Doctorul Poenaru şi portretul moşnenilor din Poiana-Ialomiţa

Paul Georgescu (1923-1989) a fost un romancier talentat, subtil şi erudit. Dacă scrisul lui a fost aşezat iniţial sub zodia realismului socialist, scriitorul a reuşit, fără să renunţe la ideile lui de stânga, să se elibereze de canoanele ideologice şi să devină, spre sfârşitul vieţii, unul dintre pionierii postmodernismului literar românesc.

Scriitorul Paul Georgescu

Unul dintre cele mai importante romane ale lui Paul Georgescu, Doctorul Poenaru, publicat în 1976, evocă, sub chipul doctorului Mitică Poenaru, personalitatea medicului Dumitru Georgescu, fondatorul spitalului din Ţăndărei, tatăl scriitorului, un om foarte iubit şi foarte respectat. Dincolo de nota ideologică sau de perspectiva idilică asupra ilegaliştilor comunişti, Paul Georgescu reuşeşte un personaj intransigent, idealist, cu o rigoare morală fără fisură şi cu spirit de sacrificiu, care reuşeşte să “sfinţească locul”, punând pe picioare, din nimic, şi luptând cu birocraţia, corupţia, demagogia şi violenţa ideologică din perioada interbelică, un spital rural care va salva sute şi sute de vieţi.

Coperta romanului „Doctorul Poenaru” (Ed. Eminescu, 1976)

Dumitru Georgescu se născuse la Poiana de Ialomiţa şi aparţinea uneia dintre ramurile neamului de moşneni stăpâni ai satului, înrudită cu Bărbuleştii, Vasileştii, Răduleştii, Dineştii, Vetu etc.

Bustul medicului Dumitru (Mitica) Georgescu (doctorul Poenaru), din fata Spitalului din Tandarei.

Neamul de moşneni din Poiana a fost norocos, fiindcă un reprezentant al lui avea să devină nu numai erou de carte, ci şi de film, şi să fie interpretat de unul dintre cei mai mari actori români din toate timpurile, Victor Rebengiuc. În 1978, regizorul Dinu Tănase a realizat filmul Doctorul Poenaru, cu Victor Rebengiuc (în rolul titular), Ştefan Iordache, Vasile Niţulescu, Elena Dacian, Gheorghe Dinică.

Afisul filmului „Doctorul Poenaru”

Dumitru Georgescu (Doctorul Poenaru), un mosnean din Poiana-Ialomita interpretat de Victor Rebengiuc.

La începutul romanului Doctorul Poenaru există, probabil, cea mai frumoasă descriere literară a unui sat de moşneni din Ialomiţa şi un portret plin de umor şi de duioşie al moşneanului ialomiţean de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Să vedem ce scrie Paul Georgescu despre familia doctorului Poenaru, aşadar despre neamul de moşneni din Poiana-Ialomiţa şi despre bătrânul lor sat:

Satul tot, aflat în vale, se strânsese între dealul galben şi râul lent, verde vara, umbrit cum era în placiditatea lui de salcii şi stejari, şi vatra se tot strâmta fiindcă râul mânca din sat, care acum se-nghesuise de tot sub deal, în timp ce dincolo, peste mal, se tot lăţea pădurea lui naş’ Nicu [probabil, moşierul Nicu Poenaru-Iatan, moşnean bogat din Poiana; n.n.], iar această pornire a râului leneş şi indiferent părea o alegorie a situaţiei sociale a poenarilor. Un proces dura, de optzeci de ani, împotriva boierului a cărui moşie era sporită de râu (…)

