Cum se sărbătoreau Sfintele Paști în Ploieștiul interbelic: amintirile Alexandrinei Stănescu

Hristos a înviat! Adevărat a înviat! Sfintele Paști sunt unul dintre momentele în care suntem împreună cu familia, în care reedităm tradițiile și în care ne reamintim de cei dinaintea noastră. Întotdeauna am ascultat cu încântare fermecătoarele istorii ale bunicii mele, Alexandrina Stănescu născută Costache, despre cum se sărbătorea Paștele, între cele două războaie mondiale, la Ploiești, în casa străbunicilor Nicolae și Ivanca:

„Începând din duminica Floriilor şi până în Vinerea Mare, mergeam în fiecare seară la Biserică, la denii. Post ţineam cam două săptămâni, iar în Săptămâna Mare mâncam, de exemplu, ciorbă de lobodă (despre care bietul Titi zicea: „Mă, dacă mănânci ciorbă de lobodă, poţi să stai şi-n vârful pelinului, că nu cazi!”) cu cartofi prăjiţi. Părinţii mei, în tinereţe, ţinuseră tot postul. Mergeam la Biserică, făceam repetiţie pentru Prohod, pentru că eu cântam în cor, la Prohod dădeam chiar tonul.

În Joia Mare, Mămica ducea la Biserică o colivă făcută din grâu sfinţit la începutul Postului Mare. În Vinerea Mare, ţinea post negru până după maslul de la ora 12, când mergea la Biserică cu o farfurie pe care avea făină şi, în mijlocul ei, candela. Abia pe la 2 sau 3 după-amiaza lua ceva în gură.

Mămica roşea ouăle şi făcea cozonacii sâmbăta. Tot sâmbăta mergea la cimitir. La noi, nu se roşeau niciodată mai puţin de 200 de ouă. Erau numai ouă roşii, nu existau alte culori, iar roşitul se făcea cu băcan, nişte firişoare de lemn roşu, pe care le punea la fiert şi din care ieşea culoarea. Fraţii mai mari făceau şi ouă încondeiate: se puneau pe ou o frunzuliţă sau alte modele, se punea peste ele ceară şi pe urmă erau legate în ciorapi de mătase şi băgate aşa în vopsea. Cozonaci făcea mulţi, vreo 10, din 5 kilograme de făină, şi îi cocea la vatră. Ce frumos era când scotea Mămica cozonacii din vatră, cu lopata… În toată curtea mirosea a cozonac. Şi ce bun era, chiar şi fără nucă. A fost odată, ca niciodată. Dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti…

La Înviere se ducea doar Tăticu’ la Biserică, la 5 dimineaţa, şi aducea anafura, Paştele. Pe la 8 şi ceva, când se întorcea el, luam aghiasma, anafura şi mâncam câte un ou roşu şi cozonac.

La prânz, în prima zi de Paşti, se mânca în familie. Dacă era vreme frumoasă, întindeam masa afară, în curte. Întâi se mâncau ouă roşii şi peşte, scrumbii care erau puse pe grătar, împachetate şi, după ce se frigeau, se despachetau şi erau puse într-un vas, unde se turnau peste ele ulei, lămâie şi pătrunjel verde. Pe urmă, veneau ciorba şi friptura de miel, drobul, spanacul sau stufatul cu carne de miel, cozonacii, pasca. Nu lipsea mămăliga. Pe urmă, după-amiază se făcea foc în curte şi se frigea pastramă de oaie, pe care o mâncam cu mămăligă rece şi ouă roşii, toate udate cu vin.

În a doua zi de Paşte, ca şi în a doua zi de Crăciun, veneau totdeauna la noi finii Florica şi Gheorghe Ungureanu. Înainte de Paşti, ne aduceau un miel, care se tăia şi pe care îl mâncam împreună. Mai avea Tăticu’, din partea mamei lui, o verişoară, Elvira, care avea un soţ cizmar şi care locuia pe strada Traian. Ea avea o soră, Lenuţa, care nu mai ştiu dacă a avut ea un băiat sau l-a înfiat, dar ştiu că părinţii mei îi tăiaseră moţul. Şi ei ne aduceau miel şi veneau la masă de Paşte.

De Paşti, ca şi de Crăciun, ne înnoiam. Mămica ne făcea câte o rochiţă nouă. Cumpăra material şi ne ducea la croitoreasă.

În vinerea de după Paşti, de Izvorul Tămăduirii, mergeam la Ghighiu. Era hramul mănăstirii. Mergeam acolo cu Tuşica şi cu unchiul Marinache, cu camionul lor, care era o platformă trasă de cai. Mai veneau fiica cea mare a Tuşicăi, Steluţa, cu bărbatul şi copiii (ea a avut un băiat, Nicu, şi două fete), şi nişte rude ale lui Marinache, un frate al lui, cu copiii. Stăteam pe o pajişte, se făceau focuri, se frigea pastramă, se mâncau ouă roşii şi cozonaci, se bea vin, se tocmeau lăutari. Apă nici nu puteai să bei de acolo, fiindcă era sălcie. Pentru masă, luam de acasă pahare, farfurii, tacâmuri. Era acolo şi bâlci, Tăticu’ s-a şi dat în lanţuri şi Mămica râdea de el: „Ce faci, măi omule, te spânzuri?”. M-am dat şi eu mai târziu în lanţuri, cu un coleg de şcoală, eram cred prin clasa a VII-a. M-a răsucit şi îmi plăcea atunci, acum nu m-aş mai da nici să mă omori”.

