Doctorul Poenaru şi portretul moşnenilor din Poiana-Ialomiţa

Paul Georgescu (1923-1989) a fost un romancier talentat, subtil şi erudit. Dacă scrisul lui a fost aşezat iniţial sub zodia realismului socialist, scriitorul a reuşit, fără să renunţe la ideile lui de stânga, să se elibereze de canoanele ideologice şi să devină, spre sfârşitul vieţii, unul dintre pionierii postmodernismului literar românesc.

Scriitorul Paul Georgescu

Scriitorul Paul Georgescu

Unul dintre cele mai importante romane ale lui Paul Georgescu, Doctorul Poenaru, publicat în 1976, evocă, sub chipul doctorului Mitică Poenaru, personalitatea medicului Dumitru Georgescu, fondatorul spitalului din Ţăndărei, tatăl scriitorului, un om foarte iubit şi foarte respectat. Dincolo de nota ideologică sau de perspectiva idilică asupra ilegaliştilor comunişti, Paul Georgescu reuşeşte un personaj intransigent, idealist, cu o rigoare morală fără fisură şi cu spirit de sacrificiu, care reuşeşte să “sfinţească locul”, punând pe picioare, din nimic, şi luptând cu birocraţia, corupţia, demagogia şi violenţa ideologică din perioada interbelică, un spital rural care va salva sute şi sute de vieţi.

Coperta romanului "Doctorul Poenaru" (Ed. Eminescu, 1976)

Coperta romanului „Doctorul Poenaru” (Ed. Eminescu, 1976)

Dumitru Georgescu se născuse la Poiana de Ialomiţa şi aparţinea uneia dintre ramurile neamului de moşneni stăpâni ai satului, înrudită cu Bărbuleştii, Vasileştii, Răduleştii, Dineştii, Vetu etc.

Bustul medicului Dumitru (Mitica) Georgescu (doctorul Poenaru), din fata Spitalului din Tandarei.

Bustul medicului Dumitru (Mitica) Georgescu (doctorul Poenaru), din fata Spitalului din Tandarei.

Neamul de moşneni din Poiana a fost norocos, fiindcă un reprezentant al lui avea să devină nu numai erou de carte, ci şi de film, şi să fie interpretat de unul dintre cei mai mari actori români din toate timpurile, Victor Rebengiuc. În 1978, regizorul Dinu Tănase a realizat filmul Doctorul Poenaru, cu Victor Rebengiuc (în rolul titular), Ştefan Iordache, Vasile Niţulescu, Elena Dacian, Gheorghe Dinică.

Afisul filmului "Doctorul Poenaru"

Afisul filmului „Doctorul Poenaru”

Dumitru Georgescu (Doctorul Poenaru), un mosnean din Poiana-Ialomita interpretat de Victor Rebengiuc.

Dumitru Georgescu (Doctorul Poenaru), un mosnean din Poiana-Ialomita interpretat de Victor Rebengiuc.

La începutul romanului Doctorul Poenaru există, probabil, cea mai frumoasă descriere literară a unui sat de moşneni din Ialomiţa şi un portret plin de umor şi de duioşie al moşneanului ialomiţean de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Să vedem ce scrie Paul Georgescu despre familia doctorului Poenaru, aşadar despre neamul de moşneni din Poiana-Ialomiţa şi despre bătrânul lor sat:

Satul tot, aflat în vale, se strânsese între dealul galben şi râul lent, verde vara, umbrit cum era în placiditatea lui de salcii şi stejari, şi vatra se tot strâmta fiindcă râul mânca din sat, care acum se-nghesuise de tot sub deal, în timp ce dincolo, peste mal, se tot lăţea pădurea lui naş’ Nicu [probabil, moşierul Nicu Poenaru-Iatan, moşnean bogat din Poiana; n.n.], iar această pornire a râului leneş şi indiferent părea o alegorie a situaţiei sociale a poenarilor. Un proces dura, de optzeci de ani, împotriva boierului a cărui moşie era sporită de râu (…)

