Doctorul Poenaru şi portretul moşnenilor din Poiana-Ialomiţa

Paul Georgescu (1923-1989) a fost un romancier talentat, subtil şi erudit. Dacă scrisul lui a fost aşezat iniţial sub zodia realismului socialist, scriitorul a reuşit, fără să renunţe la ideile lui de stânga, să se elibereze de canoanele ideologice şi să devină, spre sfârşitul vieţii, unul dintre pionierii postmodernismului literar românesc.

Scriitorul Paul Georgescu

Unul dintre cele mai importante romane ale lui Paul Georgescu, Doctorul Poenaru, publicat în 1976, evocă, sub chipul doctorului Mitică Poenaru, personalitatea medicului Dumitru Georgescu, fondatorul spitalului din Ţăndărei, tatăl scriitorului, un om foarte iubit şi foarte respectat. Dincolo de nota ideologică sau de perspectiva idilică asupra ilegaliştilor comunişti, Paul Georgescu reuşeşte un personaj intransigent, idealist, cu o rigoare morală fără fisură şi cu spirit de sacrificiu, care reuşeşte să “sfinţească locul”, punând pe picioare, din nimic, şi luptând cu birocraţia, corupţia, demagogia şi violenţa ideologică din perioada interbelică, un spital rural care va salva sute şi sute de vieţi.

Coperta romanului „Doctorul Poenaru” (Ed. Eminescu, 1976)

Dumitru Georgescu se născuse la Poiana de Ialomiţa şi aparţinea uneia dintre ramurile neamului de moşneni stăpâni ai satului, înrudită cu Bărbuleştii, Vasileştii, Răduleştii, Dineştii, Vetu etc.

Bustul medicului Dumitru (Mitica) Georgescu (doctorul Poenaru), din fata Spitalului din Tandarei.

Neamul de moşneni din Poiana a fost norocos, fiindcă un reprezentant al lui avea să devină nu numai erou de carte, ci şi de film, şi să fie interpretat de unul dintre cei mai mari actori români din toate timpurile, Victor Rebengiuc. În 1978, regizorul Dinu Tănase a realizat filmul Doctorul Poenaru, cu Victor Rebengiuc (în rolul titular), Ştefan Iordache, Vasile Niţulescu, Elena Dacian, Gheorghe Dinică.

Afisul filmului „Doctorul Poenaru”

Dumitru Georgescu (Doctorul Poenaru), un mosnean din Poiana-Ialomita interpretat de Victor Rebengiuc.

La începutul romanului Doctorul Poenaru există, probabil, cea mai frumoasă descriere literară a unui sat de moşneni din Ialomiţa şi un portret plin de umor şi de duioşie al moşneanului ialomiţean de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Să vedem ce scrie Paul Georgescu despre familia doctorului Poenaru, aşadar despre neamul de moşneni din Poiana-Ialomiţa şi despre bătrânul lor sat:

Satul tot, aflat în vale, se strânsese între dealul galben şi râul lent, verde vara, umbrit cum era în placiditatea lui de salcii şi stejari, şi vatra se tot strâmta fiindcă râul mânca din sat, care acum se-nghesuise de tot sub deal, în timp ce dincolo, peste mal, se tot lăţea pădurea lui naş’ Nicu [probabil, moşierul Nicu Poenaru-Iatan, moşnean bogat din Poiana; n.n.], iar această pornire a râului leneş şi indiferent părea o alegorie a situaţiei sociale a poenarilor. Un proces dura, de optzeci de ani, împotriva boierului a cărui moşie era sporită de râu (…)

Don Mişu [tatăl doctorului Poenaru; n.n.] era potrivit de statură, cam puţintel, slab şi oacheş, mergea cu pieptul în afară, se purta – şi pe zăduf – cu vestă, cravată şi guler înalt, scorţos. Tatăl se purta ras, dar îşi cruţase o discretă mustaţă. Se ţinea drept, băţos, în scaun, ca şi când salonul ar fi fost umplut tot cu lume aleasă. (…) Don Mişu trase adânc un fum şi sorbi din cafea. Era atâta linişte şi gesturile tatălui atât de asemenea lor, încât, acasă, băiatul se simţea la marginea cea mai subţiată a timpului. Pe masă, pe o tăviţă de argint, dăinuia solitară o ceaşcă mare, cu flori albastre, inutilizată şi fudulă – “ceaşca lui Marghiloman” [Alexandru Marghiloman era, la Poiana, vecin de moşie cu moşnenii satului; n.n.]. Şeful conservator venea uneori la conacul de peste gârlă, al lui naş’ Nicu, şi atunci făcea o vizită şi primarului liberal, şi acolo îşi avea ceaşca lui de care nu se atingea nimeni altul. Don Mişu, liberal, era primar de mult [Mişu Georgescu, tatăl doctorului Dumitru Georgescu, a fost primar al satului Poiana vreme de trei decenii; n.n.] şi nici partidul advers nu-l clintea: era rudă cu şefii lor locali şi, apoi, oricum, tot satul de moşneni era liberal, fiindcă partidul băncilor şi al băcanilor îi ţinea, ziceau ei, moşnenii, pe ciocoi în frâu, fiindcă marile moşii aveau tendinţa ancestrală de a se revărsa şi, de trei secole, poenarii, ghimpaţii şi perieţenii îşi apărau moşii, deşi curelele de pământ li se tot subţiaseră prin sciziparitate; ca să nu se topească de tot curelele, băieţii erau trimişi la carte, la oraş, sloboziţi în lume, să se descurce, doar fetele primeau pământ şi puţinii flăcăi prea certaţi cu cartea, aşa că satul, de la un timp, se rărise. (…)

Moşneanul, şi la zece pogoane, nu se socotea ţăran, îşi dădea pământurile în parte la golanii de prin prejur – golani, aşa-i numeau cojanii pe mocanii care, târâţi de oi, se lipiseră de Bărăgan şi se-nhămaseră la lucrarea pământului. Ei, moşnenii, aveau alte ocupaţii! Asemenea detaşare superioară ducea direct la calicire, dar nici unul nu-şi bătea capul. (…) Fiul se simţea mâhnit: nu-l interesa nici grâul, nici comercializarea caiselor, dar îl supăra tândăleala fudulă, risipa, râia boierească fără moşii, totul i se părea vag şi fals. (…) Ceea ce-l îngrijora cel mai mult era nepăsarea voioasă a tatălui care părea el să ştie ceva, dar nu ştia nimic, pur şi simplu refuza să-şi bată capul: nu se sinchisea. Don Mişu reprezenta acea stare denumită kief (ce avea să degenereze, în alte straturi, în vulgarul chef), acea stare de linişte voioasă, tacla prelungită şi indiferenţă amuzată faţă de ce se întâmpla în jur, un răsfăţ de sine până la inconştienţă, tihnă îndelung stătătoare, eternitate narcotizată în care orice efort era privit drept caraghiozlâc şi gugumănie, prilej de batjocură subţire. (…) Dar nu-şi putea lăsa tatăl, nu era posibil să li se scoată în vânzare la licitaţie pământurile lor date de Mihai Vodă. (…)

Moşnenii erau oameni cârcotaşi, puşi pe harţă şi zeflemea subţire, se căsătoreau doar între ei şi nici jandarm nu sufereau să le vină din alte locuri; îl tăiau. Cum erau puţini, în cele trei sate, şi tot însurându-se ei înde ei, ajunseseră ca la o rudenie veche, mai de departe, să adauge o alta, nouă, mai strânsă, aşa că arborele genealogic, pe care-l păstrau bine în cap, avea o încâlceală de groază. Cu generaţiile, unii făcuseră avere multă, alţii sărăciseră, dar se ţineau neamuri, şi pomeneau de obşte, care de mult nu mai era, dar le şi plăcea să se tragă în procese unii pe alţii, erau “procesivi”, uneori judecata se moştenea generaţii, uitându-se pricina, doar vrajba veche, nu. Aveau bâzdâc, le plăceau judecăţile, la tribunal îşi ţineau discursuri lungi şi-şi arătau îndreptările, hârtii răscoapte cu peceţi, de pe care nici dracu nu mai ştia citi ceva. Colţoşi şi clănţăi între ei, erau, înspre afară, uniţi.(…)

Strat social vechi dar subţiat mereu, răzeşimea transmitea o mândrie arogantă, dar lipsită de mijloace, tindea spre clasa suprapusă, care o respingea cu politeţuri, dar ferm. Semeţia lor de altădată, necesară atunci, devenise inadecvată, întoarsă contra firescului instinct de apărare. (…)

(…) moftureala unei categorii închistate, chichiricioase şi măcinate, dintr-un sat mâncat de un râu şi de o moşie, fudulia unor oameni lipsiţi de mijloacele orgoliului lor, toate aceste realităţi pe care doctorul Poenaru le privise critic şi întristat ca fenomene cu totul exterioare şi de care se simţise liber, iată că ele, constituite în trecut, deveneau acum o forţă ce-l devia de la destinul pe care şi-l gândise, toate aceste trecuturi ale altora deveniseră propriul său trecut.