Familia Costache, mic-burghezi din Ploiesti

De când mă ştiu, Crăciunul nu a însemnat pentru mine doar bucurie, tihnă, vacanţă, cadouri, colinde, mâncare bună, întâlniri cu oameni dragi. Graţie poveştilor bunicii mele, Alexandrina Stănescu născută Costache (Buni), m-am aflat mereu în preajma unei lumi şi a unor oameni de demult. Nu voi putea niciodată să desprind Crăciunul pe care îl trăiesc în fiecare an, rememorarea sacră a Naşterii Domnului, de farmecul greu de descris al Crăciunurilor petrecute şi povestite de bunica mea. Crăciunuri din Ploieştiul interbelic, dintr-o lume tradiţională şi aşezată, pe care am pierdut-o, dar de care e bine să ne reamintim şi pe care o putem face să retrăiască, în alte timpuri şi cu alte chipuri. Atmosfera din casa străbunicilor Ivanca şi Nicolae Costache e moştenirea preţioasă care face ca, pentru noi, Crăciunul să aibă un farmec „istoric”, dar cald şi familiar. Orice sărbătoare adevărată se petrece în familie şi orice familie e alcătuită din membrii ei prezenţi, dar şi din cei plecaţi la Domnul. Tradiţie vie.

Strabunicul Nicolae Costache (1887-1968)

In mijloc, Alexandrina Costache, eleva

Bunica Alexandrina adolescenta

Alexandrina Costache

Din amintirile Bunicii mele:

„De Sf. Andrei, în 30 noiembrie, mâncam boabe fierte de porumb, cu sare. Mămica fierbea un cazan de boabe şi dădea şi de pomană.

În 6 decembrie, de Sfântul Nicolae, venea lume pe la noi. Mămica făcea colivă pentru onomastica lui Tăticu’. Aşa era obiceiul pe-atunci, de onomastici se făcea colivă şi se sfinţea la Biserică. Luai de la om şi îi ziceai „la mulţi ani”.

De la Sfântul Nicolae începeau să treacă cu Steaua pe stradă. Dar nu dădeau buzna, veneau doar dacă cineva îi chema în curte. Era tare frumos. Auzeam şi noi Steaua şi ieşeam la poartă. Mă uitam la becul de la stâlp, fulguia şi în depărtare se auzea „I-iro-od şi cu tre-e-ei crai… Dar cine o primeşte, cine o vesteşte, Steaua lui Cristos, ca un soare luminos”. Şi noi fuga înapoi în casă, că era frig. De Moş Nicolae, ne curăţam ghetele şi le puneam la fereastră. A doua zi, găseam în ele mandarine, portocale, care pe-atunci se găseau doar iarna. Într-un an, ştiu că am găsit în ghete şi o nuia.

Vacanţa de Crăciun începea în 23 decembrie şi ţinea până în 8 ianuarie. De Moş-Ajun, Mămica cumpăra vreo 200-300 de covrigi, pentru colindători. Poarta era deschisă, unii ieşeau, alţii veneau. Mergeam şi noi cu colindul, cântam „Bună dimineaţa la Moş Ajun / Am venit şi noi o dată / La un an cu sănătate / La mulţi ani cu bucurie / Bună dimineaţa la Moş Ajun!”. Şi umpleam traista de covrigi, mere şi nuci. Veneam pe urmă acasă, număram covrigii, îi puneam pe aţă, făceam ceai şi îi mâncam împreună.

În casa veche, cea care ne-a fost bombardată, făceam şi brad, pe care îl împodobeam cu lănţişoare din hârtie colorată de la librărie, făcute de noi, cu nuci învelite în poleială colorată, cu vată.

În dimineaţa Crăciunului, la ora 5, Tăticu’ pleca  la Biserică şi se întorcea la 8, cu anafura, cu Crăciunul. Noi, copiii, luam aghiasmă, pe urmă anafură, apoi un pic de vin şi pe urmă începeam să mâncăm de dimineaţă, gustam niţică friptură şi cozonac. Părinţilor le plăcea carnea grasă. Îmi aduc aminte cum sfârâia în untură friptura, pe soba în formă de cizmă, într-o cratiţă de tuci. Sigur, eu mâncam ca şi acum, puţin.

Masa de prânz, în familie, era destul de devreme. Mâncam sarmale, caltaboş, friptură, cârnaţi, burtă de porc umplută. Ce frumos era când fierbea mămăliga, colcăia pe foc, şi mirosea a sarmale! Aveam foc cu lemne şi mai trosnea câteodată lemnul în foc… Noi cântam colinde, făceam repetiţie, pentru că în seara de 31 decembrie se mergea pe la ferestrele oamenilor şi se cântau Domn, Domn să-nălţăm sau Trei păstori se întâlniră. Băieţii umblau în 30 decembrie cu Pluguşorul.

Revelionul se făcea, în general, acasă. Odată, mai târziu, după război, ne-am strâns mai mulţi tineri, băieţi şi fete, la un băiat care avea atelier mecanic. Era un spaţiu mare şi bine încălzit, un băiat venea cu patefonul cu plăci (tangouri ale cântăreţilor români interbelici), fratele meu Fane cânta la mandolină şi Gică Baston la acordeon. Ne distram foarte bine. Eu am învăţat să dansez vals de foarte tânără.

La Anul Nou, Mămica făcea salată boeuf, varză coaptă cu friptură de porc, cârnaţi, plăcinte cu brânză. Nu lipseau murăturile în oţet. Piftia şi ginghirul (un fel de caltaboş în care, pe lângă carne de burtă şi ficat, se punea şi sânge de porc) le făcea de Bobotează.

În rest, ne dădeam cu sania pe-afară, alergam, ne jucam. Eu eram năzdrăvană şi, câteodată, ieşeam în uşă şi mă duceam într-o fugă, desculţă, prin zăpadă, până la poartă şi fuga înapoi. Îmi plăcea grozav. Mai târziu, când eram domnişoară, mergeam cu o sanie lungă, trasă de cal”.

