La colindat, în perioada interbelică

Mircea Stănescu (1923-2000), Buniţu cum îi spuneam eu, mi-a povestit multe despre România şi despre Bucureştii de altădată. Poveştile lui au fost poarta mea de acces către un trecut lipsit de răceala manualelor şi a multor cărţi de istorie. Am strâns conversaţiile noastre şi notiţele lui memorialistice în textul Spre neuitare. Copilăria şi adolescenţa lui Mircea Stănescu, care a câştigat, în 2000, Premiul I al concursului „Istoria mea – Eustory”, organizat de Fundaţia „Noua Istorie”, cu sprijinul Institutului de Cercetări Interdisciplinare Româno-Germane, al Körber Stiftung şi al Ministerului Educaţiei Naţionale. Fragmente din amintirile bunicului meu au fost publicate în volumele Istoria României în texte (Editura Corint, Bucureşti, 2001; coordonator Bogdan Murgescu) şi Copilăria şi adolescenţa altădată (Editura Dominor, 2003; volum îngrijit de Mirela-Luminiţa Murgescu şi Silvana Rachieru). Buniţu mi-a povestit şi despre Sărbători:

„La noi în familie se sărbătorea, cu un fast mai deosebit, în afară de Crăciun şi de Paşte, ziua de Sf. Nicolae, onomastica tatei. Nu numai că tata era pater familias, dar era şi cel mai mare dintre fraţii lui şi toate neamurile care se aflau în Bucureşti erau nelipsite de la această sărbătoare. Venea atunci şi Didina, o rudă îndepărtată, proprietara unui important atelier de confecţii şi casă de modă din Bucureşti. Cei mici preferam, în loc să stăm la masă cu adulţii, să ieşim la joacă cu verii de vârsta noastră, mai ales în anii în care Moş Nicolae era cu barbă albă. Aşa spuneam noi: când ningea în acea zi, moşul avea barbă albă; când nu ningea, Moş Nicolae era cu barbă neagră. După ce mâncam şi cei mari beau şi un pahar de vin, mai prindeau curaj şi începeau să cânte, de cele mai multe ori în cor, cântece populare şi romanţe, storcătoare de lacrimi pentru cei mai sensibili. La fel era de Sfântul Ştefan, când mergeam la unchiul Fănică Bărbulescu.

Mircea Stanescu scolar, cca. 1930.

Mircea Stanescu scolar, cca. 1930.

Când se apropia vacanţa de Crăciun eram nerăbdător, nu numai pentru că scăpam de şcoală, dar şi pentru că se apropiau zilele în care mergeam cu colindul. Începeam cu Moş Ajunul, continuam cu Steaua, urma Pluguşorul şi, la urmă, Sorcova. Cu traista la Moş Ajun şi cu sorcova am mers numai când eram mai mici. Mai târziu, am început să alcătuim mici coruri, în care cântam două-trei cântece, pe cel puţin două voci. De regulă, colindam numai pe la rude şi cunoştinţe. Uneori mergeam şi la străini, atunci când aceştia ne întâlneau pe stradă şi ne pofteau în casă. O impresie extraordinară ne făcea când ne duceam la un vecin din zona Liceului Şincai, domnul Riga, care făcea parte din consiliul de administraţie al Băncii Naţionale; avea o figură distinsă, cu cioc, şi semăna cu Mihail Kogălniceanu. Domnul Riga ne oferea întotdeauna hârtii de 20 de lei, nou-nouţe, de care ne era parcă milă să ne atingem.

Pomii de Crăciun îi împodobeam cu nuci învelite în poleială, cu mere şi cu lumânări. Pe crengi puneam vată, care imita zăpada.

Liceanul Mircea Stanescu.

Liceanul Mircea Stanescu.

Aveam un unchi, Costache Bărbulescu, fratele tatei, care avea o întreprindere de odăjdii şi haine bisericeşti, la Patriarhie. Era un om respectabil, care nu călătorea decât cu trăsura şi avea o barbă care te putea face uşor să-l confunzi cu feţele bisericeşti. Sigur că mergeam şi la el cu colindul, dar eram nelipsiţi mai ales în ajun de Sf. Dumitru, hramul Patriarhiei, când se distribuia credincioşilor artosul. Avea acest artos un gust specific, care nouă ni se părea mai plăcut decât cel al cozonacului. Când ne vedea, unchiul Costache apărea pe uşa din spate a bisericii, care ieşea direct din altar, şi ne dădea la fiecare câte un artos întreg. Ţinea mult la noi, atât pentru faptul că eram mulţi copii în familie, cât şi pentru că el nu avea niciunul.

Costache Barbulescu.

Costache Barbulescu.

Un moment hazliu s-a petrecut la un Revelion organizat, la noi acasă, de către fraţii mei mai mari. Astfel, în complicitate cu una dintre invitate, am servit ca desert, înainte de miezul nopţii, bucăţi de rahat. Acesta, însă, nu era nici pe departe ce părea a fi, ci erau bucăţele de mămăligă, tăvălite prin făină. Şi, ca şi cum nu ar fi fost suficient, le-am oferit păcăliţilor, pentru a se clăti în gură, un şpriţ în care nu era vin, ci… oţet. Până la urmă, gluma a fost apreciată de toţi şi au purces, în continuare, la adevărata petrecere. La una dintre seratele organizate de fraţii mei mai mari am învăţat şi eu, pe la 13-14 ani, să dansez vals…”

Mircea Stanescu.