(Paul Georgescu, Doctorul Poenaru, Bucureşti, Editura Eminescu, 1976, pp. 6-26, 102)

 

 

La colindat, în perioada interbelică

Mircea Stănescu (1923-2000), Buniţu cum îi spuneam eu, mi-a povestit multe despre România şi despre Bucureştii de altădată. Poveştile lui au fost poarta mea de acces către un trecut lipsit de răceala manualelor şi a multor cărţi de istorie. Am strâns conversaţiile noastre şi notiţele lui memorialistice în textul Spre neuitare. Copilăria şi adolescenţa lui Mircea Stănescu, care a câştigat, în 2000, Premiul I al concursului „Istoria mea – Eustory”, organizat de Fundaţia „Noua Istorie”, cu sprijinul Institutului de Cercetări Interdisciplinare Româno-Germane, al Körber Stiftung şi al Ministerului Educaţiei Naţionale. Fragmente din amintirile bunicului meu au fost publicate în volumele Istoria României în texte (Editura Corint, Bucureşti, 2001; coordonator Bogdan Murgescu) şi Copilăria şi adolescenţa altădată (Editura Dominor, 2003; volum îngrijit de Mirela-Luminiţa Murgescu şi Silvana Rachieru). Buniţu mi-a povestit şi despre Sărbători:

„La noi în familie se sărbătorea, cu un fast mai deosebit, în afară de Crăciun şi de Paşte, ziua de Sf. Nicolae, onomastica tatei. Nu numai că tata era pater familias, dar era şi cel mai mare dintre fraţii lui şi toate neamurile care se aflau în Bucureşti erau nelipsite de la această sărbătoare. Venea atunci şi Didina, o rudă îndepărtată, proprietara unui important atelier de confecţii şi casă de modă din Bucureşti. Cei mici preferam, în loc să stăm la masă cu adulţii, să ieşim la joacă cu verii de vârsta noastră, mai ales în anii în care Moş Nicolae era cu barbă albă. Aşa spuneam noi: când ningea în acea zi, moşul avea barbă albă; când nu ningea, Moş Nicolae era cu barbă neagră. După ce mâncam şi cei mari beau şi un pahar de vin, mai prindeau curaj şi începeau să cânte, de cele mai multe ori în cor, cântece populare şi romanţe, storcătoare de lacrimi pentru cei mai sensibili. La fel era de Sfântul Ştefan, când mergeam la unchiul Fănică Bărbulescu.

Mircea Stanescu scolar, cca. 1930.

Când se apropia vacanţa de Crăciun eram nerăbdător, nu numai pentru că scăpam de şcoală, dar şi pentru că se apropiau zilele în care mergeam cu colindul. Începeam cu Moş Ajunul, continuam cu Steaua, urma Pluguşorul şi, la urmă, Sorcova. Cu traista la Moş Ajun şi cu sorcova am mers numai când eram mai mici. Mai târziu, am început să alcătuim mici coruri, în care cântam două-trei cântece, pe cel puţin două voci. De regulă, colindam numai pe la rude şi cunoştinţe. Uneori mergeam şi la străini, atunci când aceştia ne întâlneau pe stradă şi ne pofteau în casă. O impresie extraordinară ne făcea când ne duceam la un vecin din zona Liceului Şincai, domnul Riga, care făcea parte din consiliul de administraţie al Băncii Naţionale; avea o figură distinsă, cu cioc, şi semăna cu Mihail Kogălniceanu. Domnul Riga ne oferea întotdeauna hârtii de 20 de lei, nou-nouţe, de care ne era parcă milă să ne atingem.

Pomii de Crăciun îi împodobeam cu nuci învelite în poleială, cu mere şi cu lumânări. Pe crengi puneam vată, care imita zăpada.

Liceanul Mircea Stanescu.

Aveam un unchi, Costache Bărbulescu, fratele tatei, care avea o întreprindere de odăjdii şi haine bisericeşti, la Patriarhie. Era un om respectabil, care nu călătorea decât cu trăsura şi avea o barbă care te putea face uşor să-l confunzi cu feţele bisericeşti. Sigur că mergeam şi la el cu colindul, dar eram nelipsiţi mai ales în ajun de Sf. Dumitru, hramul Patriarhiei, când se distribuia credincioşilor artosul. Avea acest artos un gust specific, care nouă ni se părea mai plăcut decât cel al cozonacului. Când ne vedea, unchiul Costache apărea pe uşa din spate a bisericii, care ieşea direct din altar, şi ne dădea la fiecare câte un artos întreg. Ţinea mult la noi, atât pentru faptul că eram mulţi copii în familie, cât şi pentru că el nu avea niciunul.

Costache Barbulescu.

Un moment hazliu s-a petrecut la un Revelion organizat, la noi acasă, de către fraţii mei mai mari. Astfel, în complicitate cu una dintre invitate, am servit ca desert, înainte de miezul nopţii, bucăţi de rahat. Acesta, însă, nu era nici pe departe ce părea a fi, ci erau bucăţele de mămăligă, tăvălite prin făină. Şi, ca şi cum nu ar fi fost suficient, le-am oferit păcăliţilor, pentru a se clăti în gură, un şpriţ în care nu era vin, ci… oţet. Până la urmă, gluma a fost apreciată de toţi şi au purces, în continuare, la adevărata petrecere. La una dintre seratele organizate de fraţii mei mai mari am învăţat şi eu, pe la 13-14 ani, să dansez vals…”

Mircea Stanescu

Fotografia salvată din naufragiul unei case

În 1999, bătrâneţea a obligat-o pe tanti Marie Stănescu (1913-2006), sora bunicului Mircea, să vândă casa de pe str. Filofteia Gheorghiu, ridicată în 1930 de străbunicul Nicolae Stănescu. Puterile o părăseau pe tanti Marie, femeie altfel energică şi autoritară, fostă profesoară, pasionată de operă şi de literatură.

Casa familiei fusese ridicată pe un teren cumpărat de la marele aviator Romeo Popescu, care moştenise de la soţia lui pământuri în apropierea Cimitirului Bellu. Familia soţiei aviatorului se numea Gheorghiu, de aici numele de străzi care supravieţuiesc şi azi şi care amintesc de vechii proprietari: Filofteia Gheorghiu, Pericle Gheorghiu. Locuinţa era solidă, înaltă, tip vagon, tipică pentru burghezia bucureşteană. Îmi amintesc de treptele care duceau dinspre curte spre antreu; era plăcut să stai vara acolo, pe treptele încălzite de soare. Mobilele erau grele, tavanul înalt, casa era răcoroasă vara şi primitoare iarna, graţie sobelor de teracotă. Grădina era mare şi adăpostea viţa de vie, vişinii, gutuii. Cândva existase şi un lămâi. Poteca bătrână de piatră, cam ştirbă, conducea de la poartă spre casă şi spre magazii care adăposteau şi ce nu ţi-ai fi putut imagina.

Marie Stanescu (tanti Marie) si Mircea Stanescu (Bunitu), admirand lamaiul din gradina casei familiei de pe str. Filofteia Gheorghiu, in 1942.

Aici se strângea familia, în serile lungi de vară. Eram mulţi şi se râdea mult. Se mânca îngheţată făcută în casă sau orez cu lapte, aromat cu vanilie şi lămâie. Acolo venea şi unchiul Bogdan, frate cu bunicul; el era ofiţer, iar mie îmi plăcea să mă împăunez cu cascheta lui de militar, ceea ce provoca ameninţările glumeţe ale lui tanti Marie: „Lasă şapca aia, că o să cheleşti ca unchiul Bogdan!” Nu avea prea mare efect ameninţarea, dar se vede treaba că tanti Marie avea dreptate: chelia unchiului Bogdan pare să fi fost niţel molipsitoare. Tot tanti Marie m-a asigurat, când aveam vreo cinci ani şi o priveam de jos în sus, ridicând capul pentru a o vedea, că voi creşte şi o voi privi eu de sus. Nici vorbă să o fi crezut, eram convins că-mi povestea istorioare de păcălit copiii. Dar ciudat lucru, profeţia ei s-a adeverit şi în ultimii ani de viaţă mi se părea tare micuţă.

