Summary of „Strămoşi pe alese. Călătorie în imaginarul genealogic al boierimii române” („Choosing Your Ancestors. A Journey in the Genealogical Imaginary of the Romanian Boyars”) by Filip-Lucian Iorga, Bucharest, Humanitas Publishing House, 2013 (forward by Neagu Djuvara)

Situated at the meeting point between the science of genealogy and the history of the imaginary, the book focuses on the concept of the imaginary, as it is manifest in genealogies. When defining this concept, I have adopted Lucian Boia’s vision, according to which the imaginary is an independent reality, detached of whatever exists outside of our mental perception, a reality that has its own structures and dynamics, acting upon the outer world and, at the same time, being influenced by the latter.

Stramosi pe alese

One of the permanent manifestations of the imaginary is the individual and collective need to place oneself in some sort of continuity, to define oneself as an element within a filiation chain. The genealogical imaginary is a subcategory of the imaginary referring to the origin, the history and the structure of various families and it comprises a wide range of genealogical myths: fictitious ancestors, whether divine or human, fabulous kinships, invented genealogies, descendancies which are impossible to certify with documents, erroneous interpretations of certain degrees of kinship, the imaginary transformation of data which can be attested by documents, real genealogies that have received unexpected interpretations and historiographic clichés grown on more or less attestable genealogies. The genealogical imaginary has produced effects on the inventors and the owners of the respective filiations, on those people they got in touch with and, eventually, on the social network of the epoch when these filiations functioned as “useful myths”.

Invented genealogies may prove to be of interest both as a method to obtain or consolidate social prestige, but also as vehicle and consequence of the incipient process of modernization and occidentalization of the Romanian principalities.

The first part of the book shows what the genealogical imaginary implies and it proposes an interdisciplinary analysis of the concept, discussing the theses of researchers such as Roland Mousnier (social stratification) or Pierre Bourdieu (symbolic capital).

The second part is a short chronology of the genealogical imaginary, from ancient Egypt up to 20th century America, going through Homer’s epic poems, biblical or medieval genealogies.

In order to dominate, sovereigns needed ancestors that should be as illustrious as possible, sometimes even of divine nature. On the other hand, aristocrats were also rarely satisfied with genealogies which were attestable in documents, even if they were more than honorable. They used to look for distant ancestors, shrouded in legends, or they hastened to adopt the “discoveries” of certain specialists in genealogies, specially hired to adjust the filiation of the commissioner. Access to memory, whether historical or mythological, was a privilege which conferred legitimacy. Once adopted by the peers, false or impossible to prove filiations came into force and thus became relevant. Self image and the way they were perceived by those around them, personality, ideas and ideals, types of sensitivity and of reaction, social presence and status were also modeled by the awareness of placement in the lineage of various ancestors. The verdict stipulating that certain genealogies are fake does not entitle us to ignore them, as long as they have played, for millennia, a major role in the creation of prestige.

The third part deals with the avatars of the Romanian genealogical imaginary, from the genealogical mythologies of families reigning in Moldavia and Wallachia, to authors whose works became a rich source for the genealogical imaginary.

In the Romanian principalities, the interest for genealogy in the Middle Ages was rather modest. Lineages were drawn up only for practical purposes, if they were needed for some trial related to estate ownership. But contacts with the kingdoms of Poland and Hungary will also stimulate the interest of several reigning families in the Romanian principalities for illustrious genealogies. The Corvin and Movilă families allegedly had ancestors in ancient Rome, Despot-Vodă claimed to descend from Hercules whereas the Cantemir family pretended to have Tatar princes among their ancestors.

The Craiovescu, Brâncoveanu and Bibescu families take over the symbolic capital of the founding dynasty of Wallachia, the Basarabs, by means of alliances with women and adoption.

