Constantin Giurescu despre moşneni

Constantin Giurescu, primul dintr-o dinastie de istorici români, s-a născut în 1875, într-o familie de moşneni buzoieni din Chiojdul Mic. A fost profesor de istorie modernă şi contemporană a românilor, în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti şi membru al Academiei Române. Fiul său a fost marele istoric Constantin C. Giurescu, iar cu nepotul lui, Dinu C. Giurescu, istoric şi el, suntem astăzi contemporani.

Unele dintre studiile sale cele mai importante sunt cele care se ocupă de categorii sociale din istoria românilor: Despre rumâni şi Despre boieri. După mine, explicaţia pe care Constantin Giurescu o oferă asupra originilor şi a statutului moşnenilor rămâne, până astăzi, una dintre cele mai exacte. Pentru el, moşnenii sunt boieri, de aceea şi vorbeşte despre ei în studiul dedicat boierimii.

Imagine

Constantin Giurescu

Imagine

Moşneni din Chiojdu-Buzău (1897/1898). De la stânga la dreapta: Gheorghe Giurescu; Silvestru Frânculescu, primar; Constantin (Sticu) Giurescu, tatăl istoricului Constantin Giurescu; Theodor Popescu (Ciuntu), învăţător; Dumitru (Mitilă) Predescu.

 

Din volumul Constantin Giurescu, Despre boieri şi despre rumâni, Bucureşti, Editura Compania, 2008, din studiul Despre boieri,voi cita mai multe fragmente referitoare la moşneni (pp. 187-268). Sublinierile îmi aparţin:

Imagine

Nu putea fi liber decât acela care era posesorul unei ocine, oricare ar fi fost întinderea ei. Pierderea ocinei atrăgea după sine şi pe aceea a libertăţii. (…) Într-o societate astfel organizată, clasa oamenilor liberi se confundă deci cu aceea a proprietarilor de pământ. Obişnuit, aceştia sunt cunoscuţi sub numele de boieri şi moşneni (în Moldova răzăşi), cei dintâi reprezentând proprietatea mare, ceilalţi, pe cea mijlocie şi mică, stăpânită aceasta din urmă, mai totdeauna, în devălmăşie. (…)

Faptul că şi micii proprietari se intitulau boieri, şi că erau numiţi astfel şi în actele oficiale stă în deplină concordanţă cu rezultatele dobândite din studierea originii lor. Este adevărat că titlul de boieri nu se dă micilor proprietari întotdeauna. El apare, după cum am văzut, mai ales în formulele cu caracter tradiţional, ca acele din actele relative la hotărnicii, înstrăinări de ocine, jurători şi martori. În celelalte împrejurări ei sunt numiţi, de obicei: megieşi, cnezi sau judeci şi moşneni. (…)

Cuvintele prin care se exprima la noi, atât în limba slavonă cât şi în cea română, noţiunea de proprietate rurală, aveau toate, la început, înţelesul de moştenire. Din slavoneşte, ocina şi baştina au trecut şi în limba română, cu înţelesul de moşie de moştenire. Ca şi dedina, moşie însemnase, la început, moştenire, de la moşi, din care înţeles s-a dezvoltat apoi cel actual, de proprietate rurală. Cuvintele româneşti care exprimau această noţiune erau moştean şi moşnean. Şi unul şi celălalt însemnau, ca şi corespunzătoarele lor slavone, pe care le traduceau, moştenitor, om cu moştenire, cu moşie. (…)

Înţelesul cuvântului moşnean a suferit, cu timpul, aceeaşi modificare ca şi înţelesul lui megiaş. Dintr-o denumire generală pentru toţi proprietarii, ajunse să se aplice numai unei părţi dintre ei, şi anume, celor rămaşi în devălmăşie. Dregătorii şi marii proprietari – prin care înţelegem pe cei cu moşiile alese [adică ieşite din indiviziune; n.n.] – fiind numiţi în chip obişnuit boieri, titlul cel mai cuprinzător şi mai de cinste din câte se dăduseră proprietarilor, ei nu se mai intitulează decât rareori moşneni. Epitetul mai cu vază făcea de prisos folosirea celui mai mic. Dintre moşneni îşi păstrează, aşadar, şi poartă acest titlu numai cei rămaşi în devălmăşie; ceilalţi erau boieri. (…)

Formarea marii proprietăţi, hotărnicită, şi numirea stăpânilor ei boieri are deci ca urmare restrângerea numelui de moşnean la proprietarii rămaşi în devălmăşie. Pentru devălmaşi, el constituie nu numai numele cel mai caracteristic, dar, în cele din urmă, chiar singurul lor nume, înlocuind cu totul pe acelea de judec şi megiaş. Generalizarea lui se datorează faptului că exprima mai bine decât oricare alt termen legitimitatea stăpânirii proprietarului asupra ocinei sale şi, prin urmare, capacitatea lui de a face cu ea ceea ce voieşte.

