Cum se sărbătoreau Sfintele Paști în Ploieștiul interbelic: amintirile Alexandrinei Stănescu

Hristos a înviat! Adevărat a înviat! Sfintele Paști sunt unul dintre momentele în care suntem împreună cu familia, în care reedităm tradițiile și în care ne reamintim de cei dinaintea noastră. Întotdeauna am ascultat cu încântare fermecătoarele istorii ale bunicii mele, Alexandrina Stănescu născută Costache, despre cum se sărbătorea Paștele, între cele două războaie mondiale, la Ploiești, în casa străbunicilor Nicolae și Ivanca:

„Începând din duminica Floriilor şi până în Vinerea Mare, mergeam în fiecare seară la Biserică, la denii. Post ţineam cam două săptămâni, iar în Săptămâna Mare mâncam, de exemplu, ciorbă de lobodă (despre care bietul Titi zicea: „Mă, dacă mănânci ciorbă de lobodă, poţi să stai şi-n vârful pelinului, că nu cazi!”) cu cartofi prăjiţi. Părinţii mei, în tinereţe, ţinuseră tot postul. Mergeam la Biserică, făceam repetiţie pentru Prohod, pentru că eu cântam în cor, la Prohod dădeam chiar tonul.

În Joia Mare, Mămica ducea la Biserică o colivă făcută din grâu sfinţit la începutul Postului Mare. În Vinerea Mare, ţinea post negru până după maslul de la ora 12, când mergea la Biserică cu o farfurie pe care avea făină şi, în mijlocul ei, candela. Abia pe la 2 sau 3 după-amiaza lua ceva în gură.

Mămica roşea ouăle şi făcea cozonacii sâmbăta. Tot sâmbăta mergea la cimitir. La noi, nu se roşeau niciodată mai puţin de 200 de ouă. Erau numai ouă roşii, nu existau alte culori, iar roşitul se făcea cu băcan, nişte firişoare de lemn roşu, pe care le punea la fiert şi din care ieşea culoarea. Fraţii mai mari făceau şi ouă încondeiate: se puneau pe ou o frunzuliţă sau alte modele, se punea peste ele ceară şi pe urmă erau legate în ciorapi de mătase şi băgate aşa în vopsea. Cozonaci făcea mulţi, vreo 10, din 5 kilograme de făină, şi îi cocea la vatră. Ce frumos era când scotea Mămica cozonacii din vatră, cu lopata… În toată curtea mirosea a cozonac. Şi ce bun era, chiar şi fără nucă. A fost odată, ca niciodată. Dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti…

La Înviere se ducea doar Tăticu’ la Biserică, la 5 dimineaţa, şi aducea anafura, Paştele. Pe la 8 şi ceva, când se întorcea el, luam aghiasma, anafura şi mâncam câte un ou roşu şi cozonac.

La prânz, în prima zi de Paşti, se mânca în familie. Dacă era vreme frumoasă, întindeam masa afară, în curte. Întâi se mâncau ouă roşii şi peşte, scrumbii care erau puse pe grătar, împachetate şi, după ce se frigeau, se despachetau şi erau puse într-un vas, unde se turnau peste ele ulei, lămâie şi pătrunjel verde. Pe urmă, veneau ciorba şi friptura de miel, drobul, spanacul sau stufatul cu carne de miel, cozonacii, pasca. Nu lipsea mămăliga. Pe urmă, după-amiază se făcea foc în curte şi se frigea pastramă de oaie, pe care o mâncam cu mămăligă rece şi ouă roşii, toate udate cu vin.

În a doua zi de Paşte, ca şi în a doua zi de Crăciun, veneau totdeauna la noi finii Florica şi Gheorghe Ungureanu. Înainte de Paşti, ne aduceau un miel, care se tăia şi pe care îl mâncam împreună. Mai avea Tăticu’, din partea mamei lui, o verişoară, Elvira, care avea un soţ cizmar şi care locuia pe strada Traian. Ea avea o soră, Lenuţa, care nu mai ştiu dacă a avut ea un băiat sau l-a înfiat, dar ştiu că părinţii mei îi tăiaseră moţul. Şi ei ne aduceau miel şi veneau la masă de Paşte.