Don Mişu [tatăl doctorului Poenaru; n.n.] era potrivit de statură, cam puţintel, slab şi oacheş, mergea cu pieptul în afară, se purta – şi pe zăduf – cu vestă, cravată şi guler înalt, scorţos. Tatăl se purta ras, dar îşi cruţase o discretă mustaţă. Se ţinea drept, băţos, în scaun, ca şi când salonul ar fi fost umplut tot cu lume aleasă. (…) Don Mişu trase adânc un fum şi sorbi din cafea. Era atâta linişte şi gesturile tatălui atât de asemenea lor, încât, acasă, băiatul se simţea la marginea cea mai subţiată a timpului. Pe masă, pe o tăviţă de argint, dăinuia solitară o ceaşcă mare, cu flori albastre, inutilizată şi fudulă – “ceaşca lui Marghiloman” [Alexandru Marghiloman era, la Poiana, vecin de moşie cu moşnenii satului; n.n.]. Şeful conservator venea uneori la conacul de peste gârlă, al lui naş’ Nicu, şi atunci făcea o vizită şi primarului liberal, şi acolo îşi avea ceaşca lui de care nu se atingea nimeni altul. Don Mişu, liberal, era primar de mult [Mişu Georgescu, tatăl doctorului Dumitru Georgescu, a fost primar al satului Poiana vreme de trei decenii; n.n.] şi nici partidul advers nu-l clintea: era rudă cu şefii lor locali şi, apoi, oricum, tot satul de moşneni era liberal, fiindcă partidul băncilor şi al băcanilor îi ţinea, ziceau ei, moşnenii, pe ciocoi în frâu, fiindcă marile moşii aveau tendinţa ancestrală de a se revărsa şi, de trei secole, poenarii, ghimpaţii şi perieţenii îşi apărau moşii, deşi curelele de pământ li se tot subţiaseră prin sciziparitate; ca să nu se topească de tot curelele, băieţii erau trimişi la carte, la oraş, sloboziţi în lume, să se descurce, doar fetele primeau pământ şi puţinii flăcăi prea certaţi cu cartea, aşa că satul, de la un timp, se rărise. (…)

Moşneanul, şi la zece pogoane, nu se socotea ţăran, îşi dădea pământurile în parte la golanii de prin prejur – golani, aşa-i numeau cojanii pe mocanii care, târâţi de oi, se lipiseră de Bărăgan şi se-nhămaseră la lucrarea pământului. Ei, moşnenii, aveau alte ocupaţii! Asemenea detaşare superioară ducea direct la calicire, dar nici unul nu-şi bătea capul. (…) Fiul se simţea mâhnit: nu-l interesa nici grâul, nici comercializarea caiselor, dar îl supăra tândăleala fudulă, risipa, râia boierească fără moşii, totul i se părea vag şi fals. (…) Ceea ce-l îngrijora cel mai mult era nepăsarea voioasă a tatălui care părea el să ştie ceva, dar nu ştia nimic, pur şi simplu refuza să-şi bată capul: nu se sinchisea. Don Mişu reprezenta acea stare denumită kief (ce avea să degenereze, în alte straturi, în vulgarul chef), acea stare de linişte voioasă, tacla prelungită şi indiferenţă amuzată faţă de ce se întâmpla în jur, un răsfăţ de sine până la inconştienţă, tihnă îndelung stătătoare, eternitate narcotizată în care orice efort era privit drept caraghiozlâc şi gugumănie, prilej de batjocură subţire. (…) Dar nu-şi putea lăsa tatăl, nu era posibil să li se scoată în vânzare la licitaţie pământurile lor date de Mihai Vodă. (…)

Moşnenii erau oameni cârcotaşi, puşi pe harţă şi zeflemea subţire, se căsătoreau doar între ei şi nici jandarm nu sufereau să le vină din alte locuri; îl tăiau. Cum erau puţini, în cele trei sate, şi tot însurându-se ei înde ei, ajunseseră ca la o rudenie veche, mai de departe, să adauge o alta, nouă, mai strânsă, aşa că arborele genealogic, pe care-l păstrau bine în cap, avea o încâlceală de groază. Cu generaţiile, unii făcuseră avere multă, alţii sărăciseră, dar se ţineau neamuri, şi pomeneau de obşte, care de mult nu mai era, dar le şi plăcea să se tragă în procese unii pe alţii, erau “procesivi”, uneori judecata se moştenea generaţii, uitându-se pricina, doar vrajba veche, nu. Aveau bâzdâc, le plăceau judecăţile, la tribunal îşi ţineau discursuri lungi şi-şi arătau îndreptările, hârtii răscoapte cu peceţi, de pe care nici dracu nu mai ştia citi ceva. Colţoşi şi clănţăi între ei, erau, înspre afară, uniţi.(…)