Mult m-am mai jucat cu verişoara Laura în grădina din Filofteia Gheorghiu. Bălăcindu-ne la cişmea sau îndopând pisoii cu lapte şi cartofi prăjiţi, mestecând nişte floricele mov parfumate sau culegând picătura de miere dintr-o floare frumoasă, albă. Era un mecanism care mă fascina: trăgeai floarea de codiţă, cu grijă, şi boaba de miere îşi făcea apariţia.

Noii proprietari nu au dărâmat casa, dar au mutilat-o pentru a o face să semene cât mai mult cu un bloc impersonal. Şi, fireşte, au tăiat copacii, au stârpit viţa de vie, au sufocat iarba şi au turnat beton. „Omul nou” nu poate supravieţui printre copaci, preferă betoanele.

Când am ajutat-o pe tanti Marie să-şi strângă lucrurile atunci, în 1999, am cotrobăit şi în magaziile misterioase. Nu arătau ele prea încurajator, dar în ele mi-a fost dat să găsesc portrete de familie, fotografii vechi, cărţi, corespondenţă, chiar decoraţia bunicului, Coroana României pe care o ascunsese atunci când comuniştii îi ceruseră să o predea. Le-am salvat pe toate, ca dintr-un naufragiu, încercând să-mi spun că memoria unei familii poate supravieţui, dincolo de epoci şi de locuri.

Una dintre fotografii spunea parcă, mai bine decât oricare alta, povestea lumii pe care o redescopeream. O scenă de familie: moşnenii Bărbuleşti la moşia de la Poiana-Ialomiţa, pe la 1910. Cu ajutorul lui Buniţu i-am descoperit acolo pe stră-străbunica Maria Bărbulescu sau pe fraţii străbunicului, Dumitrache şi Ştefan Bărbulescu, cu familiile lor. Dar imaginea fermecătoare a doamnelor îmbrăcate în alb şi a domnilor eleganţi aşezaţi tihnit pe iarba moşiei strămoşeşti era rănită de o pată.

Fotografia salvata de la naufragiu, inainte si dupa restaurare.

Ani de zile m-am întrebat cum aş putea ajuta fotografia de demult să se însănătoşească. Şi am avut şansa, în 2013, să-i cunosc pe excelenţii fotografi şi restauratori Miruna Minculescu şi Alex Domnişoru, de la „Restaurare Foto”. Datorită lor, fotografia s-a făcut bine. Iar strămoşii ne pot spune din nou o poveste veche dar plină de miez, despre familie, libertate şi memorie.

Mosnenii Barbulesti la mosia de la Poiana-Ialomita, cca. 1910.

Reportaj despre Biserica de lemn „Poiana”

Digi 24 a dedicat un reportaj Bisericii de lemn „Sf. Nicolae”, ridicată de moşnenii din Poiana-Ialomiţa şi aflată astăzi în grădina Muzeului Naţional al Agriculturii din Slobozia:

http://www.digi24.ro/Emisiuni/Regional/Digi24+Constanta/Timp+liber/Timp+Liber+Bisericuta+Poiana+din+Slobozia

Amintirile Venerei Vasilescu

Venera Vasilescu s-a născut la 18 ianuarie 1932, în oraşul Codlea – jud. Braşov, ca fiică a lui Constantin M. Vasilescu-Doru, urmaş de moşneni ialomiţeni, proprietar de sere, şi a Rosei von Kraus, aristocrată săsoaică.

Venera impreuna cu fratele ei, Harry

Venera Vasilescu (dreapta), impreuna cu mama ei, Rosa von Kraus

A practicat mai multe sporturi, printre care ciclismul, motociclismul, schiul şi tirul. Prima cursă de ciclism la care a luat parte a avut loc la Braşov, în 1948. În 1950 s-a mutat în Bucureşti şi s-a înscris la secţia de ciclism a Clubului Sportiv “Dinamo”, dominând probele feminine de şosea şi de velodrom. A realizat timpul de 14 secunde la 200 metri lansat şi 13 secunde 6 sutimi la 200 m. în serie, pe velodromul din Budapesta.

La 10 septembrie 1953 a realizat, pe velodromul Dinamo din Bucureşti, un record mondial la 500 m. de pe loc, cu timpul de 37 de secunde şi 8 sutimi. Recordul mondial în proba de velodrom a rămas multă vreme necunoscut, pentru că Federaţia Română de Ciclism nu l-a anunţat la Federaţia Internaţională de la Paris. În perioada 1950-1955 a câştigat 28 de campionate naţionale de ciclism. Împreună cu Aurelia Drăghici, a ocupat locul al doilea pe echipe, la Festivalurile Mondiale ale Tineretului de la Bucureşti (1953) şi Moscova (1954). În anul 1953 (în care a devenit campioană naţională la ciclo-cros şi ciclism fond), Venera Vasilescu a parcurs, cu bicicleta, la concursuri şi antrenamente, un total de nu mai puţin de 2.650 de kilometri. În perioada 1955-1961 a practicat motociclismul, participând la numeroase competiţii din ţară şi străinătate.

A concurat cu succes în întrecerile de motociclism de viteză pe şosea şi de motocros, egalând performanţele bărbaţilor. În 1955 şi 1956 a devenit campioană naţională a clasei 150 cmc, în cadrul campionatului de motociclism viteză pe circuit. A fost faimoasă în epocă şi şi-a câştigat admiraţia românilor, pentru dârzenia ei şi insistenţa de a nu pierde în competiţiile sportive, în favoarea adversarelor din Uniunea Sovietică. A primit titlurile de Maestră a sportului, la ciclism şi motociclism.

S-a măritat cu driver-ul de trap Mircea Teodorescu-Ştefănescu. În prezent, locuieşte în Germania, la Offenbach, lângă Frankfurt/Main şi este membră a Federaţiei Române de Ciclism şi Triatlon.

Venera Vasilescu

Amintirile Venerei Vasilescu:

Amintirile Venerei Vasilescu               

Impreuna cu tanti Venera, Offenbach, decembrie 2010.

Arborele genealogic al familiei de moşneni Bărbulescu din Poiana-Ialomiţa

Am început să mă interesez de genealogia, istoriile şi legendele familiei mele materne, moşnenii Bărbuleşti din Poiana-Ialomiţa, pe la 10 ani. De fapt, nu prea îmi amintesc să mă fi lăsat vreodată rece rădăcinile, poveştile din trecut, momentele fericite şi dramele, luptele şi momentele tihnite, ofiţerii ţanţoşi şi domnişoarele sfioase, demnitatea celor vechi, poate inactuală azi dar dătătoare de forţă. Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu interpelat de o aceeaşi fotografie sepia, care se încăpăţâna să îmi transmită nu o informaţie, ci o atmosferă. Cu privirile lor blânde şi sigure, cu buclele, mustăţile în furculiţă, săbiile şi gulerele lor de blană, sprijiniţi fiecare, în bibliotecă, de câte o carte cu care vor fi avut, cândva, de-a face, strămoşii şi rudele lor m-au însoţit de când mă ştiu. De atâtea ori mi s-a întâmplat să mă întâlnesc prin casă cu un acelaşi abonament, albastru şi cartonat, la un cinematograf interbelic, cu o veşnic neschimbată notă de plată de la cine ştie ce festin al vreunui străbun, la fel sau poate încă mai gurmand decât mine, cu un epolet a cărui ţâfnă nu îşi are echivalentul decât, poate, în aceea a fostului său stăpân, vreun unchi cavalerist, sau cu un dop foarte cochet de la o sticlă din anii ’20. Am purtat întotdeauna strămoşii cu mine, nu au fost doar amintiri reci, doar nume, date şi informaţii. Au fost şi sunt prezenţe vii, calde, apropiate. Îi port cu mine, iar ei mă sprijină, mă împing înainte, iar atunci când e nevoie mă poartă în cârcă.