De Paşti, ca şi de Crăciun, ne înnoiam. Mămica ne făcea câte o rochiţă nouă. Cumpăra material şi ne ducea la croitoreasă.

În vinerea de după Paşti, de Izvorul Tămăduirii, mergeam la Ghighiu. Era hramul mănăstirii. Mergeam acolo cu Tuşica şi cu unchiul Marinache, cu camionul lor, care era o platformă trasă de cai. Mai veneau fiica cea mare a Tuşicăi, Steluţa, cu bărbatul şi copiii (ea a avut un băiat, Nicu, şi două fete), şi nişte rude ale lui Marinache, un frate al lui, cu copiii. Stăteam pe o pajişte, se făceau focuri, se frigea pastramă, se mâncau ouă roşii şi cozonaci, se bea vin, se tocmeau lăutari. Apă nici nu puteai să bei de acolo, fiindcă era sălcie. Pentru masă, luam de acasă pahare, farfurii, tacâmuri. Era acolo şi bâlci, Tăticu’ s-a şi dat în lanţuri şi Mămica râdea de el: „Ce faci, măi omule, te spânzuri?”. M-am dat şi eu mai târziu în lanţuri, cu un coleg de şcoală, eram cred prin clasa a VII-a. M-a răsucit şi îmi plăcea atunci, acum nu m-aş mai da nici să mă omori”.

Familia Costache, mic-burghezi din Ploiesti

De când mă ştiu, Crăciunul nu a însemnat pentru mine doar bucurie, tihnă, vacanţă, cadouri, colinde, mâncare bună, întâlniri cu oameni dragi. Graţie poveştilor bunicii mele, Alexandrina Stănescu născută Costache (Buni), m-am aflat mereu în preajma unei lumi şi a unor oameni de demult. Nu voi putea niciodată să desprind Crăciunul pe care îl trăiesc în fiecare an, rememorarea sacră a Naşterii Domnului, de farmecul greu de descris al Crăciunurilor petrecute şi povestite de bunica mea. Crăciunuri din Ploieştiul interbelic, dintr-o lume tradiţională şi aşezată, pe care am pierdut-o, dar de care e bine să ne reamintim şi pe care o putem face să retrăiască, în alte timpuri şi cu alte chipuri. Atmosfera din casa străbunicilor Ivanca şi Nicolae Costache e moştenirea preţioasă care face ca, pentru noi, Crăciunul să aibă un farmec „istoric”, dar cald şi familiar. Orice sărbătoare adevărată se petrece în familie şi orice familie e alcătuită din membrii ei prezenţi, dar şi din cei plecaţi la Domnul. Tradiţie vie.

Strabunicul Nicolae Costache (1887-1968)

In mijloc, Alexandrina Costache, eleva

Bunica Alexandrina adolescenta

Alexandrina Costache

Din amintirile Bunicii mele:

„De Sf. Andrei, în 30 noiembrie, mâncam boabe fierte de porumb, cu sare. Mămica fierbea un cazan de boabe şi dădea şi de pomană.

În 6 decembrie, de Sfântul Nicolae, venea lume pe la noi. Mămica făcea colivă pentru onomastica lui Tăticu’. Aşa era obiceiul pe-atunci, de onomastici se făcea colivă şi se sfinţea la Biserică. Luai de la om şi îi ziceai „la mulţi ani”.

