Doctorul Poenaru şi portretul moşnenilor din Poiana-Ialomiţa

Paul Georgescu (1923-1989) a fost un romancier talentat, subtil şi erudit. Dacă scrisul lui a fost aşezat iniţial sub zodia realismului socialist, scriitorul a reuşit, fără să renunţe la ideile lui de stânga, să se elibereze de canoanele ideologice şi să devină, spre sfârşitul vieţii, unul dintre pionierii postmodernismului literar românesc.

Scriitorul Paul Georgescu

Scriitorul Paul Georgescu

Unul dintre cele mai importante romane ale lui Paul Georgescu, Doctorul Poenaru, publicat în 1976, evocă, sub chipul doctorului Mitică Poenaru, personalitatea medicului Dumitru Georgescu, fondatorul spitalului din Ţăndărei, tatăl scriitorului, un om foarte iubit şi foarte respectat. Dincolo de nota ideologică sau de perspectiva idilică asupra ilegaliştilor comunişti, Paul Georgescu reuşeşte un personaj intransigent, idealist, cu o rigoare morală fără fisură şi cu spirit de sacrificiu, care reuşeşte să “sfinţească locul”, punând pe picioare, din nimic, şi luptând cu birocraţia, corupţia, demagogia şi violenţa ideologică din perioada interbelică, un spital rural care va salva sute şi sute de vieţi.

Coperta romanului "Doctorul Poenaru" (Ed. Eminescu, 1976)

Coperta romanului „Doctorul Poenaru” (Ed. Eminescu, 1976)

Dumitru Georgescu se născuse la Poiana de Ialomiţa şi aparţinea uneia dintre ramurile neamului de moşneni stăpâni ai satului, înrudită cu Bărbuleştii, Vasileştii, Răduleştii, Dineştii, Vetu etc.

Bustul medicului Dumitru (Mitica) Georgescu (doctorul Poenaru), din fata Spitalului din Tandarei.

Bustul medicului Dumitru (Mitica) Georgescu (doctorul Poenaru), din fata Spitalului din Tandarei.

Neamul de moşneni din Poiana a fost norocos, fiindcă un reprezentant al lui avea să devină nu numai erou de carte, ci şi de film, şi să fie interpretat de unul dintre cei mai mari actori români din toate timpurile, Victor Rebengiuc. În 1978, regizorul Dinu Tănase a realizat filmul Doctorul Poenaru, cu Victor Rebengiuc (în rolul titular), Ştefan Iordache, Vasile Niţulescu, Elena Dacian, Gheorghe Dinică.

Afisul filmului "Doctorul Poenaru"

Afisul filmului „Doctorul Poenaru”

Dumitru Georgescu (Doctorul Poenaru), un mosnean din Poiana-Ialomita interpretat de Victor Rebengiuc.

Dumitru Georgescu (Doctorul Poenaru), un mosnean din Poiana-Ialomita interpretat de Victor Rebengiuc.

La începutul romanului Doctorul Poenaru există, probabil, cea mai frumoasă descriere literară a unui sat de moşneni din Ialomiţa şi un portret plin de umor şi de duioşie al moşneanului ialomiţean de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Să vedem ce scrie Paul Georgescu despre familia doctorului Poenaru, aşadar despre neamul de moşneni din Poiana-Ialomiţa şi despre bătrânul lor sat:

Satul tot, aflat în vale, se strânsese între dealul galben şi râul lent, verde vara, umbrit cum era în placiditatea lui de salcii şi stejari, şi vatra se tot strâmta fiindcă râul mânca din sat, care acum se-nghesuise de tot sub deal, în timp ce dincolo, peste mal, se tot lăţea pădurea lui naş’ Nicu [probabil, moşierul Nicu Poenaru-Iatan, moşnean bogat din Poiana; n.n.], iar această pornire a râului leneş şi indiferent părea o alegorie a situaţiei sociale a poenarilor. Un proces dura, de optzeci de ani, împotriva boierului a cărui moşie era sporită de râu (…)