The second half of the 18th century and the 19th century witness a huge diversity of genealogical inventions in Moldavia and Wallachia. Their multiplication can be put down to the increasingly developed contacts with the Western world, but also with Russia and to the process of modernization started by the Phanariot princes and enhanced during the whole course of the 19th century. The boyars’ self-consciousness and their need to resemble the Western aristocrats become all the more powerful. The birth of an entire series of imaginary genealogies is also due to the beginnings of genealogy as a science, tributary to Romantic historiography and to an incipient national ideology, which, in their turn, will need their own set of filiations impossible to attest with documents, but meant to confirm the theories of the Roman origin and of the continuity of Romanians.

A minor boyar, Costandin Sion, writes, between 1840 and 1857, what appears to be rather a chronicle of his contemporaries than a documented record of boyar families. Nevertheless, the work is very useful because it accounts for the existence of a particular type of genealogical imaginary, which obstinately opposes family traditions by selecting the least creditable information, especially about the “new people”. The writing is a real “massacre” born out of grudge and targeted especially against the boyars of humble origin.

Numerous genealogical mythologies can be found in a false Moldavian chronicle, Huru’s Chronicle (Izvodul lui Clănău) drawn up by the Sion family and ascribed to a fictitious author, Arbore, from the 3rd century AD.

The first genealogical synthesis belongs to Octav-George Lecca, at the end of the 19th century. He actually remains to date as the only one who managed to carry out an attempt to collect in a book the genealogies of most of the boyar families in Moldavia and Wallachia. Even though, in terms of genealogical science, he did not go beyond the stage of a “well-meant, but inefficient amateur”, his works represent for the study of the genealogical imaginary a first-hand source, especially by their major deficiencies: historical inaccuracy, inventions and the uncritical use of family traditions. By means of Lecca’s book, we gain direct access to the faiths of some members of boyar families related to their own origins and hence, to their identity.

Relying on Elena Siupiur’s research, I drew up a list of the young sons of Romanian boyars who studied in German universities during the 19th century. They added nobiliary particles to their names or changed the way their names were written so that they could emphasize abroad the fact that they belonged to the nobility of the Romanian principalities.

Out of the comparison with Western aristocratic families there stems a legitimate frustration among the descendents of the illustrious Romanian families: the absence of nobiliary titles. That is why, apart from the authentic titles owned by some Romanian families, cases of “usurpation” of aristocratic titles equally appear.

On many occasions, women brought within the family a symbolic capital which was richer than the men’s. Moreover, in the Romanian principalities, unlike the Western world, the transmission of names and family identity was often accomplished by means of women.

The Romanian boyars managed successfully to carry out their own modernization, thus fully contributing to the modernization of the Romanian society as a whole. The boyars’ modernization was triggered by their wish to integrate themselves rapidly into the European aristocracy and to resemble as much as possible the Western aristocrats.

Getting in touch with European aristocrats, the boyars invent illustrious ancestors and they build fanciful heraldry. They transform themselves and change the mentalities and the attitudes of a category that plays an emblematic role for the entire society.

The fourth part provides a typology of the genealogical mythologies among the Romanian boyars. I have applied a convention in order to divide the families under discussion into “native” and “Phanariot”. There are few Romanian boyar families that are not allied to Phanariot families, and, eventually, these Greek families gradually become Romanian in all aspects, too.

The native boyar families produce, under the influence of the incipient national ideology, genealogies that will connect them to ancient Roman families (the cases of the Grădişteanu, Jianu-Cesianu, Lecca families) or to country founders (the Costaki or Bălăceanu families). This trick ensures them a privileged position among the boyars, offering them political and social superiority over other families with less noble origins. This process also endorses the theory about the Romanians’ Latin origin and about the Romanians’ continuity in the regions north of the Danube.

The second category of genealogical myths refers to the native families which, influenced by contacts with Phanariot Greeks, with Russian officers and Western aristocrats, invent illustrious “exotic” ancestors: Hungarian (the Beldiman and Sturdza families), Polish and Baltic (the Berindei and Macedonski families), French (the Balş family pretended to descend from the counts of Baux whereas the Lămotescu family found its nobiliary roots in an aristocrat of the La Motte lineage), Italian, Tatar (the Sion family) or Turkish. The goal was to obtain mundane and political legitimacy, especially in relationship with the Western aristocracy.

