Fotografia salvată din naufragiul unei case

În 1999, bătrâneţea a obligat-o pe tanti Marie Stănescu (1913-2006), sora bunicului Mircea, să vândă casa de pe str. Filofteia Gheorghiu, ridicată în 1930 de străbunicul Nicolae Stănescu. Puterile o părăseau pe tanti Marie, femeie altfel energică şi autoritară, fostă profesoară, pasionată de operă şi de literatură.

Casa familiei fusese ridicată pe un teren cumpărat de la marele aviator Romeo Popescu, care moştenise de la soţia lui pământuri în apropierea Cimitirului Bellu. Familia soţiei aviatorului se numea Gheorghiu, de aici numele de străzi care supravieţuiesc şi azi şi care amintesc de vechii proprietari: Filofteia Gheorghiu, Pericle Gheorghiu. Locuinţa era solidă, înaltă, tip vagon, tipică pentru burghezia bucureşteană. Îmi amintesc de treptele care duceau dinspre curte spre antreu; era plăcut să stai vara acolo, pe treptele încălzite de soare. Mobilele erau grele, tavanul înalt, casa era răcoroasă vara şi primitoare iarna, graţie sobelor de teracotă. Grădina era mare şi adăpostea viţa de vie, vişinii, gutuii. Cândva existase şi un lămâi. Poteca bătrână de piatră, cam ştirbă, conducea de la poartă spre casă şi spre magazii care adăposteau şi ce nu ţi-ai fi putut imagina.

Marie Stanescu (tanti Marie) si Mircea Stanescu (Bunitu), admirand lamaiul din gradina casei familiei de pe str. Filofteia Gheorghiu, in 1942.

Marie Stanescu (tanti Marie) si Mircea Stanescu (Bunitu), admirand lamaiul din gradina casei familiei de pe str. Filofteia Gheorghiu, in 1942.

Aici se strângea familia, în serile lungi de vară. Eram mulţi şi se râdea mult. Se mânca îngheţată făcută în casă sau orez cu lapte, aromat cu vanilie şi lămâie. Acolo venea şi unchiul Bogdan, frate cu bunicul; el era ofiţer, iar mie îmi plăcea să mă împăunez cu cascheta lui de militar, ceea ce provoca ameninţările glumeţe ale lui tanti Marie: „Lasă şapca aia, că o să cheleşti ca unchiul Bogdan!” Nu avea prea mare efect ameninţarea, dar se vede treaba că tanti Marie avea dreptate: chelia unchiului Bogdan pare să fi fost niţel molipsitoare. Tot tanti Marie m-a asigurat, când aveam vreo cinci ani şi o priveam de jos în sus, ridicând capul pentru a o vedea, că voi creşte şi o voi privi eu de sus. Nici vorbă să o fi crezut, eram convins că-mi povestea istorioare de păcălit copiii. Dar ciudat lucru, profeţia ei s-a adeverit şi în ultimii ani de viaţă mi se părea tare micuţă.

Mult m-am mai jucat cu verişoara Laura în grădina din Filofteia Gheorghiu. Bălăcindu-ne la cişmea sau îndopând pisoii cu lapte şi cartofi prăjiţi, mestecând nişte floricele mov parfumate sau culegând picătura de miere dintr-o floare frumoasă, albă. Era un mecanism care mă fascina: trăgeai floarea de codiţă, cu grijă, şi boaba de miere îşi făcea apariţia.

Noii proprietari nu au dărâmat casa, dar au mutilat-o pentru a o face să semene cât mai mult cu un bloc impersonal. Şi, fireşte, au tăiat copacii, au stârpit viţa de vie, au sufocat iarba şi au turnat beton. „Omul nou” nu poate supravieţui printre copaci, preferă betoanele.

Când am ajutat-o pe tanti Marie să-şi strângă lucrurile atunci, în 1999, am cotrobăit şi în magaziile misterioase. Nu arătau ele prea încurajator, dar în ele mi-a fost dat să găsesc portrete de familie, fotografii vechi, cărţi, corespondenţă, chiar decoraţia bunicului, Coroana României pe care o ascunsese atunci când comuniştii îi ceruseră să o predea. Le-am salvat pe toate, ca dintr-un naufragiu, încercând să-mi spun că memoria unei familii poate supravieţui, dincolo de epoci şi de locuri.

