Satele mosnenesti din judetul Ialomita

Institutul de Memorie Culturală (CIMEC) m-a onorat prin includerea, pe site-ul institutului, a unui link către blogul “Poiana Moşnenilor”. E o încurajare pentru a continua acest demers de sistematizare a informaţiilor existente despre moşnenii din Ţara Românească.

Începând de astăzi voi publica, pe baza cercetărilor istoricului Dinică Ciobotea (Istoria moşnenilor I/1 (1829-1912), Craiova, Editura Universitaria, 1999), liste pe judeţe ale satelor de moşneni din Ţara Românească. Acest repertoriu al majorităţii satelor moşneneşti a fost realizat pornindu-se de la principalele izvoare statistice din anii 1855, 1899 şi 1912.

Imagine

Începem cu satele moşneneşti din judeţul IALOMIŢA:

1. Alecseni (Alexeni): în 1912, 20 de moşneni.

2. Arţari: în 1855, 65 de moşneni, iar în 1899, 101 moşneni cu proprietăţi în 6 trupuri de moşie (Sineasca, Brezeşul, Râioasa, Roşculeasca, Chiroeanca, Bereasca, în total cca. 650 de hectare).

3. Baldovineşti: în 1855, 12 moşneni, proprietari în devălmăşie a 280 ha.

4. Bogata: în 1912, 68 de moşneni.

5. Bora: în 1855, 4 moşneni.

6. Borăneşti: în 1899, 23 de moşneni, proprietari a 296 ha.

7. Buliga: în 1899, 22 de moşneni, proprietari a 732 ha.

8. Condeeşti: în 1899, 63 de moşneni stăpânesc 661,5 ha.

9. Cosâmbeşti: în 1899, 190 de moşneni, proprietari a 3368 ha.

10. Coşereni: în 1899, 7 moşneni posedă 43 ha.

11. Dâlga Mică (Moşneni): în 1899, 14 moşneni, proprietari a 264 ha.

12. Dichiseni: în 1912, 41 de moşneni.

13. Fundeni

14. Ghimpaţi: în 1855, 25 de moşneni.

15. Gimbăşani: în 1899, 65 de moşneni, proprietari a 1649 ha.

16. Giureşti: în 1855, 3 moşneni.

17. Ivăneşti: în 1899, 47 de moşneni, cu proprietăţi în 2 trupuri de moşie (Cruţeasca de Jos şi Cruţeasca de Sus, în total 1415 ha).

18. Lepşerelu (?): în 1855, 1 moşnean.

19. Maltezi: în 1899, 25 de moşneni, proprietari a 3000 ha.

20. Manasia: în 1912, 191 de moşneni.

21. Orboeşti: în 1899, 28 de moşneni, proprietari ai moşiei Moşneni, 324 ha.

22. Perieţi: în 1899, 87 de moşneni, cu proprietăţi în 2 trupuri de moşie (Perieţii Fundeni şi Lăscoiu, în total 466 ha).

23. POIANA (Poeana): în 1855 (plasa Ialomiţa), 53 de moşneni (18 birnici, 1 pat., 15 mazili, 11 b.n., 2 post., 4 fii post., 2 asidoţi); în 1899 (plasa Balta Ialomiţei), 65 de moşneni stăpânesc moşia Pisculeasca şi moşia satului, în total 1396 ha.; în 1912 (plasa Slobozia), 190 de moşneni.

24. Popeşti: în 1855, 3 moşneni.

25. Pribegii de Jos: în 1899, 17 moşneni, proprietari 54 ha.

26. Pribegii de Sus: în 1899, 38 de moşneni stăpânesc în devălmăşie 500 ha.

27. Speteni: în 1899, 113 moşneni, cu proprietăţi în 4 trupuri de moşie (Badea, Lacra Stanciu, Lacra Moteasca, Luca, în total 1460 ha).

28. Tonia: în 1855, 6 moşneni.

29. Valea Rusului: în 1855, 2 moşneni.

30. Vlădeni: în 1912, 148 de moşneni.

31. Vlăiculeşti: în 1899, 86 de moşneni, cu proprietăţi în 3 trupuri de moşie (Bereasca-Vlăiculeşti, Epureasca şi Puriceasca, în total 377,5 ha).

Imagine

Harta proprietatii mosnenesti in judetul Ialomita, 1864-1899

Anunțuri

Case mosnenesti – monumente istorice din Poiana-Ialomita

Poiana – Ialomita are inca frumoase case mosnenesti de secol XIX. Din pacate, majoritatea vechilor case au disparut, fiind inlocuite de constructii fara personalitate. Cu atat mai pretioasa este prezenta acestor case-document.

Casa Chiajna Craiu (1810)

Imagine

Imagine

Casa Elena Bratu (1850)

Imagine

Barbulestii – un neam de mosneni din Poiana – Ialomita

Bărbuleştii sunt unul dintre neamurile de moşneni din Poiana. Primul strămoş atestabil prin tradiţia de familie este Barbu Bărbulescu, primar la Poiana (în anul 1877), extrem de longeviv, a trăit 110 ani (aprox. 1780 – aprox. 1890).

Unul dintre fiii acestuia, Radu Bărbulescu, poreclit Dascălul, a fost învăţător al şcolii din Poiana, în perioada 1877-1923, membru în consiliul comunal şi casierul Băncii Populare Buna-Vestire din Poiana, înfiinţată în anul 1902[1]. În familia Bărbulescu au existat, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea, numeroşi învăţători; un Alexandru Bărbulescu (născut în 1830) a ţinut chiar o şcoală particulară la Poiana, între anii 1851 şi 1857, după care a fost numit învăţător, în 1858, la Poiana şi Ivăneşti[2].

Un altul, Stan Bărbulescu (aprox. 1835 – aprox. 1900), poreclit Puşcaşul, pentru talentul lui de vânător, a împuşcat o pasăre la vârsta de 5 ani, în timpul unei vânători la care fusese luat de tatăl său. O activitate de predilecţie a Bărbuleştilor era vânătoarea, inclusiv cea cu şoim. Stan Bărbulescu, căsătorit cu Maria Ţenţulescu (1846-1944), este strămoşul mai multor ramuri ale familiei, care aveau să părăsească Poiana şi să se stabilească în alte locuri din România sau din afara ţării. Siliţi de micşorarea treptată a loturilor moştenite, Bărbuleştii au suferit, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, un proces de „îmburghezire”.