Pentru ca cineva să fie în drept a dispune de o moştenire sau moşie, trebuie să fie moşneanul ei. De aici nevoia acestei titulaturi în actele relative la înstrăinarea moşiei. Titlul de moşnean mai avea însă, cel puţin până la mijlocul secolului XVIII, şi un alt rost. El servea micilor proprietari ca un epitet de distincţie socială. Cine are moşie e un om liber, e stăpân; produsul pământului pe care-l cultivă e al lui întreg; el nu dă dijmă nimănui, nici chiar domnului. Când majoritatea populaţiei ţării se afla în stare de şerbie, iar recolta sa era înjumătăţită printr-o îndoită dijmă, către stăpân şi domnie, calitatea de moşnean constituia, în adevăr, o situaţie socială privilegiată. Moşnenii sunt mândri de ea. Titlul care o exprima putea fi considerat ca un titlu nobiliar. De aici predilecţia pentru el, ceea ce aduce, cu timpul, generalizarea lui, în dauna tuturor celorlalte, care sunt părăsite.

Din cele expuse până acum reiese că diferitele nume, atât slavoneşti, cât şi româneşti, date micilor proprietari nu sunt nume specifice ale lor, legate de mica proprietate. Ele constituiau, la început, denumiri generale ale tuturor proprietarilor, şi numai cu timpul au ajuns să se aplice îndeosebi lor. Ele nu reprezintă categorii deosebite de proprietari, ci numai aspecte diferite ale lor. Aceiaşi oameni sunt numiţi când într-un fel, când într-altul, după punctul de vedere special din care sunt priviţi. Ca vecini de moşie în acelaşi hotar sau în hotarele apropiate, ei sunt megiaşi. Ca proprietari prin moştenire ai ocinelor lor, sunt dedi, dedini, nasledniţi, moşteni sau moşneni. Sunt cnezişi juzica stăpâni ai iobagilor lor, iar ca oameni liberi, cnezi şi judeci.

Dar pe lângă aceste titluri care exprimă doar câte o anumită însuşire a lor, proprietarii mai au unul: ei sunt boieri, adică nobili. Acesta este cel mai important dintre titlurile lor. El le însumează pe toate celelalte şi se subînţelege pe lângă fiecare din ele.

Întemeierea domniei, cu birurile, favorurile şi persecuţiile pe care ea le aduce provoacă o diferenţiere bruscă în sânul clasei boiereşti, din mijlocul căreia se ridică o aristocraţie de dregători şi mari proprietari. Pe zi ce trece, diferenţierea devine tot mai adâncă.

Sub apăsarea fiscală, marea majoritate a vechii boierimi e împinsă în rândurile iobagilor, ceilalţi se apropie tot mai mult de ei. Faţă cu această situaţie era natural ca denumirea de boieri să rămână alipită de aceia care reprezentau mai bine pătura bogată şi privilegiată a populaţiei ţării.

Aplicarea denumirii de boieri acestei aristocraţii are drept urmare că celelalte denumiri sunt, cu deosebire, purtate de proprietarii care nu erau slujbaşi şi mari proprietari. Deosebirea n-a fost, cu toate acestea, riguroasă.

Anunțuri

Octav-George Lecca despre mosneni

Cunoscut mai mult pentru cărţile sale dedicate genealogiilor familiilor boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, Octav-George Lecca a publicat, în 1937, la Editura „Universul”, şi un Dicţionar istoric, arheologic şi geografic al României. Chiar dacă lui Lecca i se pot reproşa nenumărate inexactităţi, interpretări eronate şi mai ales răspândirea unor mitologii genealogice fără acoperire documentară, nu i se poate refuza meritul sintezei. Ca şi în Familiile boiereşti române, vasta şi neegalata sa sinteză genealogică, şi în dicţionar el îndrăzneşte mult. Cât din îndrăzneala lui se transformă în reuşită nu e locul să discutăm aici. O fac pe larg în cartea mea despre mitologiile genealogice ale boierimii române, aflată în curs de apariţie.

Imagine

Dicţionar istoric, arheologic şi geografic al României a fost de curând reeditat, de Editura Saeculum I. O. Spuneam că Octav-George Lecca este de multe ori inexact sau fantast. I se întâmplă însă, nu de puţine ori, să ofere definiţii excelente, nuanţate, foarte aproape de realitate. În această categorie se încadrează şi definiţia care ne interesează aici, aceea pentru „moşnean”. Sigur că e perfectibilă, dar e mult mai exactă decât povestea cu „ţăranii liberi”, care a predominat în istoriografia română şi în definiţiile de dicţionar din ultimele decenii. Iată definiţia lui Octav-George Lecca:

Moşnean (moştean). În Ţara Românească se numeau astfel oamenii liberi, stăpâni de moşie. Termen sinonim cu cnej, megieş, judec, căzute în desuetitudine în secolul 18. Întrebuinţat mai ales ca să însemne pe proprietarii devălmaşi de pământ, moştenit din străbuni, spre deosebire de MEGIAŞI, a căror proprietate de-a valma venea dintr-o dobândire mai nouă. De aceea dreptul de preferinţă al moşnenilor avea precădere. – CEATA de moşneni era totalitatea moşnenilor dintr-o localitate, coborâtori dintr-un strămoş comun. – În Moldova, moşneanul se numea RĂZĂŞ. – Moşnenii de odinioară formau clasa oamenilor liberi, proprietari, asemănată cu mica nobilime din Ungaria, Polonia şi alte ţări. Boierimea (aristocraţia) avea afinităţi cu moşnenii, fiind în mare parte ridicată dintre ei.