Don Mişu [tatăl doctorului Poenaru; n.n.] era potrivit de statură, cam puţintel, slab şi oacheş, mergea cu pieptul în afară, se purta – şi pe zăduf – cu vestă, cravată şi guler înalt, scorţos. Tatăl se purta ras, dar îşi cruţase o discretă mustaţă. Se ţinea drept, băţos, în scaun, ca şi când salonul ar fi fost umplut tot cu lume aleasă. (…) Don Mişu trase adânc un fum şi sorbi din cafea. Era atâta linişte şi gesturile tatălui atât de asemenea lor, încât, acasă, băiatul se simţea la marginea cea mai subţiată a timpului. Pe masă, pe o tăviţă de argint, dăinuia solitară o ceaşcă mare, cu flori albastre, inutilizată şi fudulă – “ceaşca lui Marghiloman” [Alexandru Marghiloman era, la Poiana, vecin de moşie cu moşnenii satului; n.n.]. Şeful conservator venea uneori la conacul de peste gârlă, al lui naş’ Nicu, şi atunci făcea o vizită şi primarului liberal, şi acolo îşi avea ceaşca lui de care nu se atingea nimeni altul. Don Mişu, liberal, era primar de mult [Mişu Georgescu, tatăl doctorului Dumitru Georgescu, a fost primar al satului Poiana vreme de trei decenii; n.n.] şi nici partidul advers nu-l clintea: era rudă cu şefii lor locali şi, apoi, oricum, tot satul de moşneni era liberal, fiindcă partidul băncilor şi al băcanilor îi ţinea, ziceau ei, moşnenii, pe ciocoi în frâu, fiindcă marile moşii aveau tendinţa ancestrală de a se revărsa şi, de trei secole, poenarii, ghimpaţii şi perieţenii îşi apărau moşii, deşi curelele de pământ li se tot subţiaseră prin sciziparitate; ca să nu se topească de tot curelele, băieţii erau trimişi la carte, la oraş, sloboziţi în lume, să se descurce, doar fetele primeau pământ şi puţinii flăcăi prea certaţi cu cartea, aşa că satul, de la un timp, se rărise. (…)

Moşneanul, şi la zece pogoane, nu se socotea ţăran, îşi dădea pământurile în parte la golanii de prin prejur – golani, aşa-i numeau cojanii pe mocanii care, târâţi de oi, se lipiseră de Bărăgan şi se-nhămaseră la lucrarea pământului. Ei, moşnenii, aveau alte ocupaţii! Asemenea detaşare superioară ducea direct la calicire, dar nici unul nu-şi bătea capul. (…) Fiul se simţea mâhnit: nu-l interesa nici grâul, nici comercializarea caiselor, dar îl supăra tândăleala fudulă, risipa, râia boierească fără moşii, totul i se părea vag şi fals. (…) Ceea ce-l îngrijora cel mai mult era nepăsarea voioasă a tatălui care părea el să ştie ceva, dar nu ştia nimic, pur şi simplu refuza să-şi bată capul: nu se sinchisea. Don Mişu reprezenta acea stare denumită kief (ce avea să degenereze, în alte straturi, în vulgarul chef), acea stare de linişte voioasă, tacla prelungită şi indiferenţă amuzată faţă de ce se întâmpla în jur, un răsfăţ de sine până la inconştienţă, tihnă îndelung stătătoare, eternitate narcotizată în care orice efort era privit drept caraghiozlâc şi gugumănie, prilej de batjocură subţire. (…) Dar nu-şi putea lăsa tatăl, nu era posibil să li se scoată în vânzare la licitaţie pământurile lor date de Mihai Vodă. (…)