Arborele genealogic al familiei Costache, mic-burghezi din Ploieşti:

Familia Costache din Ploiesti

Sarbatoare campeneasca in familie, anii 1930. Strabunicul Nicolae Costache, primul din dreapta, in picioare.

Barbulestii – un neam de mosneni din Poiana – Ialomita

Bărbuleştii sunt unul dintre neamurile de moşneni din Poiana. Primul strămoş atestabil prin tradiţia de familie este Barbu Bărbulescu, primar la Poiana (în anul 1877), extrem de longeviv, a trăit 110 ani (aprox. 1780 – aprox. 1890).

Unul dintre fiii acestuia, Radu Bărbulescu, poreclit Dascălul, a fost învăţător al şcolii din Poiana, în perioada 1877-1923, membru în consiliul comunal şi casierul Băncii Populare Buna-Vestire din Poiana, înfiinţată în anul 1902[1]. În familia Bărbulescu au existat, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea, numeroşi învăţători; un Alexandru Bărbulescu (născut în 1830) a ţinut chiar o şcoală particulară la Poiana, între anii 1851 şi 1857, după care a fost numit învăţător, în 1858, la Poiana şi Ivăneşti[2].

Un altul, Stan Bărbulescu (aprox. 1835 – aprox. 1900), poreclit Puşcaşul, pentru talentul lui de vânător, a împuşcat o pasăre la vârsta de 5 ani, în timpul unei vânători la care fusese luat de tatăl său. O activitate de predilecţie a Bărbuleştilor era vânătoarea, inclusiv cea cu şoim. Stan Bărbulescu, căsătorit cu Maria Ţenţulescu (1846-1944), este strămoşul mai multor ramuri ale familiei, care aveau să părăsească Poiana şi să se stabilească în alte locuri din România sau din afara ţării. Siliţi de micşorarea treptată a loturilor moştenite, Bărbuleştii au suferit, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, un proces de „îmburghezire”.

Semnatura lui Stan Barbulescu

Maria Barbulescu nascuta Tentulescu

Barbulestii la mosia din Poiana

Barbulestii la casa batraneasca din Poiana

Barbulestii la Bucuresti, la inceputul secolului al XX-lea

Fiii lui Stan Bărbulescu au fost:

1) Niculae Stănescu  (1875-1942): O greşeală în acte a făcut ca fiul cel mare al lui Stan Bărbulescu să fie înscris cu numele de „Stănescu”, alcătuit după prenumele tatălui său. Procedeul era obişnuit şi este cel care a creat onomastica burgheză românească, impunând, ca normă, cândva omniprezentul -escu. Totuşi, în acest caz nu se poate vorbi de o creare de patronim, atâta timp cât tatăl lui Niculae Stănescu semna ca „Stan Bărbulescu” şi le scria fiilor săi despre „familia noastră ce se cheamă Bărbuleşti”[3]. Niculae Stănescu a fost funcţionar al Societăţii de Tramvaie Bucureşti, a luptat în Primul Război Mondial, pe frontul din Moldova (contingent 1897, sergent, comandant de tun în cadrul Regimentului de Artilerie Antiaeriană, decorat cu Crucea Comemorativă a războiului 1916-1918) şi a fost membru P.N.L. A construit, în anii 1930, pe str. Filofteea Gheorghiu din Bucureşti, la numărul 38, o casă în valoare de 270.000 de lei, pe un teren care îi aparţinuse lui Athanasie Săvulescu (acesta lăsase terenul, prin testamentul din 1897, al cărui executor fusese Dumitru M. Bragadiru, soţiei sale, Filofteea Săvulescu, care s-a recăsătorit în 1900 cu Pericle C. Gheorghiu, împreună cu care a adoptat-o pe Georgeta C. Popescu, măritată la rândul ei cu inginerul Traian Pârvu şi apoi cu celebrul aviator Romeo Popescu).

Portretul lui Niculae Stanescu

Ecaterina Stanescu

Portretul Ecaterinei Stanescu

Fratii Niculae Stanescu si Costache Barbulescu, in timpul Primului Razboi Mondial, pe frontul din Moldova

Certificat de onorabilitate al Ecaterinei Stănescu

Fiii lui Niculae si ai Ecaterinei Stănescu au fost:

a) Theodor Stănescu (1908-1975), economist, funcţionar la Banca Naţională, în perioada interbelică.

Theodor Stănescu, copil

b) Nicolae Stănescu (1911-1978), economist (a lucrat la Siguranţa Statului, în perioada interbelică), ofiţer de rezervă, a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, pe frontul de est (serviciul militar şi-l satisfăcuse în cadrul Regimentului 6 Roşiori din Bucureşti şi era un iscusit călăreţ, deţinătorul unei cupe obţinute la un concurs de sărituri cu obstacole); deţinut politic între 1952 şi 1956, la Cernavodă, Midia-Năvodari şi penitenciarul Făgăraş; căsătorit cu Margareta Melinescu (1910-1983), mătuşa scriitoarei Gabriela Melinescu.

c) Vasile Stănescu (1915-2003), botezat la Biserica Manu Cavafu din Bucureşti, inginer, a luat parte la proiectarea „Ploieştiului fals”, menit să inducă în eroare bombardierele inamice, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial; laureat al Premiului de Stat.

Certificatul de botez al lui Vasile Stănescu

Diploma de bacalaureat a lui Vasile Stanescu

Vasile Stanescu ofiter

d) Bogdan Stănescu (1919-1997), colonel, a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, pe frontul de est; decorat, doctor în ştiinţe militare, profesor universitar, publicist.