Semnatura lui Stan Barbulescu

Maria Barbulescu nascuta Tentulescu

Barbulestii la mosia din Poiana

Barbulestii la casa batraneasca din Poiana

Barbulestii la Bucuresti, la inceputul secolului al XX-lea

Fiii lui Stan Bărbulescu au fost:

1) Niculae Stănescu  (1875-1942): O greşeală în acte a făcut ca fiul cel mare al lui Stan Bărbulescu să fie înscris cu numele de „Stănescu”, alcătuit după prenumele tatălui său. Procedeul era obişnuit şi este cel care a creat onomastica burgheză românească, impunând, ca normă, cândva omniprezentul -escu. Totuşi, în acest caz nu se poate vorbi de o creare de patronim, atâta timp cât tatăl lui Niculae Stănescu semna ca „Stan Bărbulescu” şi le scria fiilor săi despre „familia noastră ce se cheamă Bărbuleşti”[3]. Niculae Stănescu a fost funcţionar al Societăţii de Tramvaie Bucureşti, a luptat în Primul Război Mondial, pe frontul din Moldova (contingent 1897, sergent, comandant de tun în cadrul Regimentului de Artilerie Antiaeriană, decorat cu Crucea Comemorativă a războiului 1916-1918) şi a fost membru P.N.L. A construit, în anii 1930, pe str. Filofteea Gheorghiu din Bucureşti, la numărul 38, o casă în valoare de 270.000 de lei, pe un teren care îi aparţinuse lui Athanasie Săvulescu (acesta lăsase terenul, prin testamentul din 1897, al cărui executor fusese Dumitru M. Bragadiru, soţiei sale, Filofteea Săvulescu, care s-a recăsătorit în 1900 cu Pericle C. Gheorghiu, împreună cu care a adoptat-o pe Georgeta C. Popescu, măritată la rândul ei cu inginerul Traian Pârvu şi apoi cu celebrul aviator Romeo Popescu).

Portretul lui Niculae Stanescu

Ecaterina Stanescu

Portretul Ecaterinei Stanescu

Fratii Niculae Stanescu si Costache Barbulescu, in timpul Primului Razboi Mondial, pe frontul din Moldova

Certificat de onorabilitate al Ecaterinei Stănescu

Fiii lui Niculae si ai Ecaterinei Stănescu au fost:

a) Theodor Stănescu (1908-1975), economist, funcţionar la Banca Naţională, în perioada interbelică.

Theodor Stănescu, copil

b) Nicolae Stănescu (1911-1978), economist (a lucrat la Siguranţa Statului, în perioada interbelică), ofiţer de rezervă, a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, pe frontul de est (serviciul militar şi-l satisfăcuse în cadrul Regimentului 6 Roşiori din Bucureşti şi era un iscusit călăreţ, deţinătorul unei cupe obţinute la un concurs de sărituri cu obstacole); deţinut politic între 1952 şi 1956, la Cernavodă, Midia-Năvodari şi penitenciarul Făgăraş; căsătorit cu Margareta Melinescu (1910-1983), mătuşa scriitoarei Gabriela Melinescu.

c) Vasile Stănescu (1915-2003), botezat la Biserica Manu Cavafu din Bucureşti, inginer, a luat parte la proiectarea „Ploieştiului fals”, menit să inducă în eroare bombardierele inamice, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial; laureat al Premiului de Stat.

Certificatul de botez al lui Vasile Stănescu

Diploma de bacalaureat a lui Vasile Stanescu

Vasile Stanescu ofiter

d) Bogdan Stănescu (1919-1997), colonel, a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, pe frontul de est; decorat, doctor în ştiinţe militare, profesor universitar, publicist.

Bogdan Stanescu in scoala militara

Bogdan Stanescu ofiter

e) Mircea Stănescu  (1923-2000), absolvent al Liceului Matei Basarab din Bucureşti (ca şi fraţii lui, Vasile şi Bogdan), ofiţer de carieră al Armatei Regale, în cadrul armei Artileriei Antiaeriene; a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, pe frontul de vest; comandant de regiment la Strejnicu (Prahova), decorat cu Ordinul Coroana României cu spade şi panglică de Virtute Militară în grad de Cavaler şi cu Ordinul Meritul Militar clasa I. Exclus din rândurile armatei „populare” în 1958. Absolvent al Politehnicii, inginer energetician[4]. După 1989, a ajuns la gradul de colonel în rezervă.

Legitimaţie de călătorie pentru S.T.B., a fraţilor Vasile, Bogdan şi Mircea Stănescu

Profilul de adolescent al lui Mircea Stănescu, decupat de fratele lui, Vasile Stănescu.

Mircea Stanescu in copilarie

Mircea Stanescu, elev de liceu

Diploma lui Mircea Stănescu, de la “Gazeta Sporturilor”

Certificat de notorietate al lui Mircea Stănescu

Mircea Stanescu ofiter

Mircea Stanescu la scoala de ofiteri de Artilerie Antiaeriana (in randul din fata, al doilea din dreapta)

Decoratiile familiei Stanescu: Crucea Comemorativa a Primului Razboi Mondial (Niculae Stanescu), Ordinul „Coroana Romaniei” si Crucea Comemorativa a celui de-al Doilea Razboi Mondial (Mircea Stanescu).

Alexandrina Stanescu (nascuta Costache) si Mircea Stanescu, la casatorie.

Niculae şi Ecaterina Stănescu au avut şi o fiică, Maria (Marie, Marioara) Stănescu (1913-2006), profesoară de gospodărie.

Marie Stănescu, elevă în anii 1920

Marie Stănescu (în dreapta), în Parcul Carol, în anii 1930

Dar să continuăm enumerarea fiilor lui Stan Bărbulescu:

2) Costache Bărbulescu (1879-1943): Proprietarul atelierului de straie bisericeşti de la Patriarhia Română, a făcut parte din suitele Patriarhilor României, Miron Cristea şi Nicodim. A luptat în Primul Război Mondial, pe frontul din Moldova. Prin călătoria la Constantinopol, a devenit hagiu.

Costache Barbulescu, in timpul serviciului militar

Costache Barbulescu, in timpul Primului Razboi Mondial, pe frontul din Moldova

Costache Barbulescu

3) Dumitrache Bărbulescu (1885-1933): Ca dorobanţ, a luptat în cel de-al doilea Război Balcanic. A fost proprietarul Uzinelor Metalurgice şi al Fabricii de Clopote Démétre Bărbulescu din Galaţi (str. Mazepa), fruntaş liberal şi „arbitru al eleganţei” în Galaţiul interbelic. A furnizat, în anii 1930, clopotul Catedralei ortodoxe din Galaţi, cel mai mare din ţară, la vremea respectivă. S-a căsătorit cu Maria-Ana Ştefănescu (1905-1986), fiica lui Hristache Ştefănescu şi a Vasilichiţei (descendenta unei familii greceşti din Galaţi) şi crescută de unchiul ei, Ion Hagi-Ştefănescu, bogat proprietar din Galaţi. Una dintre surorile Mariei-Ana, Ioana Ştefănescu (1896-1977) a fost măritată cu Constantin Neniţescu (din familia care l-a dat şi pe ilustrul chimist Costin Neniţescu), cu care a avut doi băieţi: Romulus (1913-1985; condamnat la 18 ani de închisoare şi deţinut politic, în timpul regimului comunist, la Aiud şi la Canal) şi Dumitru (1921-2003; are urmaşi). O altă soră a celor două, Dumitra Ştefănescu, măritată Solomon (1901-1993) este mama doctoriţei Virginia Ioan (1921-2011), la rândul ei mama Sandei Tenner, care a fost măritată, prima oară, cu scriitorul Radu Anton Roman şi, a doua oară, cu realizatorul de televiziune Radu Cimponeriu.