De mai bine de 15 ani adun informaţii despre diversele ramuri ale familiei. Graţie bunicului Mircea, a mătuşilor şi unchilor mei şi a documentelor pe care le-am găsit, am ajuns la forma de acum a arborelui genealogic, care se află în curs de publicare în revista Arhiva genealogică a Institutului Român de Genealogie şi Heraldică Sever Zotta din Iaşi. Sunt încă multe de aflat, de completat, de corectat şi sper ca anii care vin să-mi îmbogăţească memoria şi arborele. Deocamdată, cam aşa arată filiaţia Bărbuleştilor:

Arborele genealogic al familiei Bărbulescu, moşneni din Poiana-Ialomiţa

Case mosnenesti – monumente istorice din Poiana-Ialomita

Poiana – Ialomita are inca frumoase case mosnenesti de secol XIX. Din pacate, majoritatea vechilor case au disparut, fiind inlocuite de constructii fara personalitate. Cu atat mai pretioasa este prezenta acestor case-document.

Casa Chiajna Craiu (1810)

Casa Elena Bratu (1850)

Barbulestii – un neam de mosneni din Poiana – Ialomita

Bărbuleştii sunt unul dintre neamurile de moşneni din Poiana. Primul strămoş atestabil prin tradiţia de familie este Barbu Bărbulescu, primar la Poiana (în anul 1877), extrem de longeviv, a trăit 110 ani (aprox. 1780 – aprox. 1890).

Unul dintre fiii acestuia, Radu Bărbulescu, poreclit Dascălul, a fost învăţător al şcolii din Poiana, în perioada 1877-1923, membru în consiliul comunal şi casierul Băncii Populare Buna-Vestire din Poiana, înfiinţată în anul 1902[1]. În familia Bărbulescu au existat, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea, numeroşi învăţători; un Alexandru Bărbulescu (născut în 1830) a ţinut chiar o şcoală particulară la Poiana, între anii 1851 şi 1857, după care a fost numit învăţător, în 1858, la Poiana şi Ivăneşti[2].

Un altul, Stan Bărbulescu (aprox. 1835 – aprox. 1900), poreclit Puşcaşul, pentru talentul lui de vânător, a împuşcat o pasăre la vârsta de 5 ani, în timpul unei vânători la care fusese luat de tatăl său. O activitate de predilecţie a Bărbuleştilor era vânătoarea, inclusiv cea cu şoim. Stan Bărbulescu, căsătorit cu Maria Ţenţulescu (1846-1944), este strămoşul mai multor ramuri ale familiei, care aveau să părăsească Poiana şi să se stabilească în alte locuri din România sau din afara ţării. Siliţi de micşorarea treptată a loturilor moştenite, Bărbuleştii au suferit, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, un proces de „îmburghezire”.

Semnatura lui Stan Barbulescu

Maria Barbulescu nascuta Tentulescu

Barbulestii la mosia din Poiana

Barbulestii la casa batraneasca din Poiana

Barbulestii la Bucuresti, la inceputul secolului al XX-lea

Fiii lui Stan Bărbulescu au fost:

1) Niculae Stănescu  (1875-1942): O greşeală în acte a făcut ca fiul cel mare al lui Stan Bărbulescu să fie înscris cu numele de „Stănescu”, alcătuit după prenumele tatălui său. Procedeul era obişnuit şi este cel care a creat onomastica burgheză românească, impunând, ca normă, cândva omniprezentul -escu. Totuşi, în acest caz nu se poate vorbi de o creare de patronim, atâta timp cât tatăl lui Niculae Stănescu semna ca „Stan Bărbulescu” şi le scria fiilor săi despre „familia noastră ce se cheamă Bărbuleşti”[3]. Niculae Stănescu a fost funcţionar al Societăţii de Tramvaie Bucureşti, a luptat în Primul Război Mondial, pe frontul din Moldova (contingent 1897, sergent, comandant de tun în cadrul Regimentului de Artilerie Antiaeriană, decorat cu Crucea Comemorativă a războiului 1916-1918) şi a fost membru P.N.L. A construit, în anii 1930, pe str. Filofteea Gheorghiu din Bucureşti, la numărul 38, o casă în valoare de 270.000 de lei, pe un teren care îi aparţinuse lui Athanasie Săvulescu (acesta lăsase terenul, prin testamentul din 1897, al cărui executor fusese Dumitru M. Bragadiru, soţiei sale, Filofteea Săvulescu, care s-a recăsătorit în 1900 cu Pericle C. Gheorghiu, împreună cu care a adoptat-o pe Georgeta C. Popescu, măritată la rândul ei cu inginerul Traian Pârvu şi apoi cu celebrul aviator Romeo Popescu).

Portretul lui Niculae Stanescu

Ecaterina Stanescu

Portretul Ecaterinei Stanescu

Fratii Niculae Stanescu si Costache Barbulescu, in timpul Primului Razboi Mondial, pe frontul din Moldova

Certificat de onorabilitate al Ecaterinei Stănescu

Fiii lui Niculae si ai Ecaterinei Stănescu au fost:

a) Theodor Stănescu (1908-1975), economist, funcţionar la Banca Naţională, în perioada interbelică.

Theodor Stănescu, copil

b) Nicolae Stănescu (1911-1978), economist (a lucrat la Siguranţa Statului, în perioada interbelică), ofiţer de rezervă, a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, pe frontul de est (serviciul militar şi-l satisfăcuse în cadrul Regimentului 6 Roşiori din Bucureşti şi era un iscusit călăreţ, deţinătorul unei cupe obţinute la un concurs de sărituri cu obstacole); deţinut politic între 1952 şi 1956, la Cernavodă, Midia-Năvodari şi penitenciarul Făgăraş; căsătorit cu Margareta Melinescu (1910-1983), mătuşa scriitoarei Gabriela Melinescu.

c) Vasile Stănescu (1915-2003), botezat la Biserica Manu Cavafu din Bucureşti, inginer, a luat parte la proiectarea „Ploieştiului fals”, menit să inducă în eroare bombardierele inamice, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial; laureat al Premiului de Stat.

Certificatul de botez al lui Vasile Stănescu

Diploma de bacalaureat a lui Vasile Stanescu

Vasile Stanescu ofiter

d) Bogdan Stănescu (1919-1997), colonel, a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, pe frontul de est; decorat, doctor în ştiinţe militare, profesor universitar, publicist.

Bogdan Stanescu in scoala militara

Bogdan Stanescu ofiter

e) Mircea Stănescu  (1923-2000), absolvent al Liceului Matei Basarab din Bucureşti (ca şi fraţii lui, Vasile şi Bogdan), ofiţer de carieră al Armatei Regale, în cadrul armei Artileriei Antiaeriene; a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, pe frontul de vest; comandant de regiment la Strejnicu (Prahova), decorat cu Ordinul Coroana României cu spade şi panglică de Virtute Militară în grad de Cavaler şi cu Ordinul Meritul Militar clasa I. Exclus din rândurile armatei „populare” în 1958. Absolvent al Politehnicii, inginer energetician[4]. După 1989, a ajuns la gradul de colonel în rezervă.

Legitimaţie de călătorie pentru S.T.B., a fraţilor Vasile, Bogdan şi Mircea Stănescu

Profilul de adolescent al lui Mircea Stănescu, decupat de fratele lui, Vasile Stănescu.

Mircea Stanescu in copilarie

Mircea Stanescu, elev de liceu

Diploma lui Mircea Stănescu, de la “Gazeta Sporturilor”

Certificat de notorietate al lui Mircea Stănescu

Mircea Stanescu ofiter

Mircea Stanescu la scoala de ofiteri de Artilerie Antiaeriana (in randul din fata, al doilea din dreapta)

Decoratiile familiei Stanescu: Crucea Comemorativa a Primului Razboi Mondial (Niculae Stanescu), Ordinul „Coroana Romaniei” si Crucea Comemorativa a celui de-al Doilea Razboi Mondial (Mircea Stanescu).

Alexandrina Stanescu (nascuta Costache) si Mircea Stanescu, la casatorie.

Niculae şi Ecaterina Stănescu au avut şi o fiică, Maria (Marie, Marioara) Stănescu (1913-2006), profesoară de gospodărie.

Marie Stănescu, elevă în anii 1920

Marie Stănescu (în dreapta), în Parcul Carol, în anii 1930

Dar să continuăm enumerarea fiilor lui Stan Bărbulescu:

2) Costache Bărbulescu (1879-1943): Proprietarul atelierului de straie bisericeşti de la Patriarhia Română, a făcut parte din suitele Patriarhilor României, Miron Cristea şi Nicodim. A luptat în Primul Război Mondial, pe frontul din Moldova. Prin călătoria la Constantinopol, a devenit hagiu.