Don Mişu [tatăl doctorului Poenaru; n.n.] era potrivit de statură, cam puţintel, slab şi oacheş, mergea cu pieptul în afară, se purta – şi pe zăduf – cu vestă, cravată şi guler înalt, scorţos. Tatăl se purta ras, dar îşi cruţase o discretă mustaţă. Se ţinea drept, băţos, în scaun, ca şi când salonul ar fi fost umplut tot cu lume aleasă. (…) Don Mişu trase adânc un fum şi sorbi din cafea. Era atâta linişte şi gesturile tatălui atât de asemenea lor, încât, acasă, băiatul se simţea la marginea cea mai subţiată a timpului. Pe masă, pe o tăviţă de argint, dăinuia solitară o ceaşcă mare, cu flori albastre, inutilizată şi fudulă – “ceaşca lui Marghiloman” [Alexandru Marghiloman era, la Poiana, vecin de moşie cu moşnenii satului; n.n.]. Şeful conservator venea uneori la conacul de peste gârlă, al lui naş’ Nicu, şi atunci făcea o vizită şi primarului liberal, şi acolo îşi avea ceaşca lui de care nu se atingea nimeni altul. Don Mişu, liberal, era primar de mult [Mişu Georgescu, tatăl doctorului Dumitru Georgescu, a fost primar al satului Poiana vreme de trei decenii; n.n.] şi nici partidul advers nu-l clintea: era rudă cu şefii lor locali şi, apoi, oricum, tot satul de moşneni era liberal, fiindcă partidul băncilor şi al băcanilor îi ţinea, ziceau ei, moşnenii, pe ciocoi în frâu, fiindcă marile moşii aveau tendinţa ancestrală de a se revărsa şi, de trei secole, poenarii, ghimpaţii şi perieţenii îşi apărau moşii, deşi curelele de pământ li se tot subţiaseră prin sciziparitate; ca să nu se topească de tot curelele, băieţii erau trimişi la carte, la oraş, sloboziţi în lume, să se descurce, doar fetele primeau pământ şi puţinii flăcăi prea certaţi cu cartea, aşa că satul, de la un timp, se rărise. (…)

Moşneanul, şi la zece pogoane, nu se socotea ţăran, îşi dădea pământurile în parte la golanii de prin prejur – golani, aşa-i numeau cojanii pe mocanii care, târâţi de oi, se lipiseră de Bărăgan şi se-nhămaseră la lucrarea pământului. Ei, moşnenii, aveau alte ocupaţii! Asemenea detaşare superioară ducea direct la calicire, dar nici unul nu-şi bătea capul. (…) Fiul se simţea mâhnit: nu-l interesa nici grâul, nici comercializarea caiselor, dar îl supăra tândăleala fudulă, risipa, râia boierească fără moşii, totul i se părea vag şi fals. (…) Ceea ce-l îngrijora cel mai mult era nepăsarea voioasă a tatălui care părea el să ştie ceva, dar nu ştia nimic, pur şi simplu refuza să-şi bată capul: nu se sinchisea. Don Mişu reprezenta acea stare denumită kief (ce avea să degenereze, în alte straturi, în vulgarul chef), acea stare de linişte voioasă, tacla prelungită şi indiferenţă amuzată faţă de ce se întâmpla în jur, un răsfăţ de sine până la inconştienţă, tihnă îndelung stătătoare, eternitate narcotizată în care orice efort era privit drept caraghiozlâc şi gugumănie, prilej de batjocură subţire. (…) Dar nu-şi putea lăsa tatăl, nu era posibil să li se scoată în vânzare la licitaţie pământurile lor date de Mihai Vodă. (…)

Moşnenii erau oameni cârcotaşi, puşi pe harţă şi zeflemea subţire, se căsătoreau doar între ei şi nici jandarm nu sufereau să le vină din alte locuri; îl tăiau. Cum erau puţini, în cele trei sate, şi tot însurându-se ei înde ei, ajunseseră ca la o rudenie veche, mai de departe, să adauge o alta, nouă, mai strânsă, aşa că arborele genealogic, pe care-l păstrau bine în cap, avea o încâlceală de groază. Cu generaţiile, unii făcuseră avere multă, alţii sărăciseră, dar se ţineau neamuri, şi pomeneau de obşte, care de mult nu mai era, dar le şi plăcea să se tragă în procese unii pe alţii, erau “procesivi”, uneori judecata se moştenea generaţii, uitându-se pricina, doar vrajba veche, nu. Aveau bâzdâc, le plăceau judecăţile, la tribunal îşi ţineau discursuri lungi şi-şi arătau îndreptările, hârtii răscoapte cu peceţi, de pe care nici dracu nu mai ştia citi ceva. Colţoşi şi clănţăi între ei, erau, înspre afară, uniţi.(…)