De la Sfântul Nicolae începeau să treacă cu Steaua pe stradă. Dar nu dădeau buzna, veneau doar dacă cineva îi chema în curte. Era tare frumos. Auzeam şi noi Steaua şi ieşeam la poartă. Mă uitam la becul de la stâlp, fulguia şi în depărtare se auzea „I-iro-od şi cu tre-e-ei crai… Dar cine o primeşte, cine o vesteşte, Steaua lui Cristos, ca un soare luminos”. Şi noi fuga înapoi în casă, că era frig. De Moş Nicolae, ne curăţam ghetele şi le puneam la fereastră. A doua zi, găseam în ele mandarine, portocale, care pe-atunci se găseau doar iarna. Într-un an, ştiu că am găsit în ghete şi o nuia.

Vacanţa de Crăciun începea în 23 decembrie şi ţinea până în 8 ianuarie. De Moş-Ajun, Mămica cumpăra vreo 200-300 de covrigi, pentru colindători. Poarta era deschisă, unii ieşeau, alţii veneau. Mergeam şi noi cu colindul, cântam „Bună dimineaţa la Moş Ajun / Am venit şi noi o dată / La un an cu sănătate / La mulţi ani cu bucurie / Bună dimineaţa la Moş Ajun!”. Şi umpleam traista de covrigi, mere şi nuci. Veneam pe urmă acasă, număram covrigii, îi puneam pe aţă, făceam ceai şi îi mâncam împreună.

În casa veche, cea care ne-a fost bombardată, făceam şi brad, pe care îl împodobeam cu lănţişoare din hârtie colorată de la librărie, făcute de noi, cu nuci învelite în poleială colorată, cu vată.

În dimineaţa Crăciunului, la ora 5, Tăticu’ pleca  la Biserică şi se întorcea la 8, cu anafura, cu Crăciunul. Noi, copiii, luam aghiasmă, pe urmă anafură, apoi un pic de vin şi pe urmă începeam să mâncăm de dimineaţă, gustam niţică friptură şi cozonac. Părinţilor le plăcea carnea grasă. Îmi aduc aminte cum sfârâia în untură friptura, pe soba în formă de cizmă, într-o cratiţă de tuci. Sigur, eu mâncam ca şi acum, puţin.

Masa de prânz, în familie, era destul de devreme. Mâncam sarmale, caltaboş, friptură, cârnaţi, burtă de porc umplută. Ce frumos era când fierbea mămăliga, colcăia pe foc, şi mirosea a sarmale! Aveam foc cu lemne şi mai trosnea câteodată lemnul în foc… Noi cântam colinde, făceam repetiţie, pentru că în seara de 31 decembrie se mergea pe la ferestrele oamenilor şi se cântau Domn, Domn să-nălţăm sau Trei păstori se întâlniră. Băieţii umblau în 30 decembrie cu Pluguşorul.

Revelionul se făcea, în general, acasă. Odată, mai târziu, după război, ne-am strâns mai mulţi tineri, băieţi şi fete, la un băiat care avea atelier mecanic. Era un spaţiu mare şi bine încălzit, un băiat venea cu patefonul cu plăci (tangouri ale cântăreţilor români interbelici), fratele meu Fane cânta la mandolină şi Gică Baston la acordeon. Ne distram foarte bine. Eu am învăţat să dansez vals de foarte tânără.

La Anul Nou, Mămica făcea salată boeuf, varză coaptă cu friptură de porc, cârnaţi, plăcinte cu brânză. Nu lipseau murăturile în oţet. Piftia şi ginghirul (un fel de caltaboş în care, pe lângă carne de burtă şi ficat, se punea şi sânge de porc) le făcea de Bobotează.

În rest, ne dădeam cu sania pe-afară, alergam, ne jucam. Eu eram năzdrăvană şi, câteodată, ieşeam în uşă şi mă duceam într-o fugă, desculţă, prin zăpadă, până la poartă şi fuga înapoi. Îmi plăcea grozav. Mai târziu, când eram domnişoară, mergeam cu o sanie lungă, trasă de cal”.

Arborele genealogic al familiei Costache, mic-burghezi din Ploieşti:

Familia Costache din Ploiesti

Sarbatoare campeneasca in familie, anii 1930. Strabunicul Nicolae Costache, primul din dreapta, in picioare.