceam într-o fugă, desculţă, prin zăpadă, până la poartă şi fuga înapoi. Îmi plăcea grozav. Mai târziu, când eram domnişoară, mergeam cu o sanie lungă, trasă de cal”.

Arborele genealogic al familiei Costache, mic-burghezi din Ploieşti:

Familia Costache din Ploiesti

Filip33

Sarbatoare campeneasca in familie, anii 1930. Strabunicul Nicolae Costache, primul din dreapta, in picioare.

2 thoughts on “Familia Costache, mic-burghezi din Ploiesti

  1. gabriela mocanu spune:

    Articolul este de o gingasie care nu mai poate fi gasita oricat ai cauta…si mie imi este tare dor de copilarie si de ceea ce insemna Craciunul atunci!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s