Costache Barbulescu, in timpul serviciului militar

Costache Barbulescu, in timpul Primului Razboi Mondial, pe frontul din Moldova

Costache Barbulescu

3) Dumitrache Bărbulescu (1885-1933): Ca dorobanţ, a luptat în cel de-al doilea Război Balcanic. A fost proprietarul Uzinelor Metalurgice şi al Fabricii de Clopote Démétre Bărbulescu din Galaţi (str. Mazepa), fruntaş liberal şi „arbitru al eleganţei” în Galaţiul interbelic. A furnizat, în anii 1930, clopotul Catedralei ortodoxe din Galaţi, cel mai mare din ţară, la vremea respectivă. S-a căsătorit cu Maria-Ana Ştefănescu (1905-1986), fiica lui Hristache Ştefănescu şi a Vasilichiţei (descendenta unei familii greceşti din Galaţi) şi crescută de unchiul ei, Ion Hagi-Ştefănescu, bogat proprietar din Galaţi. Una dintre surorile Mariei-Ana, Ioana Ştefănescu (1896-1977) a fost măritată cu Constantin Neniţescu (din familia care l-a dat şi pe ilustrul chimist Costin Neniţescu), cu care a avut doi băieţi: Romulus (1913-1985; condamnat la 18 ani de închisoare şi deţinut politic, în timpul regimului comunist, la Aiud şi la Canal) şi Dumitru (1921-2003; are urmaşi). O altă soră a celor două, Dumitra Ştefănescu, măritată Solomon (1901-1993) este mama doctoriţei Virginia Ioan (1921-2011), la rândul ei mama Sandei Tenner, care a fost măritată, prima oară, cu scriitorul Radu Anton Roman şi, a doua oară, cu realizatorul de televiziune Radu Cimponeriu.

Dumitrache Barbulescu in timpul serviciului militar

Dumitrache Barbulescu dorobant, luptator in Razboiul Balcanic

Dumitrache Barbulescu

Dumitrache (Demetre) Barbulescu, proprietar de atelier metalurgic si fabrica de clopote la Galati

Dumitrache şi Maria-Ana Bărbulescu au avut un băiat, Dumitru (1923-1977; a avut, la rândul lui, un fiu, Gabriel, născut în 1959, economist şi jurist, ultimul care poartă numele de familie al Bărbuleştilor din Poiana) şi o fiică, Maria (1924-2008), economist, măritată cu Constantin (Dinu) Străjescu (1919-1996).

Maria (Miţa) Bărbulescu, măritată Străjescu

Constantin (Dinu) Strajescu

Dinu Străjescu a fost absolvent al Liceului Gh. Lazăr din Bucureşti, ofiţer de Cavalerie (promoţia 1940 a Şcolii de Ofiţeri de Cavalerie Regele Ferdinand I), membru al Gărzii Călare. Decorat, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu Crucea de Fier germană cl. II, cu Ordinul Coroana României cl. V în grad de Ofiţer, cu panglică de Virtute Militară (5 iulie 1945) şi propus pentru Ordinul Mihai Viteazul (nu l-a primit, fiind prea tânăr). A luptat atât pe frontul de est (până la Stalingrad), cât şi pe cel de vest (până la Berlin). După ce a fost exclus din rândurile armatei, din motive de „origine socială nesănătoasă”, în 1954, a lucrat ca funcţionar la C.F.R. Împreună cu soţia, a călătorit, cu trenul, în Europa Centrală, Italia, Franţa, Germania, Elveţia, Rusia, Mongolia etc. A fost proprietarul unei case din cartierul Cotroceni. Dinu Străjescu era fiul colonelului de cavalerie Dimitrie Străjescu şi al Ceciliei Codrescu (fiica medicului C. C. Codrescu din Bârlad).

Dimitrie Strajescu, colonel de cavalerie

Blazon presupus al familiei Străjescu

La rândul său, Dimitrie Străjescu era fiul lui Paul Străjescu (1848-1887; magistrat, primar al oraşului Roman, deputat din partea Partidului Naţional Liberal, decorat cu ordinul rusesc Sfânta Ana şi cu Steaua României) şi al Olimpiei Makarovitsch. Paul Străjescu era fiul lui Petre Străjescu şi al Eugeniei Mavrogheni, sora dupa tata a lui Petre Mavrogheni (1818-1887; candidat la Domnia Moldovei, în 1859; fruntaş conservator, finanţist de marcă, deputat şi senator, membru fondator al Jockey-Club-ului din Bucureşti, ministru de Finanţe şi al Afacerilor Străine sub Carol I, ministru plenipotenţiar al României la Roma, Constantinopol şi Viena; a avut un rol esenţial în dezrobirea ţiganilor particulari din Moldova, înainte de Unirea Principatelor, în realizarea reformei monetare sub Carol I şi, ca ministru plenipotenţiar pe lângă Poarta otomană, în recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol; prin mama lui, Roxana Sturdza, dar şi prin soţia lui, Olga Catargiu, se înrudea cu dinastia Obrenovici a Serbiei[5]).

Fratele bunicului patern al Eugeniei Mavrogheni a fost Nicolae-Vodă Mavrogheni (1738-1790), domnitorul Ţării Româneşti (1786-1790), decapitat de otomani, evocat în Cronica mavroghenească a pitarului Hristache (din secolul al XIX-lea) şi care a rămas în legendă graţie calităţilor sale militare şi prin ctitoriile bucureştene (Biserica Mavrogheni), dar şi prin excentricităţile sale (circula prin Bucureşti cu un atelaj de cerbi cu coarne aurite).

Dintre rudele apropiate ale lui Dinu Străjescu mai menţionăm: ramurile Străjescu din Basarabia (supuşi ruşi după 1812, înscrişi în Registrul Nobililor din Basarabia, ofiţeri în regimente precum cel de husari Pavlogradski; Ioan Dimitrie Străjescu a fost ispravnic de Hotin, între 1822 şi 1825, gratificat de Împăratul Alexandru I; ofiţerul Ioan Străjescu a fost membru fondator al Academiei Române, în 1866), avocatul Străjescu din Fălticeni (căsătorit cu Eliza, sora scriitorului Alexandru Vlahuţă), familiile Hasdeu, Rosetti (prin Emil Rosetti, născut în 1869, căsătorit cu Eugénie Străjescu, sora colonelului de cavalerie Dimitrie Străjescu; inginerul Emil Rosetti făcea parte din ramura Rosetti-Orăşanu, descinzând din Lascaris Roussaitos, născut în jur de 1580 şi din fiul acestuia, Constantin Rosetti Cuparul, născut în jur de 1600 şi mort în jur de 1678, care era fratele lui Antonie-Vodă Ruset, domnitor al Moldovei între 1675 şi 1678; prin femei, Emil Rosetti descindea din familii precum Cantacuzino, Mavrocordat, Buhuş, Aslan, Sion, Krupensky, Donici; Emil Rosetti şi Eugénie Străjescu au avut două fete şi un băiat, Constantin, inginer, care a avut, la rândul lui, un băiat, Costin, născut în 1936, inginer şi o fiică, Maria-Elizabeta, născută în 1938, inginer; Costin Rosetti are o fiică, Andreea, născută în 1970 şi un fiu, Radu Rosetti, născut în 1972)[6], Şeptilici, Makarovitsch, Kuharsky, Balaiş, Codrescu, Panopol, Alexandrescu-Urechia, cu academicianul Constantin C. (Tantinel) Iliescu, apreciat cardiolog şi fondator al ASCAR etc.

Prin ramura Onul (Onou) a familiei, stabilită în Basarabia şi apoi la Sankt-Petersburg şi intrată în elita diplomatică a Imperiului Ţarist, familia Străjescu se înrudeşte cu mai multe familii din cea mai înaltă aristocraţie rusă, printre care Principii Trubetzkoy, Principii Shakhovskoy, conţii Chreptowicz-Buteniev, familiile Golovin, Zinoviev etc., dar şi cu baronii de Jomini sau familia Petit de Baroncourt[7].

 

4) Ştefan Bărbulescu (1887-1962): Proprietarul unui atelier mecanic în Bucureşti, confiscat de comunişti în anii ’50. A luptat în Primul Război Mondial. Fiica lui, Stela, s-a măritat cu actorul de comedie Puiu Călinescu (1920-1997).