Strat social vechi dar subţiat mereu, răzeşimea transmitea o mândrie arogantă, dar lipsită de mijloace, tindea spre clasa suprapusă, care o respingea cu politeţuri, dar ferm. Semeţia lor de altădată, necesară atunci, devenise inadecvată, întoarsă contra firescului instinct de apărare. (…)

(…) moftureala unei categorii închistate, chichiricioase şi măcinate, dintr-un sat mâncat de un râu şi de o moşie, fudulia unor oameni lipsiţi de mijloacele orgoliului lor, toate aceste realităţi pe care doctorul Poenaru le privise critic şi întristat ca fenomene cu totul exterioare şi de care se simţise liber, iată că ele, constituite în trecut, deveneau acum o forţă ce-l devia de la destinul pe care şi-l gândise, toate aceste trecuturi ale altora deveniseră propriul său trecut.

(Paul Georgescu, Doctorul Poenaru, Bucureşti, Editura Eminescu, 1976, pp. 6-26, 102)

 

 

Reportaj despre Biserica de lemn „Poiana”

Digi 24 a dedicat un reportaj Bisericii de lemn „Sf. Nicolae”, ridicată de moşnenii din Poiana-Ialomiţa şi aflată astăzi în grădina Muzeului Naţional al Agriculturii din Slobozia:

http://www.digi24.ro/Emisiuni/Regional/Digi24+Constanta/Timp+liber/Timp+Liber+Bisericuta+Poiana+din+Slobozia

Arborele genealogic al familiei de moşneni Bărbulescu din Poiana-Ialomiţa

Am început să mă interesez de genealogia, istoriile şi legendele familiei mele materne, moşnenii Bărbuleşti din Poiana-Ialomiţa, pe la 10 ani. De fapt, nu prea îmi amintesc să mă fi lăsat vreodată rece rădăcinile, poveştile din trecut, momentele fericite şi dramele, luptele şi momentele tihnite, ofiţerii ţanţoşi şi domnişoarele sfioase, demnitatea celor vechi, poate inactuală azi dar dătătoare de forţă. Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu interpelat de o aceeaşi fotografie sepia, care se încăpăţâna să îmi transmită nu o informaţie, ci o atmosferă. Cu privirile lor blânde şi sigure, cu buclele, mustăţile în furculiţă, săbiile şi gulerele lor de blană, sprijiniţi fiecare, în bibliotecă, de câte o carte cu care vor fi avut, cândva, de-a face, strămoşii şi rudele lor m-au însoţit de când mă ştiu. De atâtea ori mi s-a întâmplat să mă întâlnesc prin casă cu un acelaşi abonament, albastru şi cartonat, la un cinematograf interbelic, cu o veşnic neschimbată notă de plată de la cine ştie ce festin al vreunui străbun, la fel sau poate încă mai gurmand decât mine, cu un epolet a cărui ţâfnă nu îşi are echivalentul decât, poate, în aceea a fostului său stăpân, vreun unchi cavalerist, sau cu un dop foarte cochet de la o sticlă din anii ’20. Am purtat întotdeauna strămoşii cu mine, nu au fost doar amintiri reci, doar nume, date şi informaţii. Au fost şi sunt prezenţe vii, calde, apropiate. Îi port cu mine, iar ei mă sprijină, mă împing înainte, iar atunci când e nevoie mă poartă în cârcă.

De mai bine de 15 ani adun informaţii despre diversele ramuri ale familiei. Graţie bunicului Mircea, a mătuşilor şi unchilor mei şi a documentelor pe care le-am găsit, am ajuns la forma de acum a arborelui genealogic, care se află în curs de publicare în revista Arhiva genealogică a Institutului Român de Genealogie şi Heraldică Sever Zotta din Iaşi. Sunt încă multe de aflat, de completat, de corectat şi sper ca anii care vin să-mi îmbogăţească memoria şi arborele. Deocamdată, cam aşa arată filiaţia Bărbuleştilor:

Arborele genealogic al familiei Bărbulescu, moşneni din Poiana-Ialomiţa

Constantin Giurescu despre moşneni

Constantin Giurescu, primul dintr-o dinastie de istorici români, s-a născut în 1875, într-o familie de moşneni buzoieni din Chiojdul Mic. A fost profesor de istorie modernă şi contemporană a românilor, în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti şi membru al Academiei Române. Fiul său a fost marele istoric Constantin C. Giurescu, iar cu nepotul lui, Dinu C. Giurescu, istoric şi el, suntem astăzi contemporani.