Bogdan Stanescu in scoala militara

Bogdan Stanescu ofiter

e) Mircea Stănescu  (1923-2000), absolvent al Liceului Matei Basarab din Bucureşti (ca şi fraţii lui, Vasile şi Bogdan), ofiţer de carieră al Armatei Regale, în cadrul armei Artileriei Antiaeriene; a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, pe frontul de vest; comandant de regiment la Strejnicu (Prahova), decorat cu Ordinul Coroana României cu spade şi panglică de Virtute Militară în grad de Cavaler şi cu Ordinul Meritul Militar clasa I. Exclus din rândurile armatei „populare” în 1958. Absolvent al Politehnicii, inginer energetician[4]. După 1989, a ajuns la gradul de colonel în rezervă.

Legitimaţie de călătorie pentru S.T.B., a fraţilor Vasile, Bogdan şi Mircea Stănescu

Profilul de adolescent al lui Mircea Stănescu, decupat de fratele lui, Vasile Stănescu.

Mircea Stanescu in copilarie

Mircea Stanescu, elev de liceu

Diploma lui Mircea Stănescu, de la “Gazeta Sporturilor”

Certificat de notorietate al lui Mircea Stănescu

Mircea Stanescu ofiter

Mircea Stanescu la scoala de ofiteri de Artilerie Antiaeriana (in randul din fata, al doilea din dreapta)

Decoratiile familiei Stanescu: Crucea Comemorativa a Primului Razboi Mondial (Niculae Stanescu), Ordinul „Coroana Romaniei” si Crucea Comemorativa a celui de-al Doilea Razboi Mondial (Mircea Stanescu).

Alexandrina Stanescu (nascuta Costache) si Mircea Stanescu, la casatorie.

Niculae şi Ecaterina Stănescu au avut şi o fiică, Maria (Marie, Marioara) Stănescu (1913-2006), profesoară de gospodărie.

Marie Stănescu, elevă în anii 1920

Marie Stănescu (în dreapta), în Parcul Carol, în anii 1930

Dar să continuăm enumerarea fiilor lui Stan Bărbulescu:

2) Costache Bărbulescu (1879-1943): Proprietarul atelierului de straie bisericeşti de la Patriarhia Română, a făcut parte din suitele Patriarhilor României, Miron Cristea şi Nicodim. A luptat în Primul Război Mondial, pe frontul din Moldova. Prin călătoria la Constantinopol, a devenit hagiu.

Costache Barbulescu, in timpul serviciului militar

Costache Barbulescu, in timpul Primului Razboi Mondial, pe frontul din Moldova

Costache Barbulescu

3) Dumitrache Bărbulescu (1885-1933): Ca dorobanţ, a luptat în cel de-al doilea Război Balcanic. A fost proprietarul Uzinelor Metalurgice şi al Fabricii de Clopote Démétre Bărbulescu din Galaţi (str. Mazepa), fruntaş liberal şi „arbitru al eleganţei” în Galaţiul interbelic. A furnizat, în anii 1930, clopotul Catedralei ortodoxe din Galaţi, cel mai mare din ţară, la vremea respectivă. S-a căsătorit cu Maria-Ana Ştefănescu (1905-1986), fiica lui Hristache Ştefănescu şi a Vasilichiţei (descendenta unei familii greceşti din Galaţi) şi crescută de unchiul ei, Ion Hagi-Ştefănescu, bogat proprietar din Galaţi. Una dintre surorile Mariei-Ana, Ioana Ştefănescu (1896-1977) a fost măritată cu Constantin Neniţescu (din familia care l-a dat şi pe ilustrul chimist Costin Neniţescu), cu care a avut doi băieţi: Romulus (1913-1985; condamnat la 18 ani de închisoare şi deţinut politic, în timpul regimului comunist, la Aiud şi la Canal) şi Dumitru (1921-2003; are urmaşi). O altă soră a celor două, Dumitra Ştefănescu, măritată Solomon (1901-1993) este mama doctoriţei Virginia Ioan (1921-2011), la rândul ei mama Sandei Tenner, care a fost măritată, prima oară, cu scriitorul Radu Anton Roman şi, a doua oară, cu realizatorul de televiziune Radu Cimponeriu.

Dumitrache Barbulescu in timpul serviciului militar

Dumitrache Barbulescu dorobant, luptator in Razboiul Balcanic

Dumitrache Barbulescu

Dumitrache (Demetre) Barbulescu, proprietar de atelier metalurgic si fabrica de clopote la Galati

Dumitrache şi Maria-Ana Bărbulescu au avut un băiat, Dumitru (1923-1977; a avut, la rândul lui, un fiu, Gabriel, născut în 1959, economist şi jurist, ultimul care poartă numele de familie al Bărbuleştilor din Poiana) şi o fiică, Maria (1924-2008), economist, măritată cu Constantin (Dinu) Străjescu (1919-1996).

Maria (Miţa) Bărbulescu, măritată Străjescu

Constantin (Dinu) Strajescu

Dinu Străjescu a fost absolvent al Liceului Gh. Lazăr din Bucureşti, ofiţer de Cavalerie (promoţia 1940 a Şcolii de Ofiţeri de Cavalerie Regele Ferdinand I), membru al Gărzii Călare. Decorat, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu Crucea de Fier germană cl. II, cu Ordinul Coroana României cl. V în grad de Ofiţer, cu panglică de Virtute Militară (5 iulie 1945) şi propus pentru Ordinul Mihai Viteazul (nu l-a primit, fiind prea tânăr). A luptat atât pe frontul de est (până la Stalingrad), cât şi pe cel de vest (până la Berlin). După ce a fost exclus din rândurile armatei, din motive de „origine socială nesănătoasă”, în 1954, a lucrat ca funcţionar la C.F.R. Împreună cu soţia, a călătorit, cu trenul, în Europa Centrală, Italia, Franţa, Germania, Elveţia, Rusia, Mongolia etc. A fost proprietarul unei case din cartierul Cotroceni. Dinu Străjescu era fiul colonelului de cavalerie Dimitrie Străjescu şi al Ceciliei Codrescu (fiica medicului C. C. Codrescu din Bârlad).