Certificat de onorabilitate al lui Ştefan Bărbulescu, emis de Primăria Poiana – Ialomiţa, în 1903

Stefan Barbulescu

Stan şi Maria Bărbulescu au avut şi două fiice:

Filofteea Bărbulescu (1877-1950), măritată cu funcţionarul Mirică Mirescu, împreună cu care a locuit la Călăraşi şi a avut 4 copii: Cristodor (Sisi) Mirescu, căsătorit cu profesoara Suzi Vlasiciuc, de origine poloneză; Alexandrina (Drina); Elena (Nuţa), măritată cu medicul evreu Iancu Keller; Zoia, măritată cu Leonte Petrescu.

Cristodor (Sisi) Mirescu

Cazimir Vlasiciuc, fratele lui Suzi Vlasiciuc măritată Mirescu

Smaranda (Măndica, Măndel) Bărbulescu (1890-1965), măritată cu grecul Aristide P. Tănăsescu (1894-1981).

Smaranda Bărbulescu

Învăţătoarea Anetta Bărbulescu, verişoară cu fraţii Bărbuleşti

Tot din neamul Bărbuleştilor din Poiana – Ialomiţa au mai descins: actorul Constantin Bărbulescu (a interpretat peste 100 de roluri la mai multe teatre particulare şi la Teatrul Naţional din Bucureşti; cunoscut pentru roluri precum cel al lui Tipătescu din O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, cel al Domnitorului Alexandru Ioan Cuza sau cel al lui Macbeth din piesa omonimă a lui Shakespeare; a mai jucat în Cidul, Regele Lear de Shakespeare, Patima roşie de Mihail Sorbul etc.; a jucat şi în numeroase filme artistice)[8],

Constantin Barbulescu

Constantin Barbulescu, in rolul domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Constantin Barbulescu, in rolul Regelui Carol I

medicul Nicolae Bărbulescu din Bucureşti, dar şi, prin femei, Constantin Olănescu sau

Constantin M. Vasilescu-Doru (1905-1993). Acesta a fost absolvent al Şcolii de conductori-arhitecţi din Bucureşti, în 1923; marinar de punte pe vasul comercial Bucegi, în 1924; aviator cu brevet obţinut la Şcoala de pilotaj de la Tecuci; inspector financiar între 1927 şi 1931, inventator, horticultor. S-a căsătorit cu Rosa von Kraus (16.07.1912, Bucureşti – 1983, Codlea) şi a ridicat, începând cu 1934, la Codlea, pe terenul primei unităţi horticole a tatălui Rosei, Întreprinderile Horticole C. M. Vasilescu-Doru, unele dintre cele mai moderne sere din Europa centrală şi de est. Dacă tatăl Rosei, Thomas von Kraus (1866-1930)[9] fusese Furnizor al Casei Imperiale de la Viena, pe timpul domniei Împăratului Franz Joseph I al Austro-Ungariei, C. M. Vasilescu-Doru a devenit Furnizorul Casei Regale a României (Regina-Mamă Elena şi Principesa Ileana a României au vizitat serele de la Codlea şi au semnat în Cartea de Aur ţinută de familia Vasilescu, alături de personalităţi precum G. Ionescu-Siseşti, Tr. Săvulescu, Radu R. Rosetti, Mitropolitul Nicolae al Ardealului, Octavian Goga). Specialitatea lui erau garoafele şi freziile. Vasilescu-Doru a brevetat mai multe invenţii, printre care serele rulante şi diverse tipuri de cazane pentru încălzirea serelor şi a fost preşedinte de onoare al Societăţii Române de Horticultură. Serele i-au fost confiscate de comunişti în 1953. C. M. Vasilescu-Doru şi Rosa von Kraus au avut doi copii: Venera Vasilescu (n. 1932; campioană europeană şi naţională la ciclism şi motociclism, deţinătoare a unui record mondial la ciclism viteză în 1953) şi Harry Vasilescu (n. 1934; absolvent al Şcolii Regale de Horticultură de la Curtea de Argeş şi al Facultăţii de Horticultură din Bucureşti; proprietar de sere la Otopeni).

Constantin M. Vasilescu-Doru

Constantin M. Vasilescu-Doru, horticultor la Codlea

Rosa Vasilescu nascuta von Kraus

Venera Vasilescu, alergand pentru recordul mondial la ciclism viteza

Prima pagină a Cărţii de Aur a Serelor “Constantin M. Vasilescu-Doru” de la Codlea, cu semnăturile Reginei-Mamă Elena a României şi a Principesei Ileana a României. Cartea se află în continuare în posesia familiei Vasilescu şi serveşte drept Carte de Aur a Serelor “Thomas & Harry” de la Otopeni.

Blazonul familiei von Kraus/Krauss/Krausz

Fără să putem trasa legături genealogice, menţionăm apariţia numelui de Bărbulescu în alte două localităţi ialomiţene din apropiere de Poiana: chiar în numele satului Bărbuleşti[10] şi la Panduri[11]. Bărbuleşti mai apar şi în alte sate sau comune din judeţul Ialomiţa (spre exemplu, Tache Bărbulescu, primar al comunei Larga, la sfârşitul secolului al XIX-lea).

Prin intermediul lucrărilor de specialitate, al tradiţiei de familie, al atestărilor documentare (acte de stare civilă, corespondenţă, fotografii) şi al unui arbore genealogic am încercat să creionăm istoria unei familii de moşneni ialomiţeni care, la graniţa dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea, păstrând conştiinţa apartenenţei la o elită, au preluat modelele occidentale, devenind industriaşi, ofiţeri, funcţionari, medici, profesori, oameni de cultură sau artişti şi răspândindu-se în România (Bucureşti, Călăraşi, Galaţi, Brăila, Braşov) dar şi, ulterior, în Germania, Canada, Statele Unite ale Americii, Italia sau Spania. Am urmărit, pe lângă descendenţa directă a primului Bărbulescu atestabil, şi înrudirile prin alianţă cu familii ca Străjescu (boieri moldoveni) sau von Kraus (nobili saşi).

Cercetarea unei familii ca aceea a Bărbuleştilor ialomiţeni ne poate oferi, pe lângă o mai bună cunoaştere a istoriei moşnenilor din sudul Munteniei, şi o deschidere către un studiu elaborat al naşterii micii burghezii româneşti din secolele XIX-XX.

NOTE

[1] Stelian Ivăncioiu, Comuna Ciulniţa. File de monografie, Slobozia, Editura Helis, 2007, p. 102.

[2] Fără a putea stabili, deocamdată, pentru toate persoanele, gradele de rudenie, îi cităm pe învăţătorii care poartă numele de familie Bărbulescu şi care activează la Poiana şi în împrejurimi, în această perioadă (menţionând locul şi perioada în care au activat): Alexandru Bărbulescu (Ion Ghica – 1886-1921, localul şcolii aflându-se chiar în casa învăţătorului; Poiana – 1883), Ana (Aneta) Bărbulescu (Ciulniţa – 1918; Ion Ghica – 1921-1923), Aurelia Bărbulescu (maistră la Ciulniţa – 1908), D. Bărbulescu (Poiana – 1917-1918), Dumitru Bărbulescu (Ghimpaţi – 1888), Ecaterina Bărbulescu (Poiana – 1917-1926), Eugenia R. Bărbulescu (Ivăneşti – 1923; Poiana – 1923-1936), Ion Bărbulescu (Ciulniţa – 1875-1917; Poiana – 1864), N. Bărbulescu (Ion Ghica – 1921), Radu Bărbulescu (Poiana – 1877-1923; Ghimpaţi – 1893), Smaranda Bărbulescu (Ciulniţa – 1917-1922). Conform Stelian Ivăncioiu, op. cit., pp. 144-145.

[3] Conform unei scrisori adresate, la 1898, de Stan Bărbulescu, fiilor săi aflaţi la Bucureşti. Document păstrat în arhiva de familie a lui Filip-Lucian Iorga.