Una dintre fotografii spunea parcă, mai bine decât oricare alta, povestea lumii pe care o redescopeream. O scenă de familie: moşnenii Bărbuleşti la moşia de la Poiana-Ialomiţa, pe la 1910. Cu ajutorul lui Buniţu i-am descoperit acolo pe stră-străbunica Maria Bărbulescu sau pe fraţii străbunicului, Dumitrache şi Ştefan Bărbulescu, cu familiile lor. Dar imaginea fermecătoare a doamnelor îmbrăcate în alb şi a domnilor eleganţi aşezaţi tihnit pe iarba moşiei strămoşeşti era rănită de o pată.

Fotografia salvata de la naufragiu, inainte si dupa restaurare.

Fotografia salvata de la naufragiu, inainte si dupa restaurare.

Ani de zile m-am întrebat cum aş putea ajuta fotografia de demult să se însănătoşească. Şi am avut şansa, în 2013, să-i cunosc pe excelenţii fotografi şi restauratori Miruna Minculescu şi Alex Domnişoru, de la „Restaurare Foto”. Datorită lor, fotografia s-a făcut bine. Iar strămoşii ne pot spune din nou o poveste veche dar plină de miez, despre familie, libertate şi memorie.

Mosnenii Barbulesti la mosia de la Poiana-Ialomita, cca. 1910.

Mosnenii Barbulesti la mosia de la Poiana-Ialomita, cca. 1910.

Arhiva Onou de la Merate

O familie din înalta burghezie italiană păstrează memoria unei familii aristocratice rusești de origine română. Destul de derutant, de fapt limpede dacă mergem pe firul genealogiilor și al poveștilor de familie.

Katia Sozzani, care ne-a primit cu gentilețe și prietenie, pe Ana și pe mine, în casa familiei de la Merate, în apropiere de Milano, este soția lui Vincenzo Sozzani, fost vice-președinte al grupului Pirelli.

Însă Ekaterina (Katia) Sozzani are rădăcini rusești. E născută Maltzoff, într-o familie de mari industriași de pe vremea Țarului. Tatăl ei, Nikolai Sergheievici Maltzoff, era fiul Principesei Irina Vladimirovna Bariatinski. Mama Katiei Sozzani, Prascovia (1911-1969), era născută Chreptowicz-Buteniev. Bunicul, contele Apollinari Constantinovici Chreptowicz-Buteniev (1879-1946), a fost diplomat al Țarului la Constantinopol, Londra și Tokio și a fost căsătorit cu Principesa Maria Sergheievna Trubețkoy (1888-1934), fiica unei prințese Obolensky.

Una dintre surorile contelui Apollinari Chreptowicz-Buteniev a fost Ekaterina (Catherine, Katia) Onou (1878-1966), soția diplomatului Constantin Mihailovici Onou (1875-1950), fiul diplomatului Michel Constantinovici Onou (urmașul Străjeștilor moldoveni) și al Louisei baroană de Jomini (nepoata generalului Antoine-Henri baron de Jomini, faimosul strateg militar elvețian).

Katia si Kostia Onou

Katia si Kostia Onou

Katia Onou, femeie blândă și inimoasă, și-a însoțit soțul în misiunile lui diplomatice la Roma, în Olanda și Statele Unite ale Americii, l-a urmat la Novorossisk în timpul Războiului Civil din Rusia, pe când curajosul Kostia Onou a fost cancelar diplomatic al Armatelor Albe conduse de generalii Denikin și Wrangel. S-au stabilit apoi în Franța și au locuit la Meudon, la Clamart și, mare parte din timp, în vechiul castel al familiei Onou din La Châtre, de pe Valea Loirei. Katia Onou nu a fost numai persoana în jurul căreia se strângeau rudele, liantul familiei, ci și memoria familiei. Și-a scris memoriile, a păstrat și a inventariat documentele de familie, jurnalele, diplomele, fotografiile și a lăsat arhiva nepoatei favorite, tizei ei, Katia Maltzoff-Sozzani care, la rândul ei, s-a îngrijit cu atenție de memoria familiei.

Fila din memoriile Katiei Onou.

Fila din memoriile Katiei Onou.

Aflând de înrudirea mea cu familia Onou, Katia Sozzani a fost încântată să-mi deschidă tezaurul de amintiri din mansarda casei din Merate. O întreagă epopee de familie, supraviețuitoare miraculoasă a unui șir nesfârșit de drame, de rupturi, de exiluri. Povestind însă și despre iubiri, despre fidelități, despre curaj, despre rezistență și memorie.

