„Monarhia serveşte România”. Un apel al Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhiei, scris de Filip-Lucian Iorga

La 65 de ani de la abdicarea forţată a Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României, am scris, în numele Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhiei (ANRM), apelul “Monarhia serveşte România”, prin care zeci de personalităţi ale societăţii civile româneşti cer instituţiilor şi clasei politice revenirea la forma tradiţională de guvernământ a ţării, Monarhia.

Apelul a fost publicat pe site-urile DCNews şi Cotidianul.ro şi a strâns deja peste 12.000 de accesări.

Apelul Monarhia serveste Romania

Sigla ANRM

Inaugurarea Piaţetei Regelui, în 25 octombrie 2012

Am avut privilegiul, în 25 octombrie 2012, de ziua aniversară a Majestăţii Sale Regelui Mihai I, care a împlinit 91 de ani, să iau parte, pe o vreme neverosimil de frumoasă şi cu mare emoţie, la Inaugurarea festivă a Piaţetei Regelui (amplasată la intersecţia dintre Şoseaua Kiseleff şi str. Arh. Ion Mincu) şi la dezvelirea unui foarte frumos bust al Majestăţii Sale, realizat de sculptorul Valentin Tănase. Festivitatea a avut loc în prezenţa Majestăţii Sale Regelui, a Alteţelor Lor Regale Principesa Moştenitoare Margareta, Principele Radu şi Principele Nicolae, iar printre invitaţi s-au aflat Preşedintele Emil Constantinescu, Prea Sfinţitul Ioan Robu, Călin Popescu-Tăriceanu, Victor Ciorbea, Dinu Zamfirescu, Georgeta Penelea-Filitti, Marilena Rotaru, Ionel Haiduc (Preşedintele Academiei Române). Din timp în timp, zecile de prieteni regalişti au scandat “Regele Mihai” şi “România cheamă Monarhia” (în care am recunoscut titlul unui articol pe care l-am scris iarna trecută, în timpul demonstraţiilor din Piaţa Universităţii). După discursurile Primarului-general Sorin Oprescu, al generalului Teodor Frunzeti (rectorul Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I” din Bucureşti) şi al academicianului Dinu C. Giurescu, am spus şi eu câteva cuvinte:

Majestatea Voastră, Alteţele Voastre Regale, Domnule Primar, stimaţi invitaţi, doamnelor şi domnilor,

Avem privilegiul de a sărbători astăzi, împreună, aniversarea Majestăţii Sale. Cred că e bine ca în astfel de momente să coborâm către rădăcinile cuvintelor. Se inaugurează aici o nouă piaţă. Folosim des acest cuvânt, dar poate că puţine împrejurări sunt mai apropiate de esenţa lui decât cea de astăzi. Între noua piaţă şi numele ei există o legătură plină de miez.

Piaţa înseamnă, în primul rând, în geografia urbană, un loc deschis, larg. Iar Majestatea Sa Regele Mihai a reprezentat întotdeauna o deschidere a poporului Său către istorie, dar şi către partea cea mai bună a lumii în care trăim. Către istorie, pentru că Familia Regală este legătura noastră cu un trecut care ne dă consistenţă şi identitate. Către partea cea bună a lumii contemporane, pentru că Familia Regală ne leagă, prin legături de sânge, dar şi prin valorile pe care le apără, de o Europă a elitelor, a responsabilităţii şi a demnităţii. În anii cei grei ai dictaturii comuniste, românii aveau în Regele lor o fereastră către lumea liberă. Iar în anii ezitanţi ai tranziţiei, o poartă care se deschidea către revenirea în lumea europeană căreia România îi aparţinea, dar de care fusese îndepărtată cu forţa.

Oraşul are nevoie de locuri simbolice care să-l vertebreze, iar spaţiile legate de Dinastia noastră ne pot înnobila cotidianul: avem Parcul Carol, avem Biblioteca Universitară şi statuia ecvestră a Regelui Carol I, avem de astăzi o piaţă dedicată Majestăţii Sale Regelui Mihai.