Dimitrie Strajescu, colonel de cavalerie

Blazon presupus al familiei Străjescu

La rândul său, Dimitrie Străjescu era fiul lui Paul Străjescu (1848-1887; magistrat, primar al oraşului Roman, deputat din partea Partidului Naţional Liberal, decorat cu ordinul rusesc Sfânta Ana şi cu Steaua României) şi al Olimpiei Makarovitsch. Paul Străjescu era fiul lui Petre Străjescu şi al Eugeniei Mavrogheni, sora dupa tata a lui Petre Mavrogheni (1818-1887; candidat la Domnia Moldovei, în 1859; fruntaş conservator, finanţist de marcă, deputat şi senator, membru fondator al Jockey-Club-ului din Bucureşti, ministru de Finanţe şi al Afacerilor Străine sub Carol I, ministru plenipotenţiar al României la Roma, Constantinopol şi Viena; a avut un rol esenţial în dezrobirea ţiganilor particulari din Moldova, înainte de Unirea Principatelor, în realizarea reformei monetare sub Carol I şi, ca ministru plenipotenţiar pe lângă Poarta otomană, în recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol; prin mama lui, Roxana Sturdza, dar şi prin soţia lui, Olga Catargiu, se înrudea cu dinastia Obrenovici a Serbiei[5]).

Fratele bunicului patern al Eugeniei Mavrogheni a fost Nicolae-Vodă Mavrogheni (1738-1790), domnitorul Ţării Româneşti (1786-1790), decapitat de otomani, evocat în Cronica mavroghenească a pitarului Hristache (din secolul al XIX-lea) şi care a rămas în legendă graţie calităţilor sale militare şi prin ctitoriile bucureştene (Biserica Mavrogheni), dar şi prin excentricităţile sale (circula prin Bucureşti cu un atelaj de cerbi cu coarne aurite).

Dintre rudele apropiate ale lui Dinu Străjescu mai menţionăm: ramurile Străjescu din Basarabia (supuşi ruşi după 1812, înscrişi în Registrul Nobililor din Basarabia, ofiţeri în regimente precum cel de husari Pavlogradski; Ioan Dimitrie Străjescu a fost ispravnic de Hotin, între 1822 şi 1825, gratificat de Împăratul Alexandru I; ofiţerul Ioan Străjescu a fost membru fondator al Academiei Române, în 1866), avocatul Străjescu din Fălticeni (căsătorit cu Eliza, sora scriitorului Alexandru Vlahuţă), familiile Hasdeu, Rosetti (prin Emil Rosetti, născut în 1869, căsătorit cu Eugénie Străjescu, sora colonelului de cavalerie Dimitrie Străjescu; inginerul Emil Rosetti făcea parte din ramura Rosetti-Orăşanu, descinzând din Lascaris Roussaitos, născut în jur de 1580 şi din fiul acestuia, Constantin Rosetti Cuparul, născut în jur de 1600 şi mort în jur de 1678, care era fratele lui Antonie-Vodă Ruset, domnitor al Moldovei între 1675 şi 1678; prin femei, Emil Rosetti descindea din familii precum Cantacuzino, Mavrocordat, Buhuş, Aslan, Sion, Krupensky, Donici; Emil Rosetti şi Eugénie Străjescu au avut două fete şi un băiat, Constantin, inginer, care a avut, la rândul lui, un băiat, Costin, născut în 1936, inginer şi o fiică, Maria-Elizabeta, născută în 1938, inginer; Costin Rosetti are o fiică, Andreea, născută în 1970 şi un fiu, Radu Rosetti, născut în 1972)[6], Şeptilici, Makarovitsch, Kuharsky, Balaiş, Codrescu, Panopol, Alexandrescu-Urechia, cu academicianul Constantin C. (Tantinel) Iliescu, apreciat cardiolog şi fondator al ASCAR etc.

Prin ramura Onul (Onou) a familiei, stabilită în Basarabia şi apoi la Sankt-Petersburg şi intrată în elita diplomatică a Imperiului Ţarist, familia Străjescu se înrudeşte cu mai multe familii din cea mai înaltă aristocraţie rusă, printre care Principii Trubetzkoy, Principii Shakhovskoy, conţii Chreptowicz-Buteniev, familiile Golovin, Zinoviev etc., dar şi cu baronii de Jomini sau familia Petit de Baroncourt[7].

 

4) Ştefan Bărbulescu (1887-1962): Proprietarul unui atelier mecanic în Bucureşti, confiscat de comunişti în anii ’50. A luptat în Primul Război Mondial. Fiica lui, Stela, s-a măritat cu actorul de comedie Puiu Călinescu (1920-1997).

Certificat de onorabilitate al lui Ştefan Bărbulescu, emis de Primăria Poiana – Ialomiţa, în 1903

Stefan Barbulescu

Stan şi Maria Bărbulescu au avut şi două fiice:

Filofteea Bărbulescu (1877-1950), măritată cu funcţionarul Mirică Mirescu, împreună cu care a locuit la Călăraşi şi a avut 4 copii: Cristodor (Sisi) Mirescu, căsătorit cu profesoara Suzi Vlasiciuc, de origine poloneză; Alexandrina (Drina); Elena (Nuţa), măritată cu medicul evreu Iancu Keller; Zoia, măritată cu Leonte Petrescu.