Strat social vechi dar subţiat mereu, răzeşimea transmitea o mândrie arogantă, dar lipsită de mijloace, tindea spre clasa suprapusă, care o respingea cu politeţuri, dar ferm. Semeţia lor de altădată, necesară atunci, devenise inadecvată, întoarsă contra firescului instinct de apărare. (…)

(…) moftureala unei categorii închistate, chichiricioase şi măcinate, dintr-un sat mâncat de un râu şi de o moşie, fudulia unor oameni lipsiţi de mijloacele orgoliului lor, toate aceste realităţi pe care doctorul Poenaru le privise critic şi întristat ca fenomene cu totul exterioare şi de care se simţise liber, iată că ele, constituite în trecut, deveneau acum o forţă ce-l devia de la destinul pe care şi-l gândise, toate aceste trecuturi ale altora deveniseră propriul său trecut.

(Paul Georgescu, Doctorul Poenaru, Bucureşti, Editura Eminescu, 1976, pp. 6-26, 102)

 

 

Anunțuri

Reportaj despre Biserica de lemn „Poiana”

Digi 24 a dedicat un reportaj Bisericii de lemn „Sf. Nicolae”, ridicată de moşnenii din Poiana-Ialomiţa şi aflată astăzi în grădina Muzeului Naţional al Agriculturii din Slobozia:

http://www.digi24.ro/Emisiuni/Regional/Digi24+Constanta/Timp+liber/Timp+Liber+Bisericuta+Poiana+din+Slobozia

Arborele genealogic al familiei de moşneni Bărbulescu din Poiana-Ialomiţa

Am început să mă interesez de genealogia, istoriile şi legendele familiei mele materne, moşnenii Bărbuleşti din Poiana-Ialomiţa, pe la 10 ani. De fapt, nu prea îmi amintesc să mă fi lăsat vreodată rece rădăcinile, poveştile din trecut, momentele fericite şi dramele, luptele şi momentele tihnite, ofiţerii ţanţoşi şi domnişoarele sfioase, demnitatea celor vechi, poate inactuală azi dar dătătoare de forţă. Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu interpelat de o aceeaşi fotografie sepia, care se încăpăţâna să îmi transmită nu o informaţie, ci o atmosferă. Cu privirile lor blânde şi sigure, cu buclele, mustăţile în furculiţă, săbiile şi gulerele lor de blană, sprijiniţi fiecare, în bibliotecă, de câte o carte cu care vor fi avut, cândva, de-a face, strămoşii şi rudele lor m-au însoţit de când mă ştiu. De atâtea ori mi s-a întâmplat să mă întâlnesc prin casă cu un acelaşi abonament, albastru şi cartonat, la un cinematograf interbelic, cu o veşnic neschimbată notă de plată de la cine ştie ce festin al vreunui străbun, la fel sau poate încă mai gurmand decât mine, cu un epolet a cărui ţâfnă nu îşi are echivalentul decât, poate, în aceea a fostului său stăpân, vreun unchi cavalerist, sau cu un dop foarte cochet de la o sticlă din anii ’20. Am purtat întotdeauna strămoşii cu mine, nu au fost doar amintiri reci, doar nume, date şi informaţii. Au fost şi sunt prezenţe vii, calde, apropiate. Îi port cu mine, iar ei mă sprijină, mă împing înainte, iar atunci când e nevoie mă poartă în cârcă.