Mircea Stanescu

Fotografia salvată din naufragiul unei case

În 1999, bătrâneţea a obligat-o pe tanti Marie Stănescu (1913-2006), sora bunicului Mircea, să vândă casa de pe str. Filofteia Gheorghiu, ridicată în 1930 de străbunicul Nicolae Stănescu. Puterile o părăseau pe tanti Marie, femeie altfel energică şi autoritară, fostă profesoară, pasionată de operă şi de literatură.

Casa familiei fusese ridicată pe un teren cumpărat de la marele aviator Romeo Popescu, care moştenise de la soţia lui pământuri în apropierea Cimitirului Bellu. Familia soţiei aviatorului se numea Gheorghiu, de aici numele de străzi care supravieţuiesc şi azi şi care amintesc de vechii proprietari: Filofteia Gheorghiu, Pericle Gheorghiu. Locuinţa era solidă, înaltă, tip vagon, tipică pentru burghezia bucureşteană. Îmi amintesc de treptele care duceau dinspre curte spre antreu; era plăcut să stai vara acolo, pe treptele încălzite de soare. Mobilele erau grele, tavanul înalt, casa era răcoroasă vara şi primitoare iarna, graţie sobelor de teracotă. Grădina era mare şi adăpostea viţa de vie, vişinii, gutuii. Cândva existase şi un lămâi. Poteca bătrână de piatră, cam ştirbă, conducea de la poartă spre casă şi spre magazii care adăposteau şi ce nu ţi-ai fi putut imagina.

Marie Stanescu (tanti Marie) si Mircea Stanescu (Bunitu), admirand lamaiul din gradina casei familiei de pe str. Filofteia Gheorghiu, in 1942.

Marie Stanescu (tanti Marie) si Mircea Stanescu (Bunitu), admirand lamaiul din gradina casei familiei de pe str. Filofteia Gheorghiu, in 1942.

Aici se strângea familia, în serile lungi de vară. Eram mulţi şi se râdea mult. Se mânca îngheţată făcută în casă sau orez cu lapte, aromat cu vanilie şi lămâie. Acolo venea şi unchiul Bogdan, frate cu bunicul; el era ofiţer, iar mie îmi plăcea să mă împăunez cu cascheta lui de militar, ceea ce provoca ameninţările glumeţe ale lui tanti Marie: „Lasă şapca aia, că o să cheleşti ca unchiul Bogdan!” Nu avea prea mare efect ameninţarea, dar se vede treaba că tanti Marie avea dreptate: chelia unchiului Bogdan pare să fi fost niţel molipsitoare. Tot tanti Marie m-a asigurat, când aveam vreo cinci ani şi o priveam de jos în sus, ridicând capul pentru a o vedea, că voi creşte şi o voi privi eu de sus. Nici vorbă să o fi crezut, eram convins că-mi povestea istorioare de păcălit copiii. Dar ciudat lucru, profeţia ei s-a adeverit şi în ultimii ani de viaţă mi se părea tare micuţă.

Mult m-am mai jucat cu verişoara Laura în grădina din Filofteia Gheorghiu. Bălăcindu-ne la cişmea sau îndopând pisoii cu lapte şi cartofi prăjiţi, mestecând nişte floricele mov parfumate sau culegând picătura de miere dintr-o floare frumoasă, albă. Era un mecanism care mă fascina: trăgeai floarea de codiţă, cu grijă, şi boaba de miere îşi făcea apariţia.

Noii proprietari nu au dărâmat casa, dar au mutilat-o pentru a o face să semene cât mai mult cu un bloc impersonal. Şi, fireşte, au tăiat copacii, au stârpit viţa de vie, au sufocat iarba şi au turnat beton. „Omul nou” nu poate supravieţui printre copaci, preferă betoanele.

Când am ajutat-o pe tanti Marie să-şi strângă lucrurile atunci, în 1999, am cotrobăit şi în magaziile misterioase. Nu arătau ele prea încurajator, dar în ele mi-a fost dat să găsesc portrete de familie, fotografii vechi, cărţi, corespondenţă, chiar decoraţia bunicului, Coroana României pe care o ascunsese atunci când comuniştii îi ceruseră să o predea. Le-am salvat pe toate, ca dintr-un naufragiu, încercând să-mi spun că memoria unei familii poate supravieţui, dincolo de epoci şi de locuri.

Una dintre fotografii spunea parcă, mai bine decât oricare alta, povestea lumii pe care o redescopeream. O scenă de familie: moşnenii Bărbuleşti la moşia de la Poiana-Ialomiţa, pe la 1910. Cu ajutorul lui Buniţu i-am descoperit acolo pe stră-străbunica Maria Bărbulescu sau pe fraţii străbunicului, Dumitrache şi Ştefan Bărbulescu, cu familiile lor. Dar imaginea fermecătoare a doamnelor îmbrăcate în alb şi a domnilor eleganţi aşezaţi tihnit pe iarba moşiei strămoşeşti era rănită de o pată.

Fotografia salvata de la naufragiu, inainte si dupa restaurare.

Fotografia salvata de la naufragiu, inainte si dupa restaurare.

Ani de zile m-am întrebat cum aş putea ajuta fotografia de demult să se însănătoşească. Şi am avut şansa, în 2013, să-i cunosc pe excelenţii fotografi şi restauratori Miruna Minculescu şi Alex Domnişoru, de la „Restaurare Foto”. Datorită lor, fotografia s-a făcut bine. Iar strămoşii ne pot spune din nou o poveste veche dar plină de miez, despre familie, libertate şi memorie.

Mosnenii Barbulesti la mosia de la Poiana-Ialomita, cca. 1910.

Mosnenii Barbulesti la mosia de la Poiana-Ialomita, cca. 1910.