Dumitrache Barbulescu in timpul serviciului militar

Dumitrache Barbulescu dorobant, luptator in Razboiul Balcanic

Dumitrache Barbulescu

Dumitrache (Demetre) Barbulescu, proprietar de atelier metalurgic si fabrica de clopote la Galati

Dumitrache şi Maria-Ana Bărbulescu au avut un băiat, Dumitru (1923-1977; a avut, la rândul lui, un fiu, Gabriel, născut în 1959, economist şi jurist, ultimul care poartă numele de familie al Bărbuleştilor din Poiana) şi o fiică, Maria (1924-2008), economist, măritată cu Constantin (Dinu) Străjescu (1919-1996).

Maria (Miţa) Bărbulescu, măritată Străjescu

Constantin (Dinu) Strajescu

Dinu Străjescu a fost absolvent al Liceului Gh. Lazăr din Bucureşti, ofiţer de Cavalerie (promoţia 1940 a Şcolii de Ofiţeri de Cavalerie Regele Ferdinand I), membru al Gărzii Călare. Decorat, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu Crucea de Fier germană cl. II, cu Ordinul Coroana României cl. V în grad de Ofiţer, cu panglică de Virtute Militară (5 iulie 1945) şi propus pentru Ordinul Mihai Viteazul (nu l-a primit, fiind prea tânăr). A luptat atât pe frontul de est (până la Stalingrad), cât şi pe cel de vest (până la Berlin). După ce a fost exclus din rândurile armatei, din motive de „origine socială nesănătoasă”, în 1954, a lucrat ca funcţionar la C.F.R. Împreună cu soţia, a călătorit, cu trenul, în Europa Centrală, Italia, Franţa, Germania, Elveţia, Rusia, Mongolia etc. A fost proprietarul unei case din cartierul Cotroceni. Dinu Străjescu era fiul colonelului de cavalerie Dimitrie Străjescu şi al Ceciliei Codrescu (fiica medicului C. C. Codrescu din Bârlad).

Dimitrie Strajescu, colonel de cavalerie

Imagine

Blazon presupus al familiei Străjescu

La rândul său, Dimitrie Străjescu era fiul lui Paul Străjescu (1848-1887; magistrat, primar al oraşului Roman, deputat din partea Partidului Naţional Liberal, decorat cu ordinul rusesc Sfânta Ana şi cu Steaua României) şi al Olimpiei Makarovitsch. Paul Străjescu era fiul lui Petre Străjescu şi al Eugeniei Mavrogheni, sora dupa tata a lui Petre Mavrogheni (1818-1887; candidat la Domnia Moldovei, în 1859; fruntaş conservator, finanţist de marcă, deputat şi senator, membru fondator al Jockey-Club-ului din Bucureşti, ministru de Finanţe şi al Afacerilor Străine sub Carol I, ministru plenipotenţiar al României la Roma, Constantinopol şi Viena; a avut un rol esenţial în dezrobirea ţiganilor particulari din Moldova, înainte de Unirea Principatelor, în realizarea reformei monetare sub Carol I şi, ca ministru plenipotenţiar pe lângă Poarta otomană, în recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol; prin mama lui, Roxana Sturdza, dar şi prin soţia lui, Olga Catargiu, se înrudea cu dinastia Obrenovici a Serbiei[5]).

Imagine

Fratele bunicului patern al Eugeniei Mavrogheni a fost Nicolae-Vodă Mavrogheni (1738-1790), domnitorul Ţării Româneşti (1786-1790), decapitat de otomani, evocat în Cronica mavroghenească a pitarului Hristache (din secolul al XIX-lea) şi care a rămas în legendă graţie calităţilor sale militare şi prin ctitoriile bucureştene (Biserica Mavrogheni), dar şi prin excentricităţile sale (circula prin Bucureşti cu un atelaj de cerbi cu coarne aurite).

Imagine

Imagine

Dintre rudele apropiate ale lui Dinu Străjescu mai menţionăm: ramurile Străjescu din Basarabia (supuşi ruşi după 1812, înscrişi în Registrul Nobililor din Basarabia, ofiţeri în regimente precum cel de husari Pavlogradski; Ioan Dimitrie Străjescu a fost ispravnic de Hotin, între 1822 şi 1825, gratificat de Împăratul Alexandru I; ofiţerul Ioan Străjescu a fost membru fondator al Academiei Române, în 1866), avocatul Străjescu din Fălticeni (căsătorit cu Eliza, sora scriitorului Alexandru Vlahuţă), familiile Hasdeu, Rosetti (prin Emil Rosetti, născut în 1869, căsătorit cu Eugénie Străjescu, sora colonelului de cavalerie Dimitrie Străjescu; inginerul Emil Rosetti făcea parte din ramura Rosetti-Orăşanu, descinzând din Lascaris Roussaitos, născut în jur de 1580 şi din fiul acestuia, Constantin Rosetti Cuparul, născut în jur de 1600 şi mort în jur de 1678, care era fratele lui Antonie-Vodă Ruset, domnitor al Moldovei între 1675 şi 1678; prin femei, Emil Rosetti descindea din familii precum Cantacuzino, Mavrocordat, Buhuş, Aslan, Sion, Krupensky, Donici; Emil Rosetti şi Eugénie Străjescu au avut două fete şi un băiat, Constantin, inginer, care a avut, la rândul lui, un băiat, Costin, născut în 1936, inginer şi o fiică, Maria-Elizabeta, născută în 1938, inginer; Costin Rosetti are o fiică, Andreea, născută în 1970 şi un fiu, Radu Rosetti, născut în 1972)[6], Şeptilici, Makarovitsch, Kuharsky, Balaiş, Codrescu, Panopol, Alexandrescu-Urechia, cu academicianul Constantin C. (Tantinel) Iliescu, apreciat cardiolog şi fondator al ASCAR etc.

Prin ramura Onul (Onou) a familiei, stabilită în Basarabia şi apoi la Sankt-Petersburg şi intrată în elita diplomatică a Imperiului Ţarist, familia Străjescu se înrudeşte cu mai multe familii din cea mai înaltă aristocraţie rusă, printre care Principii Trubetzkoy, Principii Shakhovskoy, conţii Chreptowicz-Buteniev, familiile Golovin, Zinoviev etc., dar şi cu baronii de Jomini sau familia Petit de Baroncourt[7].