The third category of genealogical mythologies refers to the Greek families in Phanar, which, in their turn, “discover” their ancestry among Byzantine aristocratic dynasties and families (the Cantacuzino, Paleologu, Lascaris families, etc.) or among Western noble families (the Cantacuzino considered themselves descendents of the Valois, and the Mavrogheni family claimed to originate from the Venetian doge Francesco Morosini). Motivated by the need for legitimacy within their own community, but also within their rapports with the Sultan and with Russia, the Phanariot families place themselves, with or without documentary grounding, in the lineage of the ancient Byzantine aristocracy. Their purpose was mundane and political legitimacy, especially in order to revive the dream of recreation of the Byzantine Empire.

The last category includes the Levantine families that assert their ancestry from native dynasties. The Cantacuzino place themselves in the lineage of the Basarabs, and the Mavrocordat in the lineage of the Muşat.

In all epochs, every human community is first of all legitimized by its origins. Whether we talk about tribes, nations, ideologies or families, the appeal to founding myths is universal and essential in the crystallization of identity. However, these origins are not an immutable fact. Although they are often prone to being disguised as inherited and unquestionable truths, origins are actually, to a great extent, a matter of option.

The genealogical mythologies of the boyar families in Moldavia and Wallachia are not isolated cases, but can be easily integrated into a universal outlook on the genealogical imaginary; they are not rare (I have identified over 100 of such mythologies); neither are they mere curiosities meant to be exiled into a discredited anecdotic type of history. On the contrary, they represent a phenomenon which can help us define self-consciousness and social awareness among the Romanian boyars. The “falsity” of certain genealogical myths should not impede their study as manifestations of a specific imaginary, as “weapons” in the race for prestige, for the accumulation of symbolic capital and as instruments used to crystallize family identity. Genealogical mythologies, as part of a whole arsenal used by the boyars in both principalities who were eager to resemble western aristocrats, also become a ferment, all too often ignored, of the modernization of the entire society.

Beyond “true” or “false” genealogies, family identity equally proves to be a mental fact. The ancestors invented or selected by people deserve our attention as much as those automatically certified by the documents indicating one’s civil status. Especially so when genealogical fiction generates patterns of behaviour, options and concrete actions which change biographies and consolidate or modify social relations.


Text by Filip-Lucian Iorga

Translated into English by Eduard Bucescu


Proiectul „Memoria elitelor româneşti”

În 2009-2010, în cadrul Şcolii Doctorale de Istorie, am beneficiat de o bursă de cercetare în cadrul Centre de Recherches en Histoire du XIXe Siècle, de pe lângă Universităţile Paris I Panthéon – Sorbonne şi Paris IV Sorbonne. Coordonatorul acestui stagiu a fost profesorul Eric Mension-Rigau, colaborator al lui Pierre Chaunu şi specialist în istoria aristocraţiei franceze contemporane. Eric Mension-Rigau este autorul mai multor cărţi despre educaţia din familiile aristocratice, despre relaţia dintre aristocraţie şi cler, despre strategiile de legitimare, uzanţele sociale, mentalităţi şi forme de transmitere a memoriei[1].

Într-una dintre cărţile lui Eric Mension-Rigau, L’enfance au château, am găsit un instrument de lucru pe care autorul şi-a fundamentat mai multe dintre lucrările sale: este vorba despre un chestionar adresat descendenţilor aristocraţiei franceze, prin care aceştia sunt rugaţi să răspundă la o serie de întrebări legate în special de educaţie, de perioada de formare şi de alte aspecte ale copilăriei şi adolescenţei. Chestionarul, care are 6 capitole şi numără aprox. 100 de întrebări, a fost realizat cu sprijinul profesorului Jacques Revel, coordonatorul tezei de doctorat a lui Eric Mension-Rigau, la École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, şi a fost distribuit, pe parcursul a doi ani, în 1000 de exemplare, descendenţilor aristocraţiei franceze. Rata de răspuns a fost ridicată, peste 40%, iar mărturiile adunate reprezintă un bogat material documentar, utilizabil în scrierea istoriei aristocraţiei franceze, în descrierea mentalităţilor unui grup social şi în completarea unui tablou mai amplu de istorie socială.