Cristodor (Sisi) Mirescu

Cazimir Vlasiciuc, fratele lui Suzi Vlasiciuc măritată Mirescu

Smaranda (Măndica, Măndel) Bărbulescu (1890-1965), măritată cu grecul Aristide P. Tănăsescu (1894-1981).

Smaranda Bărbulescu

Învăţătoarea Anetta Bărbulescu, verişoară cu fraţii Bărbuleşti

Tot din neamul Bărbuleştilor din Poiana – Ialomiţa au mai descins: actorul Constantin Bărbulescu (a interpretat peste 100 de roluri la mai multe teatre particulare şi la Teatrul Naţional din Bucureşti; cunoscut pentru roluri precum cel al lui Tipătescu din O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, cel al Domnitorului Alexandru Ioan Cuza sau cel al lui Macbeth din piesa omonimă a lui Shakespeare; a mai jucat în Cidul, Regele Lear de Shakespeare, Patima roşie de Mihail Sorbul etc.; a jucat şi în numeroase filme artistice)[8],

Constantin Barbulescu

Constantin Barbulescu, in rolul domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Constantin Barbulescu, in rolul Regelui Carol I

medicul Nicolae Bărbulescu din Bucureşti, dar şi, prin femei, Constantin Olănescu sau

Constantin M. Vasilescu-Doru (1905-1993). Acesta a fost absolvent al Şcolii de conductori-arhitecţi din Bucureşti, în 1923; marinar de punte pe vasul comercial Bucegi, în 1924; aviator cu brevet obţinut la Şcoala de pilotaj de la Tecuci; inspector financiar între 1927 şi 1931, inventator, horticultor. S-a căsătorit cu Rosa von Kraus (16.07.1912, Bucureşti – 1983, Codlea) şi a ridicat, începând cu 1934, la Codlea, pe terenul primei unităţi horticole a tatălui Rosei, Întreprinderile Horticole C. M. Vasilescu-Doru, unele dintre cele mai moderne sere din Europa centrală şi de est. Dacă tatăl Rosei, Thomas von Kraus (1866-1930)[9] fusese Furnizor al Casei Imperiale de la Viena, pe timpul domniei Împăratului Franz Joseph I al Austro-Ungariei, C. M. Vasilescu-Doru a devenit Furnizorul Casei Regale a României (Regina-Mamă Elena şi Principesa Ileana a României au vizitat serele de la Codlea şi au semnat în Cartea de Aur ţinută de familia Vasilescu, alături de personalităţi precum G. Ionescu-Siseşti, Tr. Săvulescu, Radu R. Rosetti, Mitropolitul Nicolae al Ardealului, Octavian Goga). Specialitatea lui erau garoafele şi freziile. Vasilescu-Doru a brevetat mai multe invenţii, printre care serele rulante şi diverse tipuri de cazane pentru încălzirea serelor şi a fost preşedinte de onoare al Societăţii Române de Horticultură. Serele i-au fost confiscate de comunişti în 1953. C. M. Vasilescu-Doru şi Rosa von Kraus au avut doi copii: Venera Vasilescu (n. 1932; campioană europeană şi naţională la ciclism şi motociclism, deţinătoare a unui record mondial la ciclism viteză în 1953) şi Harry Vasilescu (n. 1934; absolvent al Şcolii Regale de Horticultură de la Curtea de Argeş şi al Facultăţii de Horticultură din Bucureşti; proprietar de sere la Otopeni).

Constantin M. Vasilescu-Doru

Constantin M. Vasilescu-Doru, horticultor la Codlea

Rosa Vasilescu nascuta von Kraus

Venera Vasilescu, alergand pentru recordul mondial la ciclism viteza

Prima pagină a Cărţii de Aur a Serelor “Constantin M. Vasilescu-Doru” de la Codlea, cu semnăturile Reginei-Mamă Elena a României şi a Principesei Ileana a României. Cartea se află în continuare în posesia familiei Vasilescu şi serveşte drept Carte de Aur a Serelor “Thomas & Harry” de la Otopeni.

Blazonul familiei von Kraus/Krauss/Krausz

Fără să putem trasa legături genealogice, menţionăm apariţia numelui de Bărbulescu în alte două localităţi ialomiţene din apropiere de Poiana: chiar în numele satului Bărbuleşti[10] şi la Panduri[11]. Bărbuleşti mai apar şi în alte sate sau comune din judeţul Ialomiţa (spre exemplu, Tache Bărbulescu, primar al comunei Larga, la sfârşitul secolului al XIX-lea).

Prin intermediul lucrărilor de specialitate, al tradiţiei de familie, al atestărilor documentare (acte de stare civilă, corespondenţă, fotografii) şi al unui arbore genealogic am încercat să creionăm istoria unei familii de moşneni ialomiţeni care, la graniţa dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea, păstrând conştiinţa apartenenţei la o elită, au preluat modelele occidentale, devenind industriaşi, ofiţeri, funcţionari, medici, profesori, oameni de cultură sau artişti şi răspândindu-se în România (Bucureşti, Călăraşi, Galaţi, Brăila, Braşov) dar şi, ulterior, în Germania, Canada, Statele Unite ale Americii, Italia sau Spania. Am urmărit, pe lângă descendenţa directă a primului Bărbulescu atestabil, şi înrudirile prin alianţă cu familii ca Străjescu (boieri moldoveni) sau von Kraus (nobili saşi).