Cercetand arhiva de la Merate.

Cercetand arhiva de la Merate.

Familia Onou: diplomatul Michel Constantinovici Onou, impreuna cu copiii sai. In costum de marinar, Kostia Onou.

Familia Onou: diplomatul Michel Constantinovici Onou, impreuna cu copiii sai. In costum de marinar, Kostia Onou.

Am citit, am vorbit cu Katia Sozzani, am făcut mii de fotografii și am luat cu noi o poveste pe care o voi spune, în anii care vin, cum mă voi pricepe mai bine: corespondența frumoasei Maria Chreptowicz-Buteniev;

Corespondenta Marie Chreptowicz

amintirile Coconei Buteniev-Bariatinsky; corespondența dintre Hélène de Nesselrode și Michel Chreptowicz;

P1130308

decorațiile lui Michel Onou;

Brevetul unei decoratii otomane primite de Michel Onou.

Brevetul unei decoratii otomane primite de Michel Onou.

corespondența lui Michel Onou și a Louisei baroană de Jomini;

Scrisoare Chreptowicz

documente ale baronului Antoine-Henri de Jomini;

Liste de cheltuieli ale baronului de Jomini.

Liste de cheltuieli ale baronului de Jomini.

cartea inedită a diplomatului Michel Onou despre druzi; decorațiile și ordinele primite de Kostia Onou; caietele de memorii ale Katiei Onou; meniuri, invitatii la baluri;

meniu M. Onou 1

meniu M. Onou 2

Meniu M. Onou 3

Invitatie la bal Michel Onou

casele familiei Buteniev (inclusiv inventarul obiectelor de la castelul Bordebure); fotografii.

Familia Onou la castelul familiei Buteniev de la Bordebure: in stanga, Kostia Onou si fratele lui, Andre (fost diplomat al Tarului in Elvetia). In dreapta, Katia Onou.

Familia Onou la castelul familiei Buteniev de la Bordebure: in stanga, Kostia Onou si fratele lui, Andre (fost diplomat al Tarului in Elvetia). In dreapta, Katia Onou.

O poveste care merită spusă.

Fotografiile publicate provin din Arhiva Katia Sozzani.

Familia Costache, mic-burghezi din Ploiesti

De când mă ştiu, Crăciunul nu a însemnat pentru mine doar bucurie, tihnă, vacanţă, cadouri, colinde, mâncare bună, întâlniri cu oameni dragi. Graţie poveştilor bunicii mele, Alexandrina Stănescu născută Costache (Buni), m-am aflat mereu în preajma unei lumi şi a unor oameni de demult. Nu voi putea niciodată să desprind Crăciunul pe care îl trăiesc în fiecare an, rememorarea sacră a Naşterii Domnului, de farmecul greu de descris al Crăciunurilor petrecute şi povestite de bunica mea. Crăciunuri din Ploieştiul interbelic, dintr-o lume tradiţională şi aşezată, pe care am pierdut-o, dar de care e bine să ne reamintim şi pe care o putem face să retrăiască, în alte timpuri şi cu alte chipuri. Atmosfera din casa străbunicilor Ivanca şi Nicolae Costache e moştenirea preţioasă care face ca, pentru noi, Crăciunul să aibă un farmec „istoric”, dar cald şi familiar. Orice sărbătoare adevărată se petrece în familie şi orice familie e alcătuită din membrii ei prezenţi, dar şi din cei plecaţi la Domnul. Tradiţie vie.

Strabunicul Nicolae Costache (1887-1968)

Strabunicul Nicolae Costache (1887-1968)

In mijloc, Alexandrina Costache, eleva

In mijloc, Alexandrina Costache, eleva

Bunica Alexandrina adolescenta

Bunica Alexandrina adolescenta

Alexandrina Costache

Alexandrina Costache

Din amintirile Bunicii mele:

„De Sf. Andrei, în 30 noiembrie, mâncam boabe fierte de porumb, cu sare. Mămica fierbea un cazan de boabe şi dădea şi de pomană.

În 6 decembrie, de Sfântul Nicolae, venea lume pe la noi. Mămica făcea colivă pentru onomastica lui Tăticu’. Aşa era obiceiul pe-atunci, de onomastici se făcea colivă şi se sfinţea la Biserică. Luai de la om şi îi ziceai „la mulţi ani”.