Lectura chestionarului realizat de Eric Mension-Rigau şi discuţiile purtate cu el m-au determinat să iau în calcul posibilitatea alcătuirii unui chestionar adaptat mediului românesc. Am fost motivat de mai multe argumente:

a) Studiul boierimii din Moldova şi Ţara Românească suferă încă de lipsa unor abordări fundamentate din punct de vedere metodologic, care să treacă dincolo de cadrul restrâns al alcătuirii unor spiţe de neam şi să aprofundeze privirea asupra resorturilor interne ale unui grup social, asupra mentalităţilor, tradiţiilor, transmiterii memoriei etc. Dacă lucrările de pionierat ale unor Mihai Cantacuzino[2], Costandin Sion[3] sau Octav-George Lecca[4] sunt mai degrabă surse literare utile pentru cercetarea mitologiilor genealogice, lucrările de genealogie aplicată de la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea ignoră aproape cu desăvârşire mentalităţile şi forul privat[5]. După absenţa forţată din timpul regimului comunist, studiile de genealogie au reapărut după 1989, în special graţie eforturilor Institutului de Genealogie şi Heraldică Sever Zotta din Iaşi, coordonat de Ştefan S. Gorovei[6]. Studii genealogice erudite şi detaliate, dar foarte strict circumscrise ştiinţei genealogice, a realizat Mihai-Sorin Rădulescu[7]. O încercare de sinteză monumentală, de talia tentativei eşuate dar extraordinar de valoroase a lui Ştefan D. Grecianu (Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti), şi de extindere a paletei tematice este enciclopedia istorică, genealogică şi biografică Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească a lui Mihai Dim. Sturdza, din care au apărut deocamdată doar primele două volume, care se opresc la litera B[8]. Alte istorii de familie au fost publicate de către descendenţi ai unora dintre familiile boiereşti[9]. Poate că mai multe detalii despre mentalităţile boiereşti transpar din câteva cărţi de memorii, scrise de descendenţi ai familiilor istorice[10]. În fine, unele cărţi de convorbiri reprezintă, la rândul lor, o bogată sursă documentară[11].

În toate aceste cazuri lipseşte, însă, încercarea unei sinteze care să deceleze mecanismele subtile ale distincţiei, ale transmiterii memoriei, ale mitologiilor genealogice şi ale imaginii de sine a descendenţilor boierimii. Cărţile de genealogie se concentrează aproape întotdeauna pe filiaţiile propriu-zise şi pe aspectele de istorie politică. Memoriile şi cărţile de convorbiri livrează, de cele mai multe ori, informaţii brute care nu beneficiază de comentarii şi interpretări istorice, sociologice sau antropologice.

b) Genealogia şi istoria familiei au nevoie, şi la noi, să utilizeze instrumente de investigare moderne şi să se deschidă către interdisciplinaritate.

c) Alcătuirea chestionarului nu vine pe un teren nou pentru mine. Sunt eu însumi posesorul unei arhive de istorie orală de aprox. 250 de ore de convorbiri cu zeci de personalităţi ale vieţii culturale româneşti. Unele dintre aceste interviuri au fost deja publicate (Corneliu Axentie, Barbu Brezianu, Ion Irimescu etc.), iar convorbirea cu Alexandru Paleologu a apărut ca volum de sine stătător[12]. Fără să constituie o bază de date suficientă, această arhivă este un punct de plecare foarte util şi beneficiază de două avantaje importante: în primul rând, proporţia de descendenţi ai boierimii este, în arhiva mea, mult mai mare decât în uriaşa arhivă de istorie orală a Fundaţiei Academia Civică (axată pe mărturiile despre represiunea comunistă) sau decât în arhiva Victoriei Dragu Dimitriu (care se concentrează nu atât pe istoriile de familie, cât pe legătura celor intervievaţi cu istoria oraşului Bucureşti); în al doilea rând, istoria de familie, amintirile genealogice şi comentariile pe marginea mentalităţilor specifice ale descendenţilor familiilor boiereşti ocupă o parte semnificativă din convorbirile pe care le-am realizat în perioada 1999-2010.