Unele dintre studiile sale cele mai importante sunt cele care se ocupă de categorii sociale din istoria românilor: Despre rumâni şi Despre boieri. După mine, explicaţia pe care Constantin Giurescu o oferă asupra originilor şi a statutului moşnenilor rămâne, până astăzi, una dintre cele mai exacte. Pentru el, moşnenii sunt boieri, de aceea şi vorbeşte despre ei în studiul dedicat boierimii.

Constantin Giurescu

Moşneni din Chiojdu-Buzău (1897/1898). De la stânga la dreapta: Gheorghe Giurescu; Silvestru Frânculescu, primar; Constantin (Sticu) Giurescu, tatăl istoricului Constantin Giurescu; Theodor Popescu (Ciuntu), învăţător; Dumitru (Mitilă) Predescu.

 

Din volumul Constantin Giurescu, Despre boieri şi despre rumâni, Bucureşti, Editura Compania, 2008, din studiul Despre boieri,voi cita mai multe fragmente referitoare la moşneni (pp. 187-268). Sublinierile îmi aparţin:

Nu putea fi liber decât acela care era posesorul unei ocine, oricare ar fi fost întinderea ei. Pierderea ocinei atrăgea după sine şi pe aceea a libertăţii. (…) Într-o societate astfel organizată, clasa oamenilor liberi se confundă deci cu aceea a proprietarilor de pământ. Obişnuit, aceştia sunt cunoscuţi sub numele de boieri şi moşneni (în Moldova răzăşi), cei dintâi reprezentând proprietatea mare, ceilalţi, pe cea mijlocie şi mică, stăpânită aceasta din urmă, mai totdeauna, în devălmăşie. (…)

Faptul că şi micii proprietari se intitulau boieri, şi că erau numiţi astfel şi în actele oficiale stă în deplină concordanţă cu rezultatele dobândite din studierea originii lor. Este adevărat că titlul de boieri nu se dă micilor proprietari întotdeauna. El apare, după cum am văzut, mai ales în formulele cu caracter tradiţional, ca acele din actele relative la hotărnicii, înstrăinări de ocine, jurători şi martori. În celelalte împrejurări ei sunt numiţi, de obicei: megieşi, cnezi sau judeci şi moşneni. (…)

Cuvintele prin care se exprima la noi, atât în limba slavonă cât şi în cea română, noţiunea de proprietate rurală, aveau toate, la început, înţelesul de moştenire. Din slavoneşte, ocina şi baştina au trecut şi în limba română, cu înţelesul de moşie de moştenire. Ca şi dedina, moşie însemnase, la început, moştenire, de la moşi, din care înţeles s-a dezvoltat apoi cel actual, de proprietate rurală. Cuvintele româneşti care exprimau această noţiune erau moştean şi moşnean. Şi unul şi celălalt însemnau, ca şi corespunzătoarele lor slavone, pe care le traduceau, moştenitor, om cu moştenire, cu moşie. (…)

Înţelesul cuvântului moşnean a suferit, cu timpul, aceeaşi modificare ca şi înţelesul lui megiaş. Dintr-o denumire generală pentru toţi proprietarii, ajunse să se aplice numai unei părţi dintre ei, şi anume, celor rămaşi în devălmăşie. Dregătorii şi marii proprietari – prin care înţelegem pe cei cu moşiile alese [adică ieşite din indiviziune; n.n.] – fiind numiţi în chip obişnuit boieri, titlul cel mai cuprinzător şi mai de cinste din câte se dăduseră proprietarilor, ei nu se mai intitulează decât rareori moşneni. Epitetul mai cu vază făcea de prisos folosirea celui mai mic. Dintre moşneni îşi păstrează, aşadar, şi poartă acest titlu numai cei rămaşi în devălmăşie; ceilalţi erau boieri. (…)