De la Sfântul Nicolae începeau să treacă cu Steaua pe stradă. Dar nu dădeau buzna, veneau doar dacă cineva îi chema în curte. Era tare frumos. Auzeam şi noi Steaua şi ieşeam la poartă. Mă uitam la becul de la stâlp, fulguia şi în depărtare se auzea „I-iro-od şi cu tre-e-ei crai… Dar cine o primeşte, cine o vesteşte, Steaua lui Cristos, ca un soare luminos”. Şi noi fuga înapoi în casă, că era frig. De Moş Nicolae, ne curăţam ghetele şi le puneam la fereastră. A doua zi, găseam în ele mandarine, portocale, care pe-atunci se găseau doar iarna. Într-un an, ştiu că am găsit în ghete şi o nuia.

Vacanţa de Crăciun începea în 23 decembrie şi ţinea până în 8 ianuarie. De Moş-Ajun, Mămica cumpăra vreo 200-300 de covrigi, pentru colindători. Poarta era deschisă, unii ieşeau, alţii veneau. Mergeam şi noi cu colindul, cântam „Bună dimineaţa la Moş Ajun / Am venit şi noi o dată / La un an cu sănătate / La mulţi ani cu bucurie / Bună dimineaţa la Moş Ajun!”. Şi umpleam traista de covrigi, mere şi nuci. Veneam pe urmă acasă, număram covrigii, îi puneam pe aţă, făceam ceai şi îi mâncam împreună.

În casa veche, cea care ne-a fost bombardată, făceam şi brad, pe care îl împodobeam cu lănţişoare din hârtie colorată de la librărie, făcute de noi, cu nuci învelite în poleială colorată, cu vată.

În dimineaţa Crăciunului, la ora 5, Tăticu’ pleca  la Biserică şi se întorcea la 8, cu anafura, cu Crăciunul. Noi, copiii, luam aghiasmă, pe urmă anafură, apoi un pic de vin şi pe urmă începeam să mâncăm de dimineaţă, gustam niţică friptură şi cozonac. Părinţilor le plăcea carnea grasă. Îmi aduc aminte cum sfârâia în untură friptura, pe soba în formă de cizmă, într-o cratiţă de tuci. Sigur, eu mâncam ca şi acum, puţin.

Masa de prânz, în familie, era destul de devreme. Mâncam sarmale, caltaboş, friptură, cârnaţi, burtă de porc umplută. Ce frumos era când fierbea mămăliga, colcăia pe foc, şi mirosea a sarmale! Aveam foc cu lemne şi mai trosnea câteodată lemnul în foc… Noi cântam colinde, făceam repetiţie, pentru că în seara de 31 decembrie se mergea pe la ferestrele oamenilor şi se cântau Domn, Domn să-nălţăm sau Trei păstori se întâlniră. Băieţii umblau în 30 decembrie cu Pluguşorul.

Revelionul se făcea, în general, acasă. Odată, mai târziu, după război, ne-am strâns mai mulţi tineri, băieţi şi fete, la un băiat care avea atelier mecanic. Era un spaţiu mare şi bine încălzit, un băiat venea cu patefonul cu plăci (tangouri ale cântăreţilor români interbelici), fratele meu Fane cânta la mandolină şi Gică Baston la acordeon. Ne distram foarte bine. Eu am învăţat să dansez vals de foarte tânără.

La Anul Nou, Mămica făcea salată boeuf, varză coaptă cu friptură de porc, cârnaţi, plăcinte cu brânză. Nu lipseau murăturile în oţet. Piftia şi ginghirul (un fel de caltaboş în care, pe lângă carne de burtă şi ficat, se punea şi sânge de porc) le făcea de Bobotează.

În rest, ne dădeam cu sania pe-afară, alergam, ne jucam. Eu eram năzdrăvană şi, câteodată, ieşeam în uşă şi mă duceam într-o fugă, desculţă, prin zăpadă, până la poartă şi fuga înapoi. Îmi plăcea grozav. Mai târziu, când eram domnişoară, mergeam cu o sanie lungă, trasă de cal”.

Arborele genealogic al familiei Costache, mic-burghezi din Ploieşti:

Familia Costache din Ploiesti

Filip33

Sarbatoare campeneasca in familie, anii 1930. Strabunicul Nicolae Costache, primul din dreapta, in picioare.