[4] Din căsătoria cu Alexandrina Costache (n. 1932; fiica lui Nicolae Costache, luptător în Primul Război Mondial şi luat prizonier de către bulgari, la Turtucaia şi nepoata de frate a bogatului proprietar ploieştean, Florea Grigore, căruia comuniştii i-au confiscat averea şi i-au impus domiciliu forţat), a avut două fiice: Rodica, inginer, măritată cu inginerul George Copoţ, împreună cu care are o fiică, Laura, informatician, măritată cu inginerul spaniol Emilio Castaño-Rodriguez (dintr-o familie castiliană înrudită cu familia franco-braziliană Cals de Oliveira), împreună cu care are, la rândul ei, un băiat, Tomas; Lucia, doctor în psihologie, profesor, decorată cu Ordinul Virtutea Militară în grad de Cavaler, măritată cu Victor Iorga (fiul profesorului de istorie şi directorului de şcoală Constantin Iorga, din Râmnicu-Sărat, care s-a născut ca stră-strănepot al unui Radu Iorga născut în jur de 1830, într-o familie de tradiţie politică liberală, a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, a fost rănit şi a fost decorat cu Ordinul Coroana României cu spade şi panglică de Virtute Militară, urmând tradiţia strămoşilor care luptaseră în Războiul de Independenţă, Războiul Balcanic şi Primul Război Mondial), împreună cu care are un fiu, Filip-Lucian Iorga, istoric şi publicist.

[5] Primul Rege al Serbiei, Milan Obrenovici, era nepotul Smaragdei Balş (soră după mamă a lui Petre Mavrogheni), iar soţia acestuia, Regina Natalia a Serbiei, născută Keşco, era la rândul ei nepoata Nataliei Balş (cealaltă soră după mamă a lui Petre Mavrogheni). Cea de-a doua soţie a lui Petre Mavrogheni, Olga Catargiu, era sora Mariei Catargiu, mama Regelui Milan Obrenovici. Conform lui Mihail Dimitri Sturdza, Grandes familles de Gréce, d’Albanie et de Constantinople. Dictionnaire historique et généalogique, Paris, Chez l’auteur, 1999, p. 154.

[6] Pentru detalii despre familia Rosetti, vezi Generalul R. Rosetti, Familia Rosetti. I. Coborâtorii moldoveni ai lui Lascaris Rousaitos, Academia Română, Studii şi cercetări, XXXIII, Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, Depozitul General „Cartea Românească”, 1938. Datele în legătură cu descendenţii actuali ai lui Emil Rosetti şi ai Eugeniei Străjescu provin de la Dnele Maria Străjescu şi Maria-Elizabeta (Doina) Rosetti.

[7] Conform Arborelui genealogic inedit al familiei Străjescu, aflat în posesia Prinţului Mihai Dim. Sturdza.

[8] Nu cunoaştem încă precis gradul de rudenie dintre actorul Constantin Bărbulescu şi restul Bărbuleştilor prezenţi în arborele genealogic. Informaţia conform căreia actorul era un descendent al Bărbuleştilor din Poiana – Ialomiţa provine de la Dumitrache Bărbulescu (1885-1933), prin fiica lui, Maria Străjescu (1924-2008). Actorul Constantin Pace Bărbulescu era fiul lui Ştefan (proprietar de cârciumă la Bucureşti) şi al Mariei Bărbulescu. Constantin Bărbulescu s-a născut la 17 aprilie 1917 în Bucureşti, a absolvit mai întâi Şcoala de Horticultură gr. II din Bucureşti, după care a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică, la clasa Marioarei Voiculescu. Sora lui Constantin Bărbulescu (decedată mult înaintea actorului) este mama actriţei Rodica Popescu-Bitănescu, iar fiica actorului şi a soţiei lui, actriţa Matilda A. Ionescu (fiica unui învăţător din Târgovişte şi a unei Vârfureanu – veche familie de preoţi şi învăţători de la Vârfuri, lângă Târgovişte), a fost soţia violonistului şi dirijorului Ilarion Ionescu-Galaţi. Livia Bărbulescu şi Ilarion Ionescu-Galaţi au un fiu, violonistul Florin Ionescu-Galaţi, care are la rândul lui o fiică, Alexandra.

[9] Thomas von Kraus era descendentul unui alt Thomas von Kraus, ofiţer născut în 1663 la Făgăraş şi înnobilat la 9 iunie 1702, de către Împăratul Leopold I al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, pentru fapte de vitejie. Filiaţia până la socrul lui C. M. Vasilescu-Doru este următoarea: Thomas von Kraus (n. 1663, Făgăraş; înnobilat de Leopold I) – Thomas von Kraus (n. 1686, Făgăraş) – Johannes von Kraus (n. 01.06.1713, Făgăraş) – Johannes von Kraus (n. 22.07.1738, Făgăraş) – Johannes von Kraus (n. 31.07.1772, Făgăraş; căsătorit, a doua oară, cu Chatarina Martini) – Thomas von Kraus (03.09.1812, Codlea – 11.05.1874, Codlea; cizmar, căsătorit cu Katharina Stolz) – Thomas von Kraus (07.11.1838, Codlea – 21.08.1901, Codlea; cizmar, căsătorit cu Anna Roth) – Thomas von Kraus (08.04.1866, Codlea – 22.01.1930, Codlea; grădinar, căsătorit în 1891 cu Katharina Müll şi, a doua oară, în 1918, cu Katharina Türk). Thomas von Kraus şi-a început afacerea în 1890, după ce se pregătise la Braşov şi Karlsbad (în 1886 lucra în grădinile de trandafiri ale lui J. L. Schmoll), fiind unul dintre primii horticultori profesionişti din Codlea. La începutul secolului al XX-lea, cultiva peste 180 de soiuri de trandafir, peste 50 de soiuri de garoafe, 25 de soiuri de pelargonia, liliac, plante în ghivece, flori de vară. În jurul anului 1910 deţinea şi o florărie la Bucureşti, care a trebuit însă închisă, din cauza izbucnirii Primului Război Mondial. În 1919, au intrat în afacere şi fiii lui Thomas von Kraus, Thomas-Richard (20.02.1893, Codlea – 10.10.1977, Codlea; căsătorit, în 1922, cu Klara Neudörfer şi, a doua oară, în 1947, cu Frieda Weidenbächer născută Tittes) şi Viktor (21.09.1894, Codlea – 22.06.1975, Codlea; căsătorit, în 1923, cu Rosa Stamm), care studiaseră în Germania. Un alt Kraus, Heinrich (30.06.1883, Codlea – 13.11.1955, Bucureşti; căsătorit, în 1909, cu Rosa Kueres), fratele lui Thomas von Kraus, care lucrase în Statele Unite ale Americii, a înfiinţat, în 1909, Unitatea comercială de grădinărit Schwarzburg. După Primul Război Mondial, un alt frate al lui Thomas von Kraus, Martin (26.06.1870, Codlea – 16.05.1955, Codlea; căsătorit cu Rosa Plajer), şi-a construit şi el sere şi a cultivat, împreună cu soţia sa, fiii lor, Otto (06.08.1902, Codlea – 09.01.1993, Augsburg; căsătorit cu Martha Dück) şi Helmut (09.10.1910, Codlea – 04.10.1944, mort pe Front în Balcani) şi ginerele Anton (Ferdinand) Lischka (02.02.1906, Krems-Austria – 23.12.1973, Krems-Austria), soiuri nobile de garoafe. În 1944, după terminarea războiului, Thomas-Richard şi Viktor von Kraus aveau 9.875 m² de sere (cele mai mari sere din Codlea), 800  m² de solarii şi 30 de angajaţi permanenţi; Martin Kraus avea 3.603 m² de sere, 459 m² de solarii şi 15 angajaţi permanenţi; C. M. Vasilescu-Doru avea 1.250 m² de sere, 150 m² de solarii şi 8 angajaţi permanenţi. Mai recent, tradiţia grădinăritului a continuat în familia von Kraus, prin Heinz, Werner şi Gerhard. Vezi Erhard von Kraus, Grădinăritul la Codlea. O documentaţie la istoricul horticulturii la Codlea, Raubling, 1992 (traducere din germană în română de Harry Vasilescu, 2004) şi genealogia inedită a familiei von Kraus – von Krauss – von Krausz, realizată de grădinarul Erhard von Kraus (n. 08.09.1924, Codlea; căsătorit cu Margarete Zerwes) şi de fiul acestuia, inginerul Volkmar von Kraus (n. 26.12.1950; căsătorit cu Brigitte Nuss).

[10] Vechi sat moşnenesc, numit mai întâi Dobroţei, atestat la 1575-1576 şi din care a provenit “Stan logofăt ot sud. Ialomiţa”, care a făcut parte din cancelaria domnească a Ţării Româneşti, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Numele de „Bărbuleşti” apare la începutul secolului al XVII-lea şi provine, probabil, de la numele unui stăpânitor de moşie. Ştefan Grigorescu, Aşezări şi monumente ialomiţene, Slobozia, Editura Helis, 2006, pp. 47-48.