De mai bine de 15 ani adun informaţii despre diversele ramuri ale familiei. Graţie bunicului Mircea, a mătuşilor şi unchilor mei şi a documentelor pe care le-am găsit, am ajuns la forma de acum a arborelui genealogic, care se află în curs de publicare în revista Arhiva genealogică a Institutului Român de Genealogie şi Heraldică Sever Zotta din Iaşi. Sunt încă multe de aflat, de completat, de corectat şi sper ca anii care vin să-mi îmbogăţească memoria şi arborele. Deocamdată, cam aşa arată filiaţia Bărbuleştilor:

Arborele genealogic al familiei Bărbulescu, moşneni din Poiana-Ialomiţa

Satul mosnenesc Poiana – Ialomita

Localitatea Poiana din judeţul Ialomiţa (din 1968, sat în cadrul comunei Ciulniţa) este, astăzi, izolată şi aproape părăsită. De când vechea biserică din lemn a fost strămutată, din motive de calitate a conservării şi de vizibilitate turistică, la Slobozia, aproape nimic, în afara crucilor din cimitirul vechi, nu mai aminteşte de aşezarea prosperă din secolul al XVIII-lea, populată de moşneni, oameni liberi şi stăpâni ai pământului.

Aşezată pe malul drept al râului Ialomiţa, în plină câmpie a Bărăganului, înconjurată cândva de păduri de stejar, Poiana are, ca şi alte aşezări de moşneni, o vârstă greu de determinat şi ne-o putem imagina ca existând încă dinaintea „descălecatului” ţării (săpăturile arheologice au scos la lumină, la Poiana, un vas datând din secolele X-XI)[1]. Prima atestare certă datează din 1594, din timpul domniei lui Mihai Viteazul, când un Ignat ot Poiană apare ca martor la cumpărarea unei ocine la Sărăţenii de lângă Ţăndărei[2]. La 1617, un „Belcio din Poiană din Ialomniţa” apare ca stăpân de ocină la Poiana, care propune un schimb cu Mănăstirea Sfânta Troiţă din Bucureşti; la 15 decembrie 1675, Colţea din Poiana este atestat printre hotarnicii moşiei Bueşti; la 17 noiembrie 1706, Miteacă ot Poiana semnează ca martor pentru o hotărnicie din Broşteni. În 1709, domnitorul Constantin Brâncoveanu întăreşte Mănăstirii Vaideei (Slobozia) ocine donate de Gheorghie portar şi de soţia lui, Mariea, „fata Neculii, nepoata lui Nestor ot Poiană”[3].

Dintre moşnenii din Poiana s-a ridicat, în secolul al XVIII-lea, familia boierilor Târcă (Bărbulescu, Poenaru-Bordea), ctitorii bisericii de lemn din Poiana. Localitatea apare pe harta Ţării Româneşti, alcătuită de stolnicul Constantin Cantacuzino, în 1700. La începutul secolului al XIX-lea, o parte a moşiei moşneneşti din Poiana intra în posesia serdarului Scarlat Urlăţeanu[4]. În 1829, Poiana apare, sub numele de „Pojana”, pe o hartă militară realizată de sublocotenentul Franz von Weiss, din cadrul Marelui Cartier General al armatei imperiale austriece şi editată la Viena; în 1835 apare pe o hartă rusă, care menţionează şi existenţa a 65 de gospodării (la 1833, în Poiana fuseseră încartiruiţi militari ruşi); în 1864, Poiana apare pe harta alcătuită de maiorul D. Pappasoglu, ca una dintre comunele judeţului Ialomiţa.