Imagine

 

4) Ştefan Bărbulescu (1887-1962): Proprietarul unui atelier mecanic în Bucureşti, confiscat de comunişti în anii ’50. A luptat în Primul Război Mondial. Fiica lui, Stela, s-a măritat cu actorul de comedie Puiu Călinescu (1920-1997).

Certificat de onorabilitate al lui Ştefan Bărbulescu, emis de Primăria Poiana – Ialomiţa, în 1903

Stefan Barbulescu

Stan şi Maria Bărbulescu au avut şi două fiice:

Filofteea Bărbulescu (1877-1950), măritată cu funcţionarul Mirică Mirescu, împreună cu care a locuit la Călăraşi şi a avut 4 copii: Cristodor (Sisi) Mirescu, căsătorit cu profesoara Suzi Vlasiciuc, de origine poloneză; Alexandrina (Drina); Elena (Nuţa), măritată cu medicul evreu Iancu Keller; Zoia, măritată cu Leonte Petrescu.

Cristodor (Sisi) Mirescu

Cazimir Vlasiciuc, fratele lui Suzi Vlasiciuc măritată Mirescu

Smaranda (Măndica, Măndel) Bărbulescu (1890-1965), măritată cu grecul Aristide P. Tănăsescu (1894-1981).

Smaranda Bărbulescu

Învăţătoarea Anetta Bărbulescu, verişoară cu fraţii Bărbuleşti

Tot din neamul Bărbuleştilor din Poiana – Ialomiţa au mai descins: actorul Constantin Bărbulescu (a interpretat peste 100 de roluri la mai multe teatre particulare şi la Teatrul Naţional din Bucureşti; cunoscut pentru roluri precum cel al lui Tipătescu din O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, cel al Domnitorului Alexandru Ioan Cuza sau cel al lui Macbeth din piesa omonimă a lui Shakespeare; a mai jucat în Cidul, Regele Lear de Shakespeare, Patima roşie de Mihail Sorbul etc.; a jucat şi în numeroase filme artistice)[8],

Constantin Barbulescu

Constantin Barbulescu, in rolul domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Constantin Barbulescu, in rolul Regelui Carol I

Imagine

medicul Nicolae Bărbulescu din Bucureşti, dar şi, prin femei, Constantin Olănescu sau

Constantin M. Vasilescu-Doru (1905-1993). Acesta a fost absolvent al Şcolii de conductori-arhitecţi din Bucureşti, în 1923; marinar de punte pe vasul comercial Bucegi, în 1924; aviator cu brevet obţinut la Şcoala de pilotaj de la Tecuci; inspector financiar între 1927 şi 1931, inventator, horticultor. S-a căsătorit cu Rosa von Kraus (16.07.1912, Bucureşti – 1983, Codlea) şi a ridicat, începând cu 1934, la Codlea, pe terenul primei unităţi horticole a tatălui Rosei, Întreprinderile Horticole C. M. Vasilescu-Doru, unele dintre cele mai moderne sere din Europa centrală şi de est. Dacă tatăl Rosei, Thomas von Kraus (1866-1930)[9] fusese Furnizor al Casei Imperiale de la Viena, pe timpul domniei Împăratului Franz Joseph I al Austro-Ungariei, C. M. Vasilescu-Doru a devenit Furnizorul Casei Regale a României (Regina-Mamă Elena şi Principesa Ileana a României au vizitat serele de la Codlea şi au semnat în Cartea de Aur ţinută de familia Vasilescu, alături de personalităţi precum G. Ionescu-Siseşti, Tr. Săvulescu, Radu R. Rosetti, Mitropolitul Nicolae al Ardealului, Octavian Goga). Specialitatea lui erau garoafele şi freziile. Vasilescu-Doru a brevetat mai multe invenţii, printre care serele rulante şi diverse tipuri de cazane pentru încălzirea serelor şi a fost preşedinte de onoare al Societăţii Române de Horticultură. Serele i-au fost confiscate de comunişti în 1953. C. M. Vasilescu-Doru şi Rosa von Kraus au avut doi copii: Venera Vasilescu (n. 1932; campioană europeană şi naţională la ciclism şi motociclism, deţinătoare a unui record mondial la ciclism viteză în 1953) şi Harry Vasilescu (n. 1934; absolvent al Şcolii Regale de Horticultură de la Curtea de Argeş şi al Facultăţii de Horticultură din Bucureşti; proprietar de sere la Otopeni).

Constantin M. Vasilescu-Doru

Constantin M. Vasilescu-Doru, horticultor la Codlea

Rosa Vasilescu nascuta von Kraus

Venera Vasilescu, alergand pentru recordul mondial la ciclism viteza

Prima pagină a Cărţii de Aur a Serelor “Constantin M. Vasilescu-Doru” de la Codlea, cu semnăturile Reginei-Mamă Elena a României şi a Principesei Ileana a României. Cartea se află în continuare în posesia familiei Vasilescu şi serveşte drept Carte de Aur a Serelor “Thomas & Harry” de la Otopeni.

Blazonul familiei von Kraus/Krauss/Krausz

Fără să putem trasa legături genealogice, menţionăm apariţia numelui de Bărbulescu în alte două localităţi ialomiţene din apropiere de Poiana: chiar în numele satului Bărbuleşti[10] şi la Panduri[11]. Bărbuleşti mai apar şi în alte sate sau comune din judeţul Ialomiţa (spre exemplu, Tache Bărbulescu, primar al comunei Larga, la sfârşitul secolului al XIX-lea).

Prin intermediul lucrărilor de specialitate, al tradiţiei de familie, al atestărilor documentare (acte de stare civilă, corespondenţă, fotografii) şi al unui arbore genealogic am încercat să creionăm istoria unei familii de moşneni ialomiţeni care, la graniţa dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea, păstrând conştiinţa apartenenţei la o elită, au preluat modelele occidentale, devenind industriaşi, ofiţeri, funcţionari, medici, profesori, oameni de cultură sau artişti şi răspândindu-se în România (Bucureşti, Călăraşi, Galaţi, Brăila, Braşov) dar şi, ulterior, în Germania, Canada, Statele Unite ale Americii, Italia sau Spania. Am urmărit, pe lângă descendenţa directă a primului Bărbulescu atestabil, şi înrudirile prin alianţă cu familii ca Străjescu (boieri moldoveni) sau von Kraus (nobili saşi).

Cercetarea unei familii ca aceea a Bărbuleştilor ialomiţeni ne poate oferi, pe lângă o mai bună cunoaştere a istoriei moşnenilor din sudul Munteniei, şi o deschidere către un studiu elaborat al naşterii micii burghezii româneşti din secolele XIX-XX.

NOTE

[1] Stelian Ivăncioiu, Comuna Ciulniţa. File de monografie, Slobozia, Editura Helis, 2007, p. 102.