Moşnenii erau oameni cârcotaşi, puşi pe harţă şi zeflemea subţire, se căsătoreau doar între ei şi nici jandarm nu sufereau să le vină din alte locuri; îl tăiau. Cum erau puţini, în cele trei sate, şi tot însurându-se ei înde ei, ajunseseră ca la o rudenie veche, mai de departe, să adauge o alta, nouă, mai strânsă, aşa că arborele genealogic, pe care-l păstrau bine în cap, avea o încâlceală de groază. Cu generaţiile, unii făcuseră avere multă, alţii sărăciseră, dar se ţineau neamuri, şi pomeneau de obşte, care de mult nu mai era, dar le şi plăcea să se tragă în procese unii pe alţii, erau “procesivi”, uneori judecata se moştenea generaţii, uitându-se pricina, doar vrajba veche, nu. Aveau bâzdâc, le plăceau judecăţile, la tribunal îşi ţineau discursuri lungi şi-şi arătau îndreptările, hârtii răscoapte cu peceţi, de pe care nici dracu nu mai ştia citi ceva. Colţoşi şi clănţăi între ei, erau, înspre afară, uniţi.(…)

Strat social vechi dar subţiat mereu, răzeşimea transmitea o mândrie arogantă, dar lipsită de mijloace, tindea spre clasa suprapusă, care o respingea cu politeţuri, dar ferm. Semeţia lor de altădată, necesară atunci, devenise inadecvată, întoarsă contra firescului instinct de apărare. (…)

(…) moftureala unei categorii închistate, chichiricioase şi măcinate, dintr-un sat mâncat de un râu şi de o moşie, fudulia unor oameni lipsiţi de mijloacele orgoliului lor, toate aceste realităţi pe care doctorul Poenaru le privise critic şi întristat ca fenomene cu totul exterioare şi de care se simţise liber, iată că ele, constituite în trecut, deveneau acum o forţă ce-l devia de la destinul pe care şi-l gândise, toate aceste trecuturi ale altora deveniseră propriul său trecut.

(Paul Georgescu, Doctorul Poenaru, Bucureşti, Editura Eminescu, 1976, pp. 6-26, 102)

 

 

Fotografia salvată din naufragiul unei case

În 1999, bătrâneţea a obligat-o pe tanti Marie Stănescu (1913-2006), sora bunicului Mircea, să vândă casa de pe str. Filofteia Gheorghiu, ridicată în 1930 de străbunicul Nicolae Stănescu. Puterile o părăseau pe tanti Marie, femeie altfel energică şi autoritară, fostă profesoară, pasionată de operă şi de literatură.

Casa familiei fusese ridicată pe un teren cumpărat de la marele aviator Romeo Popescu, care moştenise de la soţia lui pământuri în apropierea Cimitirului Bellu. Familia soţiei aviatorului se numea Gheorghiu, de aici numele de străzi care supravieţuiesc şi azi şi care amintesc de vechii proprietari: Filofteia Gheorghiu, Pericle Gheorghiu. Locuinţa era solidă, înaltă, tip vagon, tipică pentru burghezia bucureşteană. Îmi amintesc de treptele care duceau dinspre curte spre antreu; era plăcut să stai vara acolo, pe treptele încălzite de soare. Mobilele erau grele, tavanul înalt, casa era răcoroasă vara şi primitoare iarna, graţie sobelor de teracotă. Grădina era mare şi adăpostea viţa de vie, vişinii, gutuii. Cândva existase şi un lămâi. Poteca bătrână de piatră, cam ştirbă, conducea de la poartă spre casă şi spre magazii care adăposteau şi ce nu ţi-ai fi putut imagina.

Marie Stanescu (tanti Marie) si Mircea Stanescu (Bunitu), admirand lamaiul din gradina casei familiei de pe str. Filofteia Gheorghiu, in 1942.

Marie Stanescu (tanti Marie) si Mircea Stanescu (Bunitu), admirand lamaiul din gradina casei familiei de pe str. Filofteia Gheorghiu, in 1942.