d) Chestionarea descendenţilor actuali îmi oferă, de asemenea, accesul către imaginarul genealogic al unor familii de care genealogiştii români nu s-au ocupat până acum şi despre care nu s-a publicat nimic (în această situaţie se află foarte multe familii care aparţin boierimii mici şi mijlocii).

e) Există încă numeroase arhive de familie care nu sunt accesibile nici publicului larg, nici cercetătorilor. Niciun studiu serios despre boierime nu se poate baza numai pe documentele din arhivele publice, atâta timp cât unul dintre elementele definitorii ale oricărei nobilimi este recursul documentat la memorie şi grija pentru păstrarea urmelor memoriale. Mai mult, există monografii de familie care circulă în circuitul închis al descendenţilor dintr-un strămoş comun. Aceste monografii nu respectă, poate, întotdeauna cu rigoare regulile cercetării istorice, dar sunt, aproape de fiecare dată, tezaure de memorie, cu atât mai valoroase, pentru istoricul imaginarului, cu cât sunt redactate, în general, de către membri ai familiilor respective.

f) Strângerea de date prin aceast chestionar are şansa să nască o arhivă care să faciliteze accesul istoricului către o zonă aproape imposibil de cercetat prin mijloacele convenţionale: arhivele private şi, dincolo de acestea, atitudinile personale şi universul intim familial.


Există, desigur, şi dificultăţi pe care un astfel de demers le ridică:

a) Există riscul inadecvării, prin aplicarea unei metode utilizate în Franţa, asupra descendenţilor boierimii române, care prezintă numeroase diferenţe faţă de aristocraţia franceză.

b) Dificultatea distribuirii chestionarelor. România nu are o asociaţie a boierimii, aşa cum Franţa are celebra Association de la Noblesse Française (ANF). Nu există un echivalent românesc al Bottin mondain şi nici măcar publicaţii mondene care să se ocupe în mod special de descendenţii boierimii. Descoperirea acestor descendenţi trebuie făcută empiric, din aproape în aproape şi pe baza recomandărilor personale.

c) Destinatarii şi interlocutorii mei aparţin unui mediu pentru care discreţia este una dintre valorile fundamentale. Un chestionar de acest tip poate fi considerat indiscret şi poate fi respins din această cauză.

d) O categorie socială căreia i-au fost confiscate averile, ai cărei membri au fost încarceraţi în timpul regimului comunist şi au plecat, în număr mare, în străinătate, s-ar putea să fi pierdut cea mai mare parte din patrimoniul ei memorial.

e) Lungimea chestionarului (despre care vom vorbi mai jos) i-ar putea speria pe eventualii subiecţi, iar caracterul „deschis” al întrebărilor va limita analiza statistică a rezultatelor.

f) Nu în ultimul rând, dificultăţile logistice sunt şi ele importante. Această cercetare trebuie susţinută din resurse proprii, beneficiind doar de sprijinul moral al Institutului de Genealogie şi Heraldică Sever Zotta din Iaşi.

Luând în calcul toate impedimentele, am decis totuşi că urgenţa primează. Dacă documentele din arhivele publice pot fi oricând consultate, mărturiile inedite ale oamenilor riscă în orice moment să se piardă pentru totdeauna, iar arhivele de familie să se risipească. Oricât de dramatic sau de clişeizat ar suna, este o luptă contra cronometru a memoriei contra uitării, luptă în care istoricul este obligat să se implice, spre a nu rata (deşi este deja destul de târziu) şansa de a beneficia de aceste mărturii valoroase prin ele însele, dar şi prin modul ştiinţific în care ele pot fi obţinute şi prelucrate.