Cercetarea unei familii ca aceea a Bărbuleştilor ialomiţeni ne poate oferi, pe lângă o mai bună cunoaştere a istoriei moşnenilor din sudul Munteniei, şi o deschidere către un studiu elaborat al naşterii micii burghezii româneşti din secolele XIX-XX.

NOTE

[1] Stelian Ivăncioiu, Comuna Ciulniţa. File de monografie, Slobozia, Editura Helis, 2007, p. 102.

[2] Fără a putea stabili, deocamdată, pentru toate persoanele, gradele de rudenie, îi cităm pe învăţătorii care poartă numele de familie Bărbulescu şi care activează la Poiana şi în împrejurimi, în această perioadă (menţionând locul şi perioada în care au activat): Alexandru Bărbulescu (Ion Ghica – 1886-1921, localul şcolii aflându-se chiar în casa învăţătorului; Poiana – 1883), Ana (Aneta) Bărbulescu (Ciulniţa – 1918; Ion Ghica – 1921-1923), Aurelia Bărbulescu (maistră la Ciulniţa – 1908), D. Bărbulescu (Poiana – 1917-1918), Dumitru Bărbulescu (Ghimpaţi – 1888), Ecaterina Bărbulescu (Poiana – 1917-1926), Eugenia R. Bărbulescu (Ivăneşti – 1923; Poiana – 1923-1936), Ion Bărbulescu (Ciulniţa – 1875-1917; Poiana – 1864), N. Bărbulescu (Ion Ghica – 1921), Radu Bărbulescu (Poiana – 1877-1923; Ghimpaţi – 1893), Smaranda Bărbulescu (Ciulniţa – 1917-1922). Conform Stelian Ivăncioiu, op. cit., pp. 144-145.

[3] Conform unei scrisori adresate, la 1898, de Stan Bărbulescu, fiilor săi aflaţi la Bucureşti. Document păstrat în arhiva de familie a lui Filip-Lucian Iorga.

[4] Din căsătoria cu Alexandrina Costache (n. 1932; fiica lui Nicolae Costache, luptător în Primul Război Mondial şi luat prizonier de către bulgari, la Turtucaia şi nepoata de frate a bogatului proprietar ploieştean, Florea Grigore, căruia comuniştii i-au confiscat averea şi i-au impus domiciliu forţat), a avut două fiice: Rodica, inginer, măritată cu inginerul George Copoţ, împreună cu care are o fiică, Laura, informatician, măritată cu inginerul spaniol Emilio Castaño-Rodriguez (dintr-o familie castiliană înrudită cu familia franco-braziliană Cals de Oliveira), împreună cu care are, la rândul ei, un băiat, Tomas; Lucia, doctor în psihologie, profesor, decorată cu Ordinul Virtutea Militară în grad de Cavaler, măritată cu Victor Iorga (fiul profesorului de istorie şi directorului de şcoală Constantin Iorga, din Râmnicu-Sărat, care s-a născut ca stră-strănepot al unui Radu Iorga născut în jur de 1830, într-o familie de tradiţie politică liberală, a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, a fost rănit şi a fost decorat cu Ordinul Coroana României cu spade şi panglică de Virtute Militară, urmând tradiţia strămoşilor care luptaseră în Războiul de Independenţă, Războiul Balcanic şi Primul Război Mondial), împreună cu care are un fiu, Filip-Lucian Iorga, istoric şi publicist.

[5] Primul Rege al Serbiei, Milan Obrenovici, era nepotul Smaragdei Balş (soră după mamă a lui Petre Mavrogheni), iar soţia acestuia, Regina Natalia a Serbiei, născută Keşco, era la rândul ei nepoata Nataliei Balş (cealaltă soră după mamă a lui Petre Mavrogheni). Cea de-a doua soţie a lui Petre Mavrogheni, Olga Catargiu, era sora Mariei Catargiu, mama Regelui Milan Obrenovici. Conform lui Mihail Dimitri Sturdza, Grandes familles de Gréce, d’Albanie et de Constantinople. Dictionnaire historique et généalogique, Paris, Chez l’auteur, 1999, p. 154.

[6] Pentru detalii despre familia Rosetti, vezi Generalul R. Rosetti, Familia Rosetti. I. Coborâtorii moldoveni ai lui Lascaris Rousaitos, Academia Română, Studii şi cercetări, XXXIII, Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, Depozitul General „Cartea Românească”, 1938. Datele în legătură cu descendenţii actuali ai lui Emil Rosetti şi ai Eugeniei Străjescu provin de la Dnele Maria Străjescu şi Maria-Elizabeta (Doina) Rosetti.

[7] Conform Arborelui genealogic inedit al familiei Străjescu, aflat în posesia Prinţului Mihai Dim. Sturdza.

[8] Nu cunoaştem încă precis gradul de rudenie dintre actorul Constantin Bărbulescu şi restul Bărbuleştilor prezenţi în arborele genealogic. Informaţia conform căreia actorul era un descendent al Bărbuleştilor din Poiana – Ialomiţa provine de la Dumitrache Bărbulescu (1885-1933), prin fiica lui, Maria Străjescu (1924-2008). Actorul Constantin Pace Bărbulescu era fiul lui Ştefan (proprietar de cârciumă la Bucureşti) şi al Mariei Bărbulescu. Constantin Bărbulescu s-a născut la 17 aprilie 1917 în Bucureşti, a absolvit mai întâi Şcoala de Horticultură gr. II din Bucureşti, după care a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică, la clasa Marioarei Voiculescu. Sora lui Constantin Bărbulescu (decedată mult înaintea actorului) este mama actriţei Rodica Popescu-Bitănescu, iar fiica actorului şi a soţiei lui, actriţa Matilda A. Ionescu (fiica unui învăţător din Târgovişte şi a unei Vârfureanu – veche familie de preoţi şi învăţători de la Vârfuri, lângă Târgovişte), a fost soţia violonistului şi dirijorului Ilarion Ionescu-Galaţi. Livia Bărbulescu şi Ilarion Ionescu-Galaţi au un fiu, violonistul Florin Ionescu-Galaţi, care are la rândul lui o fiică, Alexandra.