Formarea marii proprietăţi, hotărnicită, şi numirea stăpânilor ei boieri are deci ca urmare restrângerea numelui de moşnean la proprietarii rămaşi în devălmăşie. Pentru devălmaşi, el constituie nu numai numele cel mai caracteristic, dar, în cele din urmă, chiar singurul lor nume, înlocuind cu totul pe acelea de judec şi megiaş. Generalizarea lui se datorează faptului că exprima mai bine decât oricare alt termen legitimitatea stăpânirii proprietarului asupra ocinei sale şi, prin urmare, capacitatea lui de a face cu ea ceea ce voieşte.

Pentru ca cineva să fie în drept a dispune de o moştenire sau moşie, trebuie să fie moşneanul ei. De aici nevoia acestei titulaturi în actele relative la înstrăinarea moşiei. Titlul de moşnean mai avea însă, cel puţin până la mijlocul secolului XVIII, şi un alt rost. El servea micilor proprietari ca un epitet de distincţie socială. Cine are moşie e un om liber, e stăpân; produsul pământului pe care-l cultivă e al lui întreg; el nu dă dijmă nimănui, nici chiar domnului. Când majoritatea populaţiei ţării se afla în stare de şerbie, iar recolta sa era înjumătăţită printr-o îndoită dijmă, către stăpân şi domnie, calitatea de moşnean constituia, în adevăr, o situaţie socială privilegiată. Moşnenii sunt mândri de ea. Titlul care o exprima putea fi considerat ca un titlu nobiliar. De aici predilecţia pentru el, ceea ce aduce, cu timpul, generalizarea lui, în dauna tuturor celorlalte, care sunt părăsite.

Din cele expuse până acum reiese că diferitele nume, atât slavoneşti, cât şi româneşti, date micilor proprietari nu sunt nume specifice ale lor, legate de mica proprietate. Ele constituiau, la început, denumiri generale ale tuturor proprietarilor, şi numai cu timpul au ajuns să se aplice îndeosebi lor. Ele nu reprezintă categorii deosebite de proprietari, ci numai aspecte diferite ale lor. Aceiaşi oameni sunt numiţi când într-un fel, când într-altul, după punctul de vedere special din care sunt priviţi. Ca vecini de moşie în acelaşi hotar sau în hotarele apropiate, ei sunt megiaşi. Ca proprietari prin moştenire ai ocinelor lor, sunt dedi, dedini, nasledniţi, moşteni sau moşneni. Sunt cnezişi juzica stăpâni ai iobagilor lor, iar ca oameni liberi, cnezi şi judeci.

Dar pe lângă aceste titluri care exprimă doar câte o anumită însuşire a lor, proprietarii mai au unul: ei sunt boieri, adică nobili. Acesta este cel mai important dintre titlurile lor. El le însumează pe toate celelalte şi se subînţelege pe lângă fiecare din ele.

Întemeierea domniei, cu birurile, favorurile şi persecuţiile pe care ea le aduce provoacă o diferenţiere bruscă în sânul clasei boiereşti, din mijlocul căreia se ridică o aristocraţie de dregători şi mari proprietari. Pe zi ce trece, diferenţierea devine tot mai adâncă.

Sub apăsarea fiscală, marea majoritate a vechii boierimi e împinsă în rândurile iobagilor, ceilalţi se apropie tot mai mult de ei. Faţă cu această situaţie era natural ca denumirea de boieri să rămână alipită de aceia care reprezentau mai bine pătura bogată şi privilegiată a populaţiei ţării.

Aplicarea denumirii de boieri acestei aristocraţii are drept urmare că celelalte denumiri sunt, cu deosebire, purtate de proprietarii care nu erau slujbaşi şi mari proprietari. Deosebirea n-a fost, cu toate acestea, riguroasă.