Păstrând aproape modelul chestionarului francez, am început treptat să mă desprind de el. În primul rând, pentru mine nu educaţia era punctul central de interes, ci imaginarul genealogic, strategiile distincţiei şi ale legitimării sociale, strategiile de transmitere a memoriei. În timpul redactării s-au ivit, însă, noi şi noi întrebări. Am hotărât, în ciuda unor recomandări avizate, să includ în chestionar toate întrebările care mi s-au părut relevante pentru trasarea portretului descendenţilor contemporani ai boierimii române. Dacă Jacques Revel caracteriza chestionarul realizat de Eric Mension-Rigau drept „interminabil”[13], materialul meu a ajuns să fie de aprox. 4 ori mai lung (22 de capitole, cu peste 300 de întrebări). Mi-am asumat însă riscul de a-mi înspăimânta destinatarii, din dorinţa de a nu rata nicio temă esenţială.

Bazându-mă pe propriile convorbiri cu descendenţi ai boierimii, pe alte convorbiri publicate şi pe lucrări româneşti de genealogie, am încercat să adaptez întrebările specificităţilor boierimii române şi să ating cât mai multe probleme relevante. Prima variantă a chestionarului am denumit-o „Memoria boierimii” şi am prezentat-o la Congresul de Genealogie de la Iaşi, în mai 2010. Treptat, am înţeles că lungimea chestionarului îi împiedica pe mulţi corespondenţi să-mi răspundă, aşa că am realizat şi o formă rezumată a chestionarului, aceea pe care o voi publica şi aici. Şi numele l-am modificat în „Memoria elitelor româneşti”, pentru că demersul meu nu se poate rezuma la descendenţii familiilor boiereşti, fără a lua în considerare alte segmente ale elitei româneşti: marea burghezie, dinastii intelectuale, moşneni şi răzeşi.

ANF înregistrează, în Franţa, în jur de 3000 de familii cu ascendenţă nobilă demonstrabilă. E. Mension-Rigau a ales să trimită 1000 de chestionare, aşadar s-a adresat unei treimi din nobilimea certificată în Franţa şi a primit 464 de răspunsuri.

În Moldova şi Ţara Românească nu putem identifica, începând cu secolul al XV-lea şi terminând cu secolul al XIX-lea, mai mult de 500 de familii boiereşti proprietare de mari moşii, care au jucat un rol istoric important, care s-au menţinut pe mai mult de una-două generaţii în dregătorii importante şi care au fost recunoscute de arhondologii şi de genealogiştii români. Nu intră, desigur, în discuţie moşnenii şi răzeşii (oameni liberi proprietari de pământ, din care multe familii boiereşti descind, dar cu care boierimea nu s-a confundat niciodată)[14] şi nici sutele de boieriri din secolul al XIX-lea, care apar, spre exemplu, în Arhondologiile Ţării Româneşti de la 1837, editate de Paul Cernovodeanu şi Irina Gavrilă[15]. După consultări cu Dnii Neagu Djuvara, Mihai Dim. Sturdza şi Ştefan S. Gorovei, am ajuns la concluzia că nu există probabil mai mult de 200 de familii boiereşti care să mai aibă descendenţi recunoscuţi în prezent. Se adaugă celelalte familii, din marea burghezie şi din alte segmente ale elitei româneşti. Pentru că numărul familiilor cu ascendenţă nobilă sau notabilă este oricum mult mai mic decât în Franţa[16], am hotărât să le trimit câte un exemplar din Chestionarul Memoria boierimii (apoi Memoria elitelor româneşti) tuturor acelor descendenţi pe care voi putea să îi identific şi cărora voi reuşi să le aflu contactele. Dacă în Franţa, unde există o asociaţie a nobilimii, identificarea destinatarilor nu s-a putut face decât în mod empiric[17], cu atât mai mult nu puteam proceda altfel în cazul descendenţilor elitelor româneşti.