[9] Thomas von Kraus era descendentul unui alt Thomas von Kraus, ofiţer născut în 1663 la Făgăraş şi înnobilat la 9 iunie 1702, de către Împăratul Leopold I al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, pentru fapte de vitejie. Filiaţia până la socrul lui C. M. Vasilescu-Doru este următoarea: Thomas von Kraus (n. 1663, Făgăraş; înnobilat de Leopold I) – Thomas von Kraus (n. 1686, Făgăraş) – Johannes von Kraus (n. 01.06.1713, Făgăraş) – Johannes von Kraus (n. 22.07.1738, Făgăraş) – Johannes von Kraus (n. 31.07.1772, Făgăraş; căsătorit, a doua oară, cu Chatarina Martini) – Thomas von Kraus (03.09.1812, Codlea – 11.05.1874, Codlea; cizmar, căsătorit cu Katharina Stolz) – Thomas von Kraus (07.11.1838, Codlea – 21.08.1901, Codlea; cizmar, căsătorit cu Anna Roth) – Thomas von Kraus (08.04.1866, Codlea – 22.01.1930, Codlea; grădinar, căsătorit în 1891 cu Katharina Müll şi, a doua oară, în 1918, cu Katharina Türk). Thomas von Kraus şi-a început afacerea în 1890, după ce se pregătise la Braşov şi Karlsbad (în 1886 lucra în grădinile de trandafiri ale lui J. L. Schmoll), fiind unul dintre primii horticultori profesionişti din Codlea. La începutul secolului al XX-lea, cultiva peste 180 de soiuri de trandafir, peste 50 de soiuri de garoafe, 25 de soiuri de pelargonia, liliac, plante în ghivece, flori de vară. În jurul anului 1910 deţinea şi o florărie la Bucureşti, care a trebuit însă închisă, din cauza izbucnirii Primului Război Mondial. În 1919, au intrat în afacere şi fiii lui Thomas von Kraus, Thomas-Richard (20.02.1893, Codlea – 10.10.1977, Codlea; căsătorit, în 1922, cu Klara Neudörfer şi, a doua oară, în 1947, cu Frieda Weidenbächer născută Tittes) şi Viktor (21.09.1894, Codlea – 22.06.1975, Codlea; căsătorit, în 1923, cu Rosa Stamm), care studiaseră în Germania. Un alt Kraus, Heinrich (30.06.1883, Codlea – 13.11.1955, Bucureşti; căsătorit, în 1909, cu Rosa Kueres), fratele lui Thomas von Kraus, care lucrase în Statele Unite ale Americii, a înfiinţat, în 1909, Unitatea comercială de grădinărit Schwarzburg. După Primul Război Mondial, un alt frate al lui Thomas von Kraus, Martin (26.06.1870, Codlea – 16.05.1955, Codlea; căsătorit cu Rosa Plajer), şi-a construit şi el sere şi a cultivat, împreună cu soţia sa, fiii lor, Otto (06.08.1902, Codlea – 09.01.1993, Augsburg; căsătorit cu Martha Dück) şi Helmut (09.10.1910, Codlea – 04.10.1944, mort pe Front în Balcani) şi ginerele Anton (Ferdinand) Lischka (02.02.1906, Krems-Austria – 23.12.1973, Krems-Austria), soiuri nobile de garoafe. În 1944, după terminarea războiului, Thomas-Richard şi Viktor von Kraus aveau 9.875 m² de sere (cele mai mari sere din Codlea), 800  m² de solarii şi 30 de angajaţi permanenţi; Martin Kraus avea 3.603 m² de sere, 459 m² de solarii şi 15 angajaţi permanenţi; C. M. Vasilescu-Doru avea 1.250 m² de sere, 150 m² de solarii şi 8 angajaţi permanenţi. Mai recent, tradiţia grădinăritului a continuat în familia von Kraus, prin Heinz, Werner şi Gerhard. Vezi Erhard von Kraus, Grădinăritul la Codlea. O documentaţie la istoricul horticulturii la Codlea, Raubling, 1992 (traducere din germană în română de Harry Vasilescu, 2004) şi genealogia inedită a familiei von Kraus – von Krauss – von Krausz, realizată de grădinarul Erhard von Kraus (n. 08.09.1924, Codlea; căsătorit cu Margarete Zerwes) şi de fiul acestuia, inginerul Volkmar von Kraus (n. 26.12.1950; căsătorit cu Brigitte Nuss).

[10] Vechi sat moşnenesc, numit mai întâi Dobroţei, atestat la 1575-1576 şi din care a provenit “Stan logofăt ot sud. Ialomiţa”, care a făcut parte din cancelaria domnească a Ţării Româneşti, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Numele de „Bărbuleşti” apare la începutul secolului al XVII-lea şi provine, probabil, de la numele unui stăpânitor de moşie. Ştefan Grigorescu, Aşezări şi monumente ialomiţene, Slobozia, Editura Helis, 2006, pp. 47-48.

[11] Sat menţionat în secolul al XVIII-lea şi aflat pe malul drept al râului Ialomiţa. Biserica satului, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, ridicată la 1817, a fost restaurată la 1900, prin contribuţia unei familii Bărbulescu, care îşi are şi mormintele în cimitirul de lângă lăcaşul de cult. Ştefan Grigorescu, op. cit., p. 37.