Imagine

Poiana este un „sat vechi moşnenesc”[5]. Chiar dacă afirmaţia conform căreia, în timpul lui Mihai Viteazul, aici s-ar fi aflat „singura şcoală din judeţ” nu are acoperire documentară, studiul publicat de Mircea Stăncescu, în revista Sociologie Românească a lui Dimitrie Gusti, conţine informaţii valoroase despre istoria aşezării şi mai ales despre realităţile de la data publicării articolului (anul 1938). Chiar exagerarea amintită mai sus îşi poate găsi explicaţia într-o proiecţie mitologică bazată pe un fapt demonstrat istoric, despre care vom vorbi ceva mai târziu. În momentul la care scrie, Stăncescu numără la Poiana aprox. 1.250 de locuitori în 188 de case[6]. Condiţia moşnenească a aşezării este argumentată prin faptul că, la reforma agrară a domnitorului Cuza, în 1864, doar 40 de săteni din Poiana au fost împroprietăriţi, restul fiind deja proprietari de pământ. Autorul articolului analizează şi tipurile de moşii aflate în raza localităţii: călugăreşti (moşiile Erciuleasca şi Poieni, care aveau să fie preluate, după secularizarea averilor mănăstireşti, de Ion Marghiloman, tatăl lui Alexandru Marghiloman; familia Marghiloman a păstrat peste 2000 ha., până la reforma agrară de după Marea Unire, când terenurile au fost împărţite sătenilor; aproape 3000 ha. a deţinut, din moşia Erciuleasca, la un moment dat, Petre Orbescu), particulare (moşia Frunzoaica, de 1500 ha., aparţinând unor mari proprietari, primul dintre ei fiind Răducanu Târcă, ctitor al bisericii de lemn; moşia Băneasa Cacaleţi, deţinută parţial de N. Maltezeanu şi Maria Mănescu) şi moşneneşti (moşia Pisculeasca, 620 ha. pământ arabil, 25 ha. islaz şi 56 ha. pădure, pe care a ajuns să o stăpânească, prin cumpărări succesive, de la alţi moşneni, un Nae Poenaru, din care va descinde bogata familie Iatan, proprietară de moară; moşia satului Poiana, 1.050 ha. teren arabil, 150 ha. pădure şi 35 ha. islaz, care aparţinuseră moşnenilor din Poiana, urmaşi ai lui Tudor şi ai lui Stan Târcă şi care se judecaseră, spre a ieşi din indiviziune, cu întreruperi, între anii 1812 şi… 1906, pentru ca, până la sfârşit, moşia să rămână tot în indiviziune!). În timp, mulţi dintre moşneni au sărăcit, iar pământurile au început să se concentreze în mâinile câtorva proprietari mai înstăriţi, despre care exista tradiţia că s-ar fi îmbogăţit prin fapte nu tocmai paşnice: Poiana fiind popas în calea mocanilor coborâţi de la munte, cu oile, pentru a ierna în balta Ialomiţei, unii dintre moşnenii din Poiana i-ar fi atacat pe aceştia şi şi-ar fi însuşit turmele lor.

Imagine

Odată cu fărâmiţarea pământurilor, viaţa devine tot mai grea şi cei mai mulţi dintre descendenţii moşnenilor pleacă spre oraşe. Sărăcirea este accentuată şi de lichidarea vadului comercial pe care îl reprezentase Poiana. Dacă în secolul al XVIII-lea aceasta putuse rivaliza cu Slobozia, iar pe la 1870 încă era un centru negustoresc important (unde veneau locuitori de pe o rază de 30 de kilometri din jurul satului, pentru a se aproviziona de la prăvăliile unor Costache Stănescu, Irimia Mitulescu, Vasile Răuţă sau de la prăvălia muntenegreanului Ivan Ivanovici), construcţia podului peste Ialomiţa, de către Ion Marghiloman, a dat câştig definitiv de cauză Sloboziei[7], în timp ce sătenii din Poiana au rămas doar cu veniturile nesigure obţinute din agricultură, viticultură, grădinărit şi, mult mai puţin, din negoţ sau meserii. Din concluzia articolului scris în 1938 de Mircea Stăncescu reiese că situaţia locuitorilor comunei, dar şi a celor care o părăsiseră, pentru a practica diverse meserii la oraş, nu era deloc una prosperă.

Imagine

Imagine

Imagine

[1] Stelian Ivăncioiu, Comuna Ciulniţa. File de monografie, Slobozia, Editura Helis, 2007, p. 94.

[2] Ştefan Grigorescu, Aşezări şi monumente ialomiţene, Slobozia, Editura Helis, 2006, p. 229.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Mircea Stăncescu, „Un sat de foşti moşneni din Câmpia Românească: Poiana de lângă Ialomiţa”, în Sociologie Românească, Anul III, nr. 7-9, iulie-septemvrie, 1938, Institutul Social Român – Secţia Sociologică, Fundaţia Regală Culturală Principele Carol, p. 344.

[6] În procesul-verbal de înfiinţare a Căminului Cultural Regele Carol I din Poiana, datat 11 iunie 1939, sunt numărate la Poiana 208 familii, cu 1.230 locuitori, dintre care 574 bărbaţi şi 656 femei. Cf. Stelian Ivăncioiu, op. cit., pp. 114-120.

[7] Mircea Stăncescu, loc. cit., p. 347.