Ancheta se află în plină desfăşurare. Am distribuit chestionarele, în ţară şi în străinătate (Franţa, Elveţia, Germania, Austria, Marea Britanie, S.U.A., Canada, Olanda, Italia, Finlanda, Australia etc.). În noiembrie 2012 pot prezenta următoarea situaţie intermediară:

–         mărturii ale unor descendenţi ai boierimii aflate în arhiva mea personală de convorbiri, înainte de redactarea chestionarului: 15

–         chestionare distribuite (prin poştă, e-mail sau înmânate personal): peste 250

–         numărul familiilor din vechea elită românească din care fac parte destinatarii şi a căror amintire este păstrată de către aceştia: cca. 150

–         răspunsuri primite până în prezent: 57

–         promisiuni ferme de completare a chestionarului: 50

–         pe lângă răspunsurile la chestionar, am mai primit: arbori genealogici (mulţi dintre ei inediţi); fotografii inedite de familie; câteva blazoane de familie; monografii inedite de familie (destinate exclusiv membrilor familiilor respective); texte memorialistice inedite; câteva documentare de familie nedifuzate, care evocă lumea boierească.

–         corespondenţa purtată în aceşti ani poate prezenta şi ea interes documentar.

Proiectul continuă şi sper ca volumul de informaţie pe care îl voi acumula să-mi permită scrierea unei sinteze dedicate memoriei de familie şi descendenţilor actuali ai vechilor elite româneşti.

[1] Dintre lucrările sale, amintesc: L’enfance au château. L’Education familiale des élites françaises au XXe siècle, Paris, Éditions Rivages-Payot, 1990; Aristocrates et grands bourgeois. Education, traditions, valeurs, Paris, Plon, 1994 / Pluriel, 1996 / Perrin, 1997; Danse avec l’Histoire (împreună cu Pierre Chaunu), Paris, De Fallois, 1998; La vie des châteaux, Paris, Perrin, 1999; Le donjon et le clocher. Nobles et curés de campagne de 1850 à nos jours, Paris, Perrin, 2003.

[2] Mihai Banul Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor (publicată şi adnotată de N. Iorga), Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editură „Minerva”, 1902.

[3] Costandin Sion, Arhondologia Moldovei, Bucureşti, Editura Minerva, 1973.

[4] Octav-George Lecca, Familiile boiereşti române (după izvoare autentice), Bucureşti, Libra, Muzeul Literaturii Române, f.a.

[5] De exemplu: Ioan C. Filitti, Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, Bucureşti, Instit. de Arte Grafice Carol Göbl, 1919; Nicolae Iorga, Documente cu privire la familia Callimachi, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editură „Minerva”, 1902; Constantin George Mano, Documente din secolele al XVI-lea – XIX-lea privitoare la familia Mano, Bucureşti, Tipografia Curţii Regale, F. Göbl Fii, 1907; Grigore P. Olănescu, Arborele genealogic al familiei Olănescu, f.l., 1903; Albumul familiei Cantacuzino, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Minerva”, 1902; Cartea neamului Calmăş din Moldova, zis Callimachi, Vălenii de Munte, Tipografia „Neamul Românesc”, 1910 etc.

[6] Institutul a tipărit, începând cu anul 1994, 12 volume ale revistei Arhiva Genealogică şi a publicat numeroase alte lucrări de genealogie şi heraldică.

[7] Dintre lucrările acestuia, cele mai importante sunt: Genealogii, Bucureşti, Editura Albatros, 1999; Genealogia românească. Istoric şi bibliografie, Brăila, Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2000; Memorie şi strămoşi, Bucureşti, Editura Albatros, 2002; În căutarea unor istorii uitate, familii româneşti şi peripluri apusene, Bucureşti, Editura Vremea, 2011.

[8] Mihai Dim. Sturdza (coordonator şi coautor), Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, vol. I, Bucureşti, Editura Simetria, 2004; vol. II, Bucureşti, Editura Simetria, 2011.

[9] Dintre aceste lucrări, menţionăm: Constantin Bălăceanu-Stolnici, Cele trei săgeţi. Saga Bălăcenilor, Bucureşti, Editura Eminescu, 1990 şi Saga baronilor Du Mont. Nouă secole de istorie europeană, Bucureşti, Editura ALL, 1995; Nicolae Şt. Noica, Neamul Noica, Bucureşti, Editura Cadmos, 2009; Neagu Djuvara, Ce au fost boierii mari în Ţara Românească? Saga Grădiştenilor (secolele XVI-XX), Bucureşti, Editura Humanitas, 2010-2011.