Octav-George Lecca despre mosneni

Cunoscut mai mult pentru cărţile sale dedicate genealogiilor familiilor boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, Octav-George Lecca a publicat, în 1937, la Editura „Universul”, şi un Dicţionar istoric, arheologic şi geografic al României. Chiar dacă lui Lecca i se pot reproşa nenumărate inexactităţi, interpretări eronate şi mai ales răspândirea unor mitologii genealogice fără acoperire documentară, nu i se poate refuza meritul sintezei. Ca şi în Familiile boiereşti române, vasta şi neegalata sa sinteză genealogică, şi în dicţionar el îndrăzneşte mult. Cât din îndrăzneala lui se transformă în reuşită nu e locul să discutăm aici. O fac pe larg în cartea mea despre mitologiile genealogice ale boierimii române, aflată în curs de apariţie.

Dicţionar istoric, arheologic şi geografic al României a fost de curând reeditat, de Editura Saeculum I. O. Spuneam că Octav-George Lecca este de multe ori inexact sau fantast. I se întâmplă însă, nu de puţine ori, să ofere definiţii excelente, nuanţate, foarte aproape de realitate. În această categorie se încadrează şi definiţia care ne interesează aici, aceea pentru „moşnean”. Sigur că e perfectibilă, dar e mult mai exactă decât povestea cu „ţăranii liberi”, care a predominat în istoriografia română şi în definiţiile de dicţionar din ultimele decenii. Iată definiţia lui Octav-George Lecca:

Moşnean (moştean). În Ţara Românească se numeau astfel oamenii liberi, stăpâni de moşie. Termen sinonim cu cnej, megieş, judec, căzute în desuetitudine în secolul 18. Întrebuinţat mai ales ca să însemne pe proprietarii devălmaşi de pământ, moştenit din străbuni, spre deosebire de MEGIAŞI, a căror proprietate de-a valma venea dintr-o dobândire mai nouă. De aceea dreptul de preferinţă al moşnenilor avea precădere. – CEATA de moşneni era totalitatea moşnenilor dintr-o localitate, coborâtori dintr-un strămoş comun. – În Moldova, moşneanul se numea RĂZĂŞ. – Moşnenii de odinioară formau clasa oamenilor liberi, proprietari, asemănată cu mica nobilime din Ungaria, Polonia şi alte ţări. Boierimea (aristocraţia) avea afinităţi cu moşnenii, fiind în mare parte ridicată dintre ei.

Cine sunt mosnenii?

Istoriografia comunista si multe definitii de dictionar, accesibile inclusiv pe internet, au impus cliseul conform caruia mosnenii si razesii au fost „tarani liberi”. E aceasta definitie corecta?

Mosnenii din Tara Romaneasca si razesii din Moldova au fost oameni liberi, stapani in devalmasie ai mosiilor lor. In Evul Mediu faceau parte din „oastea tarii”, iar mai tarziu, in ciuda restrangerii dramatice a numarului lor (prin acapararea mosiilor de catre domnitori, marii boieri sau manastiri), au ramas o adevarata „clasa de mijloc”, o elita rurala.

Pentru o exemplificare rapida a definirii acestei categorii inainte de istoriografia comunista, ofer doar doua exemple:

– Constantin Giurescu ofera o ampla descriere a acestei „mici nobilimi” romanesti in studiul sau „Despre boieri”. El asimileaza, asadar, mosnenimea si razesimea cu treapta de jos a boierimii si in niciun caz cu taranimea;

– Lazăr Şăineanu, in Dicţionar universal al limbei române, a şasea ediţiune revăzută şi adăogită, Editura „Scrisul Românesc” S.A., fost Samitca, ofera urmatoarea definitie: moşnean m. pl. proprietari mici, şezători la ţară în pământurile lor: moşnenii formau în Muntenia (ei se numiau în Moldova răzăşi) clasa cea mai importantă a populaţiunii rurale.

In prezent, dupa 1989, opiniile expertilor in domeniu converg catre aceeasi concluzie. Genealogistul iesean Stefan S. Gorovei sustine ca razesii sunt urmasii marilor boieri, iar istoricul craiovean Dinică Ciobotea, singurul care a dedicat o carte istoriei mosnenilor din Tara Romaneasca, demonstreaza in mod limpede ca acestia au fost o categorie sociala aparte, care nu s-a confundat niciodata cu taranimea si care a fost, mai degraba, in anumite epoci istorice, asimilata cu treapta de jos a boierimii.