[2] Fără a putea stabili, deocamdată, pentru toate persoanele, gradele de rudenie, îi cităm pe învăţătorii care poartă numele de familie Bărbulescu şi care activează la Poiana şi în împrejurimi, în această perioadă (menţionând locul şi perioada în care au activat): Alexandru Bărbulescu (Ion Ghica – 1886-1921, localul şcolii aflându-se chiar în casa învăţătorului; Poiana – 1883), Ana (Aneta) Bărbulescu (Ciulniţa – 1918; Ion Ghica – 1921-1923), Aurelia Bărbulescu (maistră la Ciulniţa – 1908), D. Bărbulescu (Poiana – 1917-1918), Dumitru Bărbulescu (Ghimpaţi – 1888), Ecaterina Bărbulescu (Poiana – 1917-1926), Eugenia R. Bărbulescu (Ivăneşti – 1923; Poiana – 1923-1936), Ion Bărbulescu (Ciulniţa – 1875-1917; Poiana – 1864), N. Bărbulescu (Ion Ghica – 1921), Radu Bărbulescu (Poiana – 1877-1923; Ghimpaţi – 1893), Smaranda Bărbulescu (Ciulniţa – 1917-1922). Conform Stelian Ivăncioiu, op. cit., pp. 144-145.

[3] Conform unei scrisori adresate, la 1898, de Stan Bărbulescu, fiilor săi aflaţi la Bucureşti. Document păstrat în arhiva de familie a lui Filip-Lucian Iorga.

[4] Din căsătoria cu Alexandrina Costache (n. 1932; fiica lui Nicolae Costache, luptător în Primul Război Mondial şi luat prizonier de către bulgari, la Turtucaia şi nepoata de frate a bogatului proprietar ploieştean, Florea Grigore, căruia comuniştii i-au confiscat averea şi i-au impus domiciliu forţat), a avut două fiice: Rodica, inginer, măritată cu inginerul George Copoţ, împreună cu care are o fiică, Laura, informatician, măritată cu inginerul spaniol Emilio Castaño-Rodriguez (dintr-o familie castiliană înrudită cu familia franco-braziliană Cals de Oliveira), împreună cu care are, la rândul ei, un băiat, Tomas; Lucia, doctor în psihologie, profesor, decorată cu Ordinul Virtutea Militară în grad de Cavaler, măritată cu Victor Iorga (fiul profesorului de istorie şi directorului de şcoală Constantin Iorga, din Râmnicu-Sărat, care s-a născut ca stră-strănepot al unui Radu Iorga născut în jur de 1830, într-o familie de tradiţie politică liberală, a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, a fost rănit şi a fost decorat cu Ordinul Coroana României cu spade şi panglică de Virtute Militară, urmând tradiţia strămoşilor care luptaseră în Războiul de Independenţă, Războiul Balcanic şi Primul Război Mondial), împreună cu care are un fiu, Filip-Lucian Iorga, istoric şi publicist.

[5] Primul Rege al Serbiei, Milan Obrenovici, era nepotul Smaragdei Balş (soră după mamă a lui Petre Mavrogheni), iar soţia acestuia, Regina Natalia a Serbiei, născută Keşco, era la rândul ei nepoata Nataliei Balş (cealaltă soră după mamă a lui Petre Mavrogheni). Cea de-a doua soţie a lui Petre Mavrogheni, Olga Catargiu, era sora Mariei Catargiu, mama Regelui Milan Obrenovici. Conform lui Mihail Dimitri Sturdza, Grandes familles de Gréce, d’Albanie et de Constantinople. Dictionnaire historique et généalogique, Paris, Chez l’auteur, 1999, p. 154.

[6] Pentru detalii despre familia Rosetti, vezi Generalul R. Rosetti, Familia Rosetti. I. Coborâtorii moldoveni ai lui Lascaris Rousaitos, Academia Română, Studii şi cercetări, XXXIII, Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, Depozitul General „Cartea Românească”, 1938. Datele în legătură cu descendenţii actuali ai lui Emil Rosetti şi ai Eugeniei Străjescu provin de la Dnele Maria Străjescu şi Maria-Elizabeta (Doina) Rosetti.

[7] Conform Arborelui genealogic inedit al familiei Străjescu, aflat în posesia Prinţului Mihai Dim. Sturdza.

[8] Nu cunoaştem încă precis gradul de rudenie dintre actorul Constantin Bărbulescu şi restul Bărbuleştilor prezenţi în arborele genealogic. Informaţia conform căreia actorul era un descendent al Bărbuleştilor din Poiana – Ialomiţa provine de la Dumitrache Bărbulescu (1885-1933), prin fiica lui, Maria Străjescu (1924-2008). Actorul Constantin Pace Bărbulescu era fiul lui Ştefan (proprietar de cârciumă la Bucureşti) şi al Mariei Bărbulescu. Constantin Bărbulescu s-a născut la 17 aprilie 1917 în Bucureşti, a absolvit mai întâi Şcoala de Horticultură gr. II din Bucureşti, după care a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică, la clasa Marioarei Voiculescu. Sora lui Constantin Bărbulescu (decedată mult înaintea actorului) este mama actriţei Rodica Popescu-Bitănescu, iar fiica actorului şi a soţiei lui, actriţa Matilda A. Ionescu (fiica unui învăţător din Târgovişte şi a unei Vârfureanu – veche familie de preoţi şi învăţători de la Vârfuri, lângă Târgovişte), a fost soţia violonistului şi dirijorului Ilarion Ionescu-Galaţi. Livia Bărbulescu şi Ilarion Ionescu-Galaţi au un fiu, violonistul Florin Ionescu-Galaţi, care are la rândul lui o fiică, Alexandra.