[11] Sat menţionat în secolul al XVIII-lea şi aflat pe malul drept al râului Ialomiţa. Biserica satului, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, ridicată la 1817, a fost restaurată la 1900, prin contribuţia unei familii Bărbulescu, care îşi are şi mormintele în cimitirul de lângă lăcaşul de cult. Ştefan Grigorescu, op. cit., p. 37.

Scoala din Poiana – Ialomita

Legenda şcolii din timpul lui Mihai Viteazul are sâmburele ei de adevăr istoric: satul de moşneni Poiana a avut prima şcoală atestată documentar pe teritoriul actualului judeţ Ialomiţa şi una dintre cele mai vechi şcoli rurale din Ţara Românească (atestată la 1775, 1792, 1797, 1798, 1799, 1803, în hrisoave ale domnitorilor Ţării Româneşti). Printr-un hrisov de la 8 iunie 1803, emis de domnitorul Constantin Ipsilanti, se instituie scutiri de taxe şi facilităţi pentru şcoala de pe lângă biserica din Poiana:

„Zemli Vlascoe. Fiindcă sfânta şi dumnezeiasca biserică din Poiana sud Ialomiţa, unde se cinsteşte şi se prăznuieşte hramul sfântului şi făcătorului de minuni Ierarhului Nicolae, iaste la loc cu primejdie de ale răsmiriţii întâmplări, din care pricină rămăsese la dărăpănare, şi prin silinţa ctitorilor s-a adus la stare, care fiind depărtată de oraşe s-a întocmit şi şcoală de învăţătura copiilor, şi pentru a se putea ţine biserica şi şcoala în starea lor, avu mila Domnească, prin cărţile ce le văzurăm, însă de la Măria Sa părintele Domniei Mele, prin cartea de la leat 1797, aprilie 10, i de la Domnia Sa răposatul Constandin Vodă Hangeri, prin cartea de la leat 1798 mai 22 şi de la Domnia Sa fratele Alexandru vodă Moruz, prin cartea de la leat 1799, septembrie 16, ca să ţie doi preoţi, ce se află slujind la numita biserică, anume Popa Iordache i Popa Mincul, scutiţi de toate dările şi orânduirile ţărei, şi un dascăl al şcoalei de la numita biserică, să fie scutit de toate dăjdiile şi orânduielile ţărei, cum şi drepte bucatele preoţilor şi ale dascălului să fie scutite de vinăriciu şi dijmărit. Aşijderea să ţie şi doi lude străini şi fără de pricină de dajdie scutiţi şi apăraţi de toate dajdiile şi orânduielile Visteriei, cărora, după cercetarea ce li se va face de către ispravnicii judeţului să li se dea şi pecetluituri Domneşti. Deci învrednicindu-mă Domnul Dumnezeu cu Domnia acestei pravoslavnice ţări, ne-am milostivit de am înnoit mila aceasta, după cum se coprinde mai sus, să se păzească nestrămutat, spre a fi sfintei biserici şi şcoalei de ajutor şi de întărire, iar Domniei Mele şi părinţilor Domniei Mele, vecinică pomenire. Rugăm dar şi pe alţi fraţi Domni, cari în urma noastră se vor învrednici cu oblăduirea acestei ţări, să binevoiască a învoi şi a întări mila aceasta, ca şi ale Domniilor Sale mili şi faceri de bine să fie în urmă de alţii ţinute în seamă”[1].

La începutul secolului al XIX-lea, cei mai mulţi dintre locuitorii din Poiana ştiau carte, lucru deloc obişnuit în contextul mai larg al lumii rurale româneşti.

           

---

[1] Apud V. A. Urechia, Istoria Scolelor de la 1800-1864, tomul I, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1892, p. 87. Grafia din citat a fost adusă la zi de către noi, spre facilitarea lecturii.

Biserica de lemn din Poiana-Ialomita

Biserica de lemn din Poiana, cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae, a fost ctitorită de familia Târcă, pe o moşie moşnenească, la 1746-47 (sau 1737), este înscrisă pe Lista monumentelor istorice la poziţia IL-II-m-A-14075 şi este, probabil, cel mai reprezentativ monument din Ialomiţa, deţinând şi cea mai veche inscripţie funerară din judeţ (datată 1737). Icoanele pictate pe lemn şi uşile împărăteşti datează tot din secolul al XVIII-lea.

Radu Creţeanu scria despre acest lăcaş de cult, tipic pentru aşezările rurale caracterizate prin stabilitate: „(…)biserica din Poiana impresionează prin masivitatea materialului provenit, după tradiţie, din pădurea înconjurătoare – grinzi de 70 cm pe întreaga lungime a pereţilor principali –, prin forma arhaică a absidei nedecroşate cu muchii pe ax, prin bogate elemente de sculptură(…)”[1]. Tehnica folosită este, oarecum, surprinzătoare pentru zona Poiana. Colectivităţile din câmpie au avut biserici construite din nuiele împletite, prinse într-un cadru de furci înfipte în pământ (sistem Fakhwerk), în timp ce biserica de la Poiana este construită în sistem Blockbau: pereţii sunt alcătuiţi din cinci „blăni” (bârne) de stejar suprapuse orizontal şi îmbinate la capete în cheotori. Cioplirea şi îmbinarea „blănilor” s-a făcut cu barda şi cu securea. Sub streaşină, capetele grinzilor transversale şi căpriorii prelungiţi proeminent în afară formează un sistem de susţinere care are şi un efect decorativ. Planul bisericii s-a păstrat intact: navă dreptunghiulară alungită – lungime 16,10 m., lăţime 6,30 m. – continuată cu o absidă (incinta altarului) cu patru laturi dispuse într-un contur semicircular. Intrarea se face printr-un pridvor deschis, continuat cu pronaosul („tinda femeilor”), naosul şi altarul, cu fereastra din Sfântul Altar dispusă în axul bisericii. Deasupra pridvorului se află un turn scurt (clopotniţa), de formă paralelipipedică, cu acoperişul în patru ape. Accesul în turn se face pe o scară aflată în pronaos, în stânga intrării. Pridvorul bisericii este în stilul brâncovenesc, stâlpii şi grinzile sunt sculptate artistic, iar brâul în model de funie plasează biserica de lemn din Poiana printre cele 6 biserici istorice din Câmpia Română (din totalul celor 36 discutate de Creţeanu) care au un astfel de brâu. Totuşi, brâul nu este terminat, iar legenda spune că motivul ar fi fost un conflict intervenit între moşnenii iuţi la mânie, ctitorii lăcaşului. Dintre cele 130 de biserici de lemn din Muntenia, prezentate de Creţeanu, biserica din Poiana este a şasea ca vechime.

Biserica de lemn din Poiana de Jos a fost scoasă din cult în jurul anului 1900. După ce, în 1979, a fost refăcută şi mutată la Poiana de Sus, biserica a fost strămutată, în anul 2000, la Slobozia, în parcul Muzeului Naţional al Agriculturii, unde a fost resfinţită la 17 decembrie 2000[2].

În Biserica de lemn „Poiana” se găseşte cea mai veche inscripţie funerară de pe teritoriul actualului judeţ Ialomiţa: lespedea de piatră din pridvorul bisericii (lungime 156 cm, lăţime 81 cm), datând de la 1737 şi aparţinând boierului Răducanu Târcă (cel care a ctitorit biserica, împreună cu moşnenii proprietari ai pământului). Cu caractere chirilice în relief, stau scrise următoarele nume de moşneni: „Subt această piatră odihnescu oasele robii lui Dumnezeu Chirca, Stana, Dragomir, Safta, Dumitraşco, Petco, Gheorghe, Tudorache, Dobra, Maria, Tudoria şi copii Voica, Păunia, Dragomir, Dumitraşco, Velica, Maria, Tudora, Stan, Pena, Matei, Rada i Cucea, Dumitra, Dobra, Zamfira, Ivan, Zaharia, Pavel”.

Cea de-a doua biserică din Poiana a fost ridicată, din zid, la 1804, de obştea satului, are două hramuri, Sfântul Ierarh Nicolae şi Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul şi a slujit ca lăcaş de cult şi pentru ţăranii clăcaşi, în timp ce biserica de lemn era folosită numai de moşneni.

---

[1] Radu Creţeanu, Bisericile de lemn din Muntenia, Bucureşti, Editura Meridiane, 1968, p. 37.

[2] George Stoian, Ştefan Grigorescu, Răzvan Mare, Slobozia culturală. Monografie, Slobozia, Editura Star Tipp, 2006, pp. 80-81.