Piaţa mai înseamnă loc de întâlnire, de intersecţie, de dialog, de comuniune. Dar dacă pieţe mai sunt, cât de mult ne-au lipsit, în ultimele decenii, locurile de întâlnire, de dialog, lucrurile şi oamenii care să ne strângă laolaltă! Şi cât de preţios este, pentru noi toţi, acel om, acel Rege care ştie să ne aşeze împreună, dincolo de vârste, de opiniile politice, de opţiunile intelectuale, de meserie sau de origine. Acestui Rege care ne uneşte îi dedică astăzi Bucureştiul o piaţă căreia îi dorim să devină un loc drag locuitorilor oraşului. Iar noi suntem fericiţi şi privilegiaţi să putem spune acum, în noua piaţă: “La mulţi ani, Majestate!” Trăiască Regele!

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Imagine

Imagine

Imagine

 

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Constantin Giurescu despre moşneni

Constantin Giurescu, primul dintr-o dinastie de istorici români, s-a născut în 1875, într-o familie de moşneni buzoieni din Chiojdul Mic. A fost profesor de istorie modernă şi contemporană a românilor, în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti şi membru al Academiei Române. Fiul său a fost marele istoric Constantin C. Giurescu, iar cu nepotul lui, Dinu C. Giurescu, istoric şi el, suntem astăzi contemporani.

Unele dintre studiile sale cele mai importante sunt cele care se ocupă de categorii sociale din istoria românilor: Despre rumâni şi Despre boieri. După mine, explicaţia pe care Constantin Giurescu o oferă asupra originilor şi a statutului moşnenilor rămâne, până astăzi, una dintre cele mai exacte. Pentru el, moşnenii sunt boieri, de aceea şi vorbeşte despre ei în studiul dedicat boierimii.

Imagine

Constantin Giurescu

Imagine

Moşneni din Chiojdu-Buzău (1897/1898). De la stânga la dreapta: Gheorghe Giurescu; Silvestru Frânculescu, primar; Constantin (Sticu) Giurescu, tatăl istoricului Constantin Giurescu; Theodor Popescu (Ciuntu), învăţător; Dumitru (Mitilă) Predescu.

 

Din volumul Constantin Giurescu, Despre boieri şi despre rumâni, Bucureşti, Editura Compania, 2008, din studiul Despre boieri,voi cita mai multe fragmente referitoare la moşneni (pp. 187-268). Sublinierile îmi aparţin:

Imagine

Nu putea fi liber decât acela care era posesorul unei ocine, oricare ar fi fost întinderea ei. Pierderea ocinei atrăgea după sine şi pe aceea a libertăţii. (…) Într-o societate astfel organizată, clasa oamenilor liberi se confundă deci cu aceea a proprietarilor de pământ. Obişnuit, aceştia sunt cunoscuţi sub numele de boieri şi moşneni (în Moldova răzăşi), cei dintâi reprezentând proprietatea mare, ceilalţi, pe cea mijlocie şi mică, stăpânită aceasta din urmă, mai totdeauna, în devălmăşie. (…)

Faptul că şi micii proprietari se intitulau boieri, şi că erau numiţi astfel şi în actele oficiale stă în deplină concordanţă cu rezultatele dobândite din studierea originii lor. Este adevărat că titlul de boieri nu se dă micilor proprietari întotdeauna. El apare, după cum am văzut, mai ales în formulele cu caracter tradiţional, ca acele din actele relative la hotărnicii, înstrăinări de ocine, jurători şi martori. În celelalte împrejurări ei sunt numiţi, de obicei: megieşi, cnezi sau judeci şi moşneni. (…)

Cuvintele prin care se exprima la noi, atât în limba slavonă cât şi în cea română, noţiunea de proprietate rurală, aveau toate, la început, înţelesul de moştenire. Din slavoneşte, ocina şi baştina au trecut şi în limba română, cu înţelesul de moşie de moştenire. Ca şi dedina, moşie însemnase, la început, moştenire, de la moşi, din care înţeles s-a dezvoltat apoi cel actual, de proprietate rurală. Cuvintele româneşti care exprimau această noţiune erau moştean şi moşnean. Şi unul şi celălalt însemnau, ca şi corespunzătoarele lor slavone, pe care le traduceau, moştenitor, om cu moştenire, cu moşie. (…)