[9] Thomas von Kraus era descendentul unui alt Thomas von Kraus, ofiţer născut în 1663 la Făgăraş şi înnobilat la 9 iunie 1702, de către Împăratul Leopold I al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, pentru fapte de vitejie. Filiaţia până la socrul lui C. M. Vasilescu-Doru este următoarea: Thomas von Kraus (n. 1663, Făgăraş; înnobilat de Leopold I) – Thomas von Kraus (n. 1686, Făgăraş) – Johannes von Kraus (n. 01.06.1713, Făgăraş) – Johannes von Kraus (n. 22.07.1738, Făgăraş) – Johannes von Kraus (n. 31.07.1772, Făgăraş; căsătorit, a doua oară, cu Chatarina Martini) – Thomas von Kraus (03.09.1812, Codlea – 11.05.1874, Codlea; cizmar, căsătorit cu Katharina Stolz) – Thomas von Kraus (07.11.1838, Codlea – 21.08.1901, Codlea; cizmar, căsătorit cu Anna Roth) – Thomas von Kraus (08.04.1866, Codlea – 22.01.1930, Codlea; grădinar, căsătorit în 1891 cu Katharina Müll şi, a doua oară, în 1918, cu Katharina Türk). Thomas von Kraus şi-a început afacerea în 1890, după ce se pregătise la Braşov şi Karlsbad (în 1886 lucra în grădinile de trandafiri ale lui J. L. Schmoll), fiind unul dintre primii horticultori profesionişti din Codlea. La începutul secolului al XX-lea, cultiva peste 180 de soiuri de trandafir, peste 50 de soiuri de garoafe, 25 de soiuri de pelargonia, liliac, plante în ghivece, flori de vară. În jurul anului 1910 deţinea şi o florărie la Bucureşti, care a trebuit însă închisă, din cauza izbucnirii Primului Război Mondial. În 1919, au intrat în afacere şi fiii lui Thomas von Kraus, Thomas-Richard (20.02.1893, Codlea – 10.10.1977, Codlea; căsătorit, în 1922, cu Klara Neudörfer şi, a doua oară, în 1947, cu Frieda Weidenbächer născută Tittes) şi Viktor (21.09.1894, Codlea – 22.06.1975, Codlea; căsătorit, în 1923, cu Rosa Stamm), care studiaseră în Germania. Un alt Kraus, Heinrich (30.06.1883, Codlea – 13.11.1955, Bucureşti; căsătorit, în 1909, cu Rosa Kueres), fratele lui Thomas von Kraus, care lucrase în Statele Unite ale Americii, a înfiinţat, în 1909, Unitatea comercială de grădinărit Schwarzburg. După Primul Război Mondial, un alt frate al lui Thomas von Kraus, Martin (26.06.1870, Codlea – 16.05.1955, Codlea; căsătorit cu Rosa Plajer), şi-a construit şi el sere şi a cultivat, împreună cu soţia sa, fiii lor, Otto (06.08.1902, Codlea – 09.01.1993, Augsburg; căsătorit cu Martha Dück) şi Helmut (09.10.1910, Codlea – 04.10.1944, mort pe Front în Balcani) şi ginerele Anton (Ferdinand) Lischka (02.02.1906, Krems-Austria – 23.12.1973, Krems-Austria), soiuri nobile de garoafe. În 1944, după terminarea războiului, Thomas-Richard şi Viktor von Kraus aveau 9.875 m² de sere (cele mai mari sere din Codlea), 800  m² de solarii şi 30 de angajaţi permanenţi; Martin Kraus avea 3.603 m² de sere, 459 m² de solarii şi 15 angajaţi permanenţi; C. M. Vasilescu-Doru avea 1.250 m² de sere, 150 m² de solarii şi 8 angajaţi permanenţi. Mai recent, tradiţia grădinăritului a continuat în familia von Kraus, prin Heinz, Werner şi Gerhard. Vezi Erhard von Kraus, Grădinăritul la Codlea. O documentaţie la istoricul horticulturii la Codlea, Raubling, 1992 (traducere din germană în română de Harry Vasilescu, 2004) şi genealogia inedită a familiei von Kraus – von Krauss – von Krausz, realizată de grădinarul Erhard von Kraus (n. 08.09.1924, Codlea; căsătorit cu Margarete Zerwes) şi de fiul acestuia, inginerul Volkmar von Kraus (n. 26.12.1950; căsătorit cu Brigitte Nuss).

[10] Vechi sat moşnenesc, numit mai întâi Dobroţei, atestat la 1575-1576 şi din care a provenit “Stan logofăt ot sud. Ialomiţa”, care a făcut parte din cancelaria domnească a Ţării Româneşti, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Numele de „Bărbuleşti” apare la începutul secolului al XVII-lea şi provine, probabil, de la numele unui stăpânitor de moşie. Ştefan Grigorescu, Aşezări şi monumente ialomiţene, Slobozia, Editura Helis, 2006, pp. 47-48.

[11] Sat menţionat în secolul al XVIII-lea şi aflat pe malul drept al râului Ialomiţa. Biserica satului, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, ridicată la 1817, a fost restaurată la 1900, prin contribuţia unei familii Bărbulescu, care îşi are şi mormintele în cimitirul de lângă lăcaşul de cult. Ştefan Grigorescu, op. cit., p. 37.

Scoala din Poiana – Ialomita

Legenda şcolii din timpul lui Mihai Viteazul are sâmburele ei de adevăr istoric: satul de moşneni Poiana a avut prima şcoală atestată documentar pe teritoriul actualului judeţ Ialomiţa şi una dintre cele mai vechi şcoli rurale din Ţara Românească (atestată la 1775, 1792, 1797, 1798, 1799, 1803, în hrisoave ale domnitorilor Ţării Româneşti). Printr-un hrisov de la 8 iunie 1803, emis de domnitorul Constantin Ipsilanti, se instituie scutiri de taxe şi facilităţi pentru şcoala de pe lângă biserica din Poiana:

Zemli Vlascoe. Fiindcă sfânta şi dumnezeiasca biserică din Poiana sud Ialomiţa, unde se cinsteşte şi se prăznuieşte hramul sfântului şi făcătorului de minuni Ierarhului Nicolae, iaste la loc cu primejdie de ale răsmiriţii întâmplări, din care pricină rămăsese la dărăpănare, şi prin silinţa ctitorilor s-a adus la stare, care fiind depărtată de oraşe s-a întocmit şi şcoală de învăţătura copiilor, şi pentru a se putea ţine biserica şi şcoala în starea lor, avu mila Domnească, prin cărţile ce le văzurăm, însă de la Măria Sa părintele Domniei Mele, prin cartea de la leat 1797, aprilie 10, i de la Domnia Sa răposatul Constandin Vodă Hangeri, prin cartea de la leat 1798 mai 22 şi de la Domnia Sa fratele Alexandru vodă Moruz, prin cartea de la leat 1799, septembrie 16, ca să ţie doi preoţi, ce se află slujind la numita biserică, anume Popa Iordache i Popa Mincul, scutiţi de toate dările şi orânduirile ţărei, şi un dascăl al şcoalei de la numita biserică, să fie scutit de toate dăjdiile şi orânduielile ţărei, cum şi drepte bucatele preoţilor şi ale dascălului să fie scutite de vinăriciu şi dijmărit. Aşijderea să ţie şi doi lude străini şi fără de pricină de dajdie scutiţi şi apăraţi de toate dajdiile şi orânduielile Visteriei, cărora, după cercetarea ce li se va face de către ispravnicii judeţului să li se dea şi pecetluituri Domneşti. Deci învrednicindu-mă Domnul Dumnezeu cu Domnia acestei pravoslavnice ţări, ne-am milostivit de am înnoit mila aceasta, după cum se coprinde mai sus, să se păzească nestrămutat, spre a fi sfintei biserici şi şcoalei de ajutor şi de întărire, iar Domniei Mele şi părinţilor Domniei Mele, vecinică pomenire. Rugăm dar şi pe alţi fraţi Domni, cari în urma noastră se vor învrednici cu oblăduirea acestei ţări, să binevoiască a învoi şi a întări mila aceasta, ca şi ale Domniilor Sale mili şi faceri de bine să fie în urmă de alţii ţinute în seamă[1].