[10] De exemplu: Gh. Jurgea-Negrileşti, Troica amintirilor. Sub patru regi, f.l., Ed. Cartea Românească, 2002; Luli August Sturdza, …aşa s’au întâmplat, aşa le-am însemnat… ţie, care le citeşti, Bucureşti, Editura Anima, 2001; Gheorghe Boldur-Lăţescu, Memorii. Patru generaţii, Bucureşti, Editura Universal Dalsi, 2008; Scarlat Callimachi, La răscruce de vremuri, Bucureşti, Editura Anima, 2009 (acesta este un roman cu un puternic caracter autobiografic).

[11] Dintre acestea, cea mai interesantă prin bogăţia informaţiilor ni se pare a fi seria publicată de Victoria Dragu Dimitriu: Poveşti ale Doamnelor din Bucureşti, Bucureşti, Editura Vremea XXI, 2004; Poveşti ale Domnilor din Bucureşti, Bucureşti, Editura Vremea, 2005; Alte Poveşti ale Doamnelor şi Domnilor din Bucureşti, Bucureşti, Editura Vremea, 2006; Poveştile unui Domn din Bucureşti. Dinu Roco, Bucureşti, Editura Vremea, 2007; Doamne şi Domni la Răspântii Bucureştene, Bucureşti, Editura Vremea, 2008.

[12] Alexandru Paleologu în dialog cu Filip-Lucian Iorga, Breviar pentru păstrarea clipelor, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005.

[13] Jacques Revel, Présentation, în Eric Mension-Rigau, L’enfance au château. L’éducation familiale des élites françaises au XXe siècle, Paris, Éditions Rivages/Histoire, 1990, p. XIII.

[14] Nu suntem de acord însă nici cu denumirea de „ţărani liberi” acordată acestei categorii. Din punctul de vedere al libertăţii personale, al proprietăţii asupra pământului, al dreptului de a purta arme şi chiar al înrudirilor, este evident că moşnenii şi răzeşii constituie o categorie socială de sine stătătoare şi că pot fi echivalaţi mai degrabă cu o „nobilime populară” similară şleahticilor poloni, decât cu o aşa-zisă „ţărănime liberă”. Această poziţie a fost adoptată atât de către Constantin Giurescu (Despre boieri şi despre rumâni, Bucureşti, Ed. Compania, 2008), cât şi de către Dinică Ciobotea, singurul autor al unei sinteze despre istoria moşnenilor (Istoria moşnenilor, vol. I, 1829-1912, Iaşi, Ed. Tipomoldova, 2010).

[15] Dispariţia marii majorităţi a familiilor boierite prin dregătorii, în secolul al XIX-lea, din rândul boierimii (dacă vor fi fost vreodată considerate ca aparţinând cu adevărat boierimii) este fulgerătoare, încă de la prima generaţie şi demonstrează fragilitatea boieririi instituţionalizate.

[16] Totuşi, foarte important, numărul descendenţilor familiilor boiereşti din Moldova şi Ţara Românească (în linie directă masculină sau prin femei) este mult mai mare decât consideră, în general, publicul larg sau chiar o parte a istoricilor. Un exemplu elocvent în acest sens este cartea de convorbiri Amurgul nobililor de Doina Tudorovici (Editura PRO, f.l., 1998). În Cuvântul înainte al unei cărţi în care includea – lucru, de altfel, lăudabil – câteva scurte mărturii oferite de 21 de descendenţi ai boierimii, autoarea nota cu naivitate: „Sper din tot sufletul că nu am omis nici una din familiile boiereşti în care mai există cel puţin un supravieţuitor” (p. 13).

[17] Eric Mension-Rigau, Aristocrates et grands bourgeois, Paris, Perrin, 2007, p. 11.