Înţelesul cuvântului moşnean a suferit, cu timpul, aceeaşi modificare ca şi înţelesul lui megiaş. Dintr-o denumire generală pentru toţi proprietarii, ajunse să se aplice numai unei părţi dintre ei, şi anume, celor rămaşi în devălmăşie. Dregătorii şi marii proprietari – prin care înţelegem pe cei cu moşiile alese [adică ieşite din indiviziune; n.n.] – fiind numiţi în chip obişnuit boieri, titlul cel mai cuprinzător şi mai de cinste din câte se dăduseră proprietarilor, ei nu se mai intitulează decât rareori moşneni. Epitetul mai cu vază făcea de prisos folosirea celui mai mic. Dintre moşneni îşi păstrează, aşadar, şi poartă acest titlu numai cei rămaşi în devălmăşie; ceilalţi erau boieri. (…)

Formarea marii proprietăţi, hotărnicită, şi numirea stăpânilor ei boieri are deci ca urmare restrângerea numelui de moşnean la proprietarii rămaşi în devălmăşie. Pentru devălmaşi, el constituie nu numai numele cel mai caracteristic, dar, în cele din urmă, chiar singurul lor nume, înlocuind cu totul pe acelea de judec şi megiaş. Generalizarea lui se datorează faptului că exprima mai bine decât oricare alt termen legitimitatea stăpânirii proprietarului asupra ocinei sale şi, prin urmare, capacitatea lui de a face cu ea ceea ce voieşte.

Pentru ca cineva să fie în drept a dispune de o moştenire sau moşie, trebuie să fie moşneanul ei. De aici nevoia acestei titulaturi în actele relative la înstrăinarea moşiei. Titlul de moşnean mai avea însă, cel puţin până la mijlocul secolului XVIII, şi un alt rost. El servea micilor proprietari ca un epitet de distincţie socială. Cine are moşie e un om liber, e stăpân; produsul pământului pe care-l cultivă e al lui întreg; el nu dă dijmă nimănui, nici chiar domnului. Când majoritatea populaţiei ţării se afla în stare de şerbie, iar recolta sa era înjumătăţită printr-o îndoită dijmă, către stăpân şi domnie, calitatea de moşnean constituia, în adevăr, o situaţie socială privilegiată. Moşnenii sunt mândri de ea. Titlul care o exprima putea fi considerat ca un titlu nobiliar. De aici predilecţia pentru el, ceea ce aduce, cu timpul, generalizarea lui, în dauna tuturor celorlalte, care sunt părăsite.

Din cele expuse până acum reiese că diferitele nume, atât slavoneşti, cât şi româneşti, date micilor proprietari nu sunt nume specifice ale lor, legate de mica proprietate. Ele constituiau, la început, denumiri generale ale tuturor proprietarilor, şi numai cu timpul au ajuns să se aplice îndeosebi lor. Ele nu reprezintă categorii deosebite de proprietari, ci numai aspecte diferite ale lor. Aceiaşi oameni sunt numiţi când într-un fel, când într-altul, după punctul de vedere special din care sunt priviţi. Ca vecini de moşie în acelaşi hotar sau în hotarele apropiate, ei sunt megiaşi. Ca proprietari prin moştenire ai ocinelor lor, sunt dedi, dedini, nasledniţi, moşteni sau moşneni. Sunt cnezişi juzica stăpâni ai iobagilor lor, iar ca oameni liberi, cnezi şi judeci.

Dar pe lângă aceste titluri care exprimă doar câte o anumită însuşire a lor, proprietarii mai au unul: ei sunt boieri, adică nobili. Acesta este cel mai important dintre titlurile lor. El le însumează pe toate celelalte şi se subînţelege pe lângă fiecare din ele.

Întemeierea domniei, cu birurile, favorurile şi persecuţiile pe care ea le aduce provoacă o diferenţiere bruscă în sânul clasei boiereşti, din mijlocul căreia se ridică o aristocraţie de dregători şi mari proprietari. Pe zi ce trece, diferenţierea devine tot mai adâncă.

Sub apăsarea fiscală, marea majoritate a vechii boierimi e împinsă în rândurile iobagilor, ceilalţi se apropie tot mai mult de ei. Faţă cu această situaţie era natural ca denumirea de boieri să rămână alipită de aceia care reprezentau mai bine pătura bogată şi privilegiată a populaţiei ţării.

Aplicarea denumirii de boieri acestei aristocraţii are drept urmare că celelalte denumiri sunt, cu deosebire, purtate de proprietarii care nu erau slujbaşi şi mari proprietari. Deosebirea n-a fost, cu toate acestea, riguroasă.