Aici se strângea familia, în serile lungi de vară. Eram mulţi şi se râdea mult. Se mânca îngheţată făcută în casă sau orez cu lapte, aromat cu vanilie şi lămâie. Acolo venea şi unchiul Bogdan, frate cu bunicul; el era ofiţer, iar mie îmi plăcea să mă împăunez cu cascheta lui de militar, ceea ce provoca ameninţările glumeţe ale lui tanti Marie: „Lasă şapca aia, că o să cheleşti ca unchiul Bogdan!” Nu avea prea mare efect ameninţarea, dar se vede treaba că tanti Marie avea dreptate: chelia unchiului Bogdan pare să fi fost niţel molipsitoare. Tot tanti Marie m-a asigurat, când aveam vreo cinci ani şi o priveam de jos în sus, ridicând capul pentru a o vedea, că voi creşte şi o voi privi eu de sus. Nici vorbă să o fi crezut, eram convins că-mi povestea istorioare de păcălit copiii. Dar ciudat lucru, profeţia ei s-a adeverit şi în ultimii ani de viaţă mi se părea tare micuţă.

Mult m-am mai jucat cu verişoara Laura în grădina din Filofteia Gheorghiu. Bălăcindu-ne la cişmea sau îndopând pisoii cu lapte şi cartofi prăjiţi, mestecând nişte floricele mov parfumate sau culegând picătura de miere dintr-o floare frumoasă, albă. Era un mecanism care mă fascina: trăgeai floarea de codiţă, cu grijă, şi boaba de miere îşi făcea apariţia.

Noii proprietari nu au dărâmat casa, dar au mutilat-o pentru a o face să semene cât mai mult cu un bloc impersonal. Şi, fireşte, au tăiat copacii, au stârpit viţa de vie, au sufocat iarba şi au turnat beton. „Omul nou” nu poate supravieţui printre copaci, preferă betoanele.

Când am ajutat-o pe tanti Marie să-şi strângă lucrurile atunci, în 1999, am cotrobăit şi în magaziile misterioase. Nu arătau ele prea încurajator, dar în ele mi-a fost dat să găsesc portrete de familie, fotografii vechi, cărţi, corespondenţă, chiar decoraţia bunicului, Coroana României pe care o ascunsese atunci când comuniştii îi ceruseră să o predea. Le-am salvat pe toate, ca dintr-un naufragiu, încercând să-mi spun că memoria unei familii poate supravieţui, dincolo de epoci şi de locuri.

Una dintre fotografii spunea parcă, mai bine decât oricare alta, povestea lumii pe care o redescopeream. O scenă de familie: moşnenii Bărbuleşti la moşia de la Poiana-Ialomiţa, pe la 1910. Cu ajutorul lui Buniţu i-am descoperit acolo pe stră-străbunica Maria Bărbulescu sau pe fraţii străbunicului, Dumitrache şi Ştefan Bărbulescu, cu familiile lor. Dar imaginea fermecătoare a doamnelor îmbrăcate în alb şi a domnilor eleganţi aşezaţi tihnit pe iarba moşiei strămoşeşti era rănită de o pată.

Fotografia salvata de la naufragiu, inainte si dupa restaurare.

Fotografia salvata de la naufragiu, inainte si dupa restaurare.

Ani de zile m-am întrebat cum aş putea ajuta fotografia de demult să se însănătoşească. Şi am avut şansa, în 2013, să-i cunosc pe excelenţii fotografi şi restauratori Miruna Minculescu şi Alex Domnişoru, de la „Restaurare Foto”. Datorită lor, fotografia s-a făcut bine. Iar strămoşii ne pot spune din nou o poveste veche dar plină de miez, despre familie, libertate şi memorie.

Mosnenii Barbulesti la mosia de la Poiana-Ialomita, cca. 1910.

Mosnenii Barbulesti la mosia de la Poiana-Ialomita, cca. 1910.