La începutul secolului al XIX-lea, cei mai mulţi dintre locuitorii din Poiana ştiau carte, lucru deloc obişnuit în contextul mai larg al lumii rurale româneşti.

 Imagine          


[1] Apud V. A. Urechia, Istoria Scolelor de la 1800-1864, tomul I, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1892, p. 87. Grafia din citat a fost adusă la zi de către noi, spre facilitarea lecturii.

Biserica de lemn din Poiana-Ialomita

Biserica de lemn din Poiana, cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae, a fost ctitorită de familia Târcă, pe o moşie moşnenească, la 1746-47 (sau 1737), este înscrisă pe Lista monumentelor istorice la poziţia IL-II-m-A-14075 şi este, probabil, cel mai reprezentativ monument din Ialomiţa, deţinând şi cea mai veche inscripţie funerară din judeţ (datată 1737). Icoanele pictate pe lemn şi uşile împărăteşti datează tot din secolul al XVIII-lea.

Imagine

Radu Creţeanu scria despre acest lăcaş de cult, tipic pentru aşezările rurale caracterizate prin stabilitate: „(…)biserica din Poiana impresionează prin masivitatea materialului provenit, după tradiţie, din pădurea înconjurătoare – grinzi de 70 cm pe întreaga lungime a pereţilor principali –, prin forma arhaică a absidei nedecroşate cu muchii pe ax, prin bogate elemente de sculptură(…)”[1]. Tehnica folosită este, oarecum, surprinzătoare pentru zona Poiana. Colectivităţile din câmpie au avut biserici construite din nuiele împletite, prinse într-un cadru de furci înfipte în pământ (sistem Fakhwerk), în timp ce biserica de la Poiana este construită în sistem Blockbau: pereţii sunt alcătuiţi din cinci „blăni” (bârne) de stejar suprapuse orizontal şi îmbinate la capete în cheotori. Cioplirea şi îmbinarea „blănilor” s-a făcut cu barda şi cu securea. Sub streaşină, capetele grinzilor transversale şi căpriorii prelungiţi proeminent în afară formează un sistem de susţinere care are şi un efect decorativ. Planul bisericii s-a păstrat intact: navă dreptunghiulară alungită – lungime 16,10 m., lăţime 6,30 m. – continuată cu o absidă (incinta altarului) cu patru laturi dispuse într-un contur semicircular. Intrarea se face printr-un pridvor deschis, continuat cu pronaosul („tinda femeilor”), naosul şi altarul, cu fereastra din Sfântul Altar dispusă în axul bisericii. Deasupra pridvorului se află un turn scurt (clopotniţa), de formă paralelipipedică, cu acoperişul în patru ape. Accesul în turn se face pe o scară aflată în pronaos, în stânga intrării. Pridvorul bisericii este în stilul brâncovenesc, stâlpii şi grinzile sunt sculptate artistic, iar brâul în model de funie plasează biserica de lemn din Poiana printre cele 6 biserici istorice din Câmpia Română (din totalul celor 36 discutate de Creţeanu) care au un astfel de brâu. Totuşi, brâul nu este terminat, iar legenda spune că motivul ar fi fost un conflict intervenit între moşnenii iuţi la mânie, ctitorii lăcaşului. Dintre cele 130 de biserici de lemn din Muntenia, prezentate de Creţeanu, biserica din Poiana este a şasea ca vechime.

Imagine

Biserica de lemn din Poiana de Jos a fost scoasă din cult în jurul anului 1900. După ce, în 1979, a fost refăcută şi mutată la Poiana de Sus, biserica a fost strămutată, în anul 2000, la Slobozia, în parcul Muzeului Naţional al Agriculturii, unde a fost resfinţită la 17 decembrie 2000[2].

Imagine

În Biserica de lemn „Poiana” se găseşte cea mai veche inscripţie funerară de pe teritoriul actualului judeţ Ialomiţa: lespedea de piatră din pridvorul bisericii (lungime 156 cm, lăţime 81 cm), datând de la 1737 şi aparţinând boierului Răducanu Târcă (cel care a ctitorit biserica, împreună cu moşnenii proprietari ai pământului). Cu caractere chirilice în relief, stau scrise următoarele nume de moşneni: „Subt această piatră odihnescu oasele robii lui Dumnezeu Chirca, Stana, Dragomir, Safta, Dumitraşco, Petco, Gheorghe, Tudorache, Dobra, Maria, Tudoria şi copii Voica, Păunia, Dragomir, Dumitraşco, Velica, Maria, Tudora, Stan, Pena, Matei, Rada i Cucea, Dumitra, Dobra, Zamfira, Ivan, Zaharia, Pavel”.

Imagine

Cea de-a doua biserică din Poiana a fost ridicată, din zid, la 1804, de obştea satului, are două hramuri, Sfântul Ierarh Nicolae şi Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul şi a slujit ca lăcaş de cult şi pentru ţăranii clăcaşi, în timp ce biserica de lemn era folosită numai de moşneni.

Imagine


[1] Radu Creţeanu, Bisericile de lemn din Muntenia, Bucureşti, Editura Meridiane, 1968, p. 37.

[2] George Stoian, Ştefan Grigorescu, Răzvan Mare, Slobozia culturală. Monografie, Slobozia, Editura Star Tipp, 2006, pp. 80-81.

Satul mosnenesc Poiana – Ialomita

Localitatea Poiana din judeţul Ialomiţa (din 1968, sat în cadrul comunei Ciulniţa) este, astăzi, izolată şi aproape părăsită. De când vechea biserică din lemn a fost strămutată, din motive de calitate a conservării şi de vizibilitate turistică, la Slobozia, aproape nimic, în afara crucilor din cimitirul vechi, nu mai aminteşte de aşezarea prosperă din secolul al XVIII-lea, populată de moşneni, oameni liberi şi stăpâni ai pământului.

Aşezată pe malul drept al râului Ialomiţa, în plină câmpie a Bărăganului, înconjurată cândva de păduri de stejar, Poiana are, ca şi alte aşezări de moşneni, o vârstă greu de determinat şi ne-o putem imagina ca existând încă dinaintea „descălecatului” ţării (săpăturile arheologice au scos la lumină, la Poiana, un vas datând din secolele X-XI)[1]. Prima atestare certă datează din 1594, din timpul domniei lui Mihai Viteazul, când un Ignat ot Poiană apare ca martor la cumpărarea unei ocine la Sărăţenii de lângă Ţăndărei[2]. La 1617, un „Belcio din Poiană din Ialomniţa” apare ca stăpân de ocină la Poiana, care propune un schimb cu Mănăstirea Sfânta Troiţă din Bucureşti; la 15 decembrie 1675, Colţea din Poiana este atestat printre hotarnicii moşiei Bueşti; la 17 noiembrie 1706, Miteacă ot Poiana semnează ca martor pentru o hotărnicie din Broşteni. În 1709, domnitorul Constantin Brâncoveanu întăreşte Mănăstirii Vaideei (Slobozia) ocine donate de Gheorghie portar şi de soţia lui, Mariea, „fata Neculii, nepoata lui Nestor ot Poiană”[3].

Dintre moşnenii din Poiana s-a ridicat, în secolul al XVIII-lea, familia boierilor Târcă (Bărbulescu, Poenaru-Bordea), ctitorii bisericii de lemn din Poiana. Localitatea apare pe harta Ţării Româneşti, alcătuită de stolnicul Constantin Cantacuzino, în 1700. La începutul secolului al XIX-lea, o parte a moşiei moşneneşti din Poiana intra în posesia serdarului Scarlat Urlăţeanu[4]. În 1829, Poiana apare, sub numele de „Pojana”, pe o hartă militară realizată de sublocotenentul Franz von Weiss, din cadrul Marelui Cartier General al armatei imperiale austriece şi editată la Viena; în 1835 apare pe o hartă rusă, care menţionează şi existenţa a 65 de gospodării (la 1833, în Poiana fuseseră încartiruiţi militari ruşi); în 1864, Poiana apare pe harta alcătuită de maiorul D. Pappasoglu, ca una dintre comunele judeţului Ialomiţa.

Imagine

Poiana este un „sat vechi moşnenesc”[5]. Chiar dacă afirmaţia conform căreia, în timpul lui Mihai Viteazul, aici s-ar fi aflat „singura şcoală din judeţ” nu are acoperire documentară, studiul publicat de Mircea Stăncescu, în revista Sociologie Românească a lui Dimitrie Gusti, conţine informaţii valoroase despre istoria aşezării şi mai ales despre realităţile de la data publicării articolului (anul 1938). Chiar exagerarea amintită mai sus îşi poate găsi explicaţia într-o proiecţie mitologică bazată pe un fapt demonstrat istoric, despre care vom vorbi ceva mai târziu. În momentul la care scrie, Stăncescu numără la Poiana aprox. 1.250 de locuitori în 188 de case[6]. Condiţia moşnenească a aşezării este argumentată prin faptul că, la reforma agrară a domnitorului Cuza, în 1864, doar 40 de săteni din Poiana au fost împroprietăriţi, restul fiind deja proprietari de pământ. Autorul articolului analizează şi tipurile de moşii aflate în raza localităţii: călugăreşti (moşiile Erciuleasca şi Poieni, care aveau să fie preluate, după secularizarea averilor mănăstireşti, de Ion Marghiloman, tatăl lui Alexandru Marghiloman; familia Marghiloman a păstrat peste 2000 ha., până la reforma agrară de după Marea Unire, când terenurile au fost împărţite sătenilor; aproape 3000 ha. a deţinut, din moşia Erciuleasca, la un moment dat, Petre Orbescu), particulare (moşia Frunzoaica, de 1500 ha., aparţinând unor mari proprietari, primul dintre ei fiind Răducanu Târcă, ctitor al bisericii de lemn; moşia Băneasa Cacaleţi, deţinută parţial de N. Maltezeanu şi Maria Mănescu) şi moşneneşti (moşia Pisculeasca, 620 ha. pământ arabil, 25 ha. islaz şi 56 ha. pădure, pe care a ajuns să o stăpânească, prin cumpărări succesive, de la alţi moşneni, un Nae Poenaru, din care va descinde bogata familie Iatan, proprietară de moară; moşia satului Poiana, 1.050 ha. teren arabil, 150 ha. pădure şi 35 ha. islaz, care aparţinuseră moşnenilor din Poiana, urmaşi ai lui Tudor şi ai lui Stan Târcă şi care se judecaseră, spre a ieşi din indiviziune, cu întreruperi, între anii 1812 şi… 1906, pentru ca, până la sfârşit, moşia să rămână tot în indiviziune!). În timp, mulţi dintre moşneni au sărăcit, iar pământurile au început să se concentreze în mâinile câtorva proprietari mai înstăriţi, despre care exista tradiţia că s-ar fi îmbogăţit prin fapte nu tocmai paşnice: Poiana fiind popas în calea mocanilor coborâţi de la munte, cu oile, pentru a ierna în balta Ialomiţei, unii dintre moşnenii din Poiana i-ar fi atacat pe aceştia şi şi-ar fi însuşit turmele lor.

Imagine

Odată cu fărâmiţarea pământurilor, viaţa devine tot mai grea şi cei mai mulţi dintre descendenţii moşnenilor pleacă spre oraşe. Sărăcirea este accentuată şi de lichidarea vadului comercial pe care îl reprezentase Poiana. Dacă în secolul al XVIII-lea aceasta putuse rivaliza cu Slobozia, iar pe la 1870 încă era un centru negustoresc important (unde veneau locuitori de pe o rază de 30 de kilometri din jurul satului, pentru a se aproviziona de la prăvăliile unor Costache Stănescu, Irimia Mitulescu, Vasile Răuţă sau de la prăvălia muntenegreanului Ivan Ivanovici), construcţia podului peste Ialomiţa, de către Ion Marghiloman, a dat câştig definitiv de cauză Sloboziei[7], în timp ce sătenii din Poiana au rămas doar cu veniturile nesigure obţinute din agricultură, viticultură, grădinărit şi, mult mai puţin, din negoţ sau meserii. Din concluzia articolului scris în 1938 de Mircea Stăncescu reiese că situaţia locuitorilor comunei, dar şi a celor care o părăsiseră, pentru a practica diverse meserii la oraş, nu era deloc una prosperă.

Imagine

Imagine

Imagine

[1] Stelian Ivăncioiu, Comuna Ciulniţa. File de monografie, Slobozia, Editura Helis, 2007, p. 94.

[2] Ştefan Grigorescu, Aşezări şi monumente ialomiţene, Slobozia, Editura Helis, 2006, p. 229.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Mircea Stăncescu, „Un sat de foşti moşneni din Câmpia Românească: Poiana de lângă Ialomiţa”, în Sociologie Românească, Anul III, nr. 7-9, iulie-septemvrie, 1938, Institutul Social Român – Secţia Sociologică, Fundaţia Regală Culturală Principele Carol, p. 344.

[6] În procesul-verbal de înfiinţare a Căminului Cultural Regele Carol I din Poiana, datat 11 iunie 1939, sunt numărate la Poiana 208 familii, cu 1.230 locuitori, dintre care 574 bărbaţi şi 656 femei. Cf. Stelian Ivăncioiu, op. cit., pp. 114-120.

[7] Mircea Stăncescu, loc. cit., p. 347.