Here’s an excerpt:
600 people reached the top of Mt. Everest in 2012. This blog got about 5,800 views in 2012. If every person who reached the top of Mt. Everest viewed this blog, it would have taken 10 years to get that many views.
Arhivele lunare: decembrie 2012
Familia Costache, mic-burghezi din Ploiesti
De când mă ştiu, Crăciunul nu a însemnat pentru mine doar bucurie, tihnă, vacanţă, cadouri, colinde, mâncare bună, întâlniri cu oameni dragi. Graţie poveştilor bunicii mele, Alexandrina Stănescu născută Costache (Buni), m-am aflat mereu în preajma unei lumi şi a unor oameni de demult. Nu voi putea niciodată să desprind Crăciunul pe care îl trăiesc în fiecare an, rememorarea sacră a Naşterii Domnului, de farmecul greu de descris al Crăciunurilor petrecute şi povestite de bunica mea. Crăciunuri din Ploieştiul interbelic, dintr-o lume tradiţională şi aşezată, pe care am pierdut-o, dar de care e bine să ne reamintim şi pe care o putem face să retrăiască, în alte timpuri şi cu alte chipuri. Atmosfera din casa străbunicilor Ivanca şi Nicolae Costache e moştenirea preţioasă care face ca, pentru noi, Crăciunul să aibă un farmec „istoric”, dar cald şi familiar. Orice sărbătoare adevărată se petrece în familie şi orice familie e alcătuită din membrii ei prezenţi, dar şi din cei plecaţi la Domnul. Tradiţie vie.
Strabunicul Nicolae Costache (1887-1968)
In mijloc, Alexandrina Costache, eleva
Bunica Alexandrina adolescenta
Alexandrina Costache
Din amintirile Bunicii mele:
„De Sf. Andrei, în 30 noiembrie, mâncam boabe fierte de porumb, cu sare. Mămica fierbea un cazan de boabe şi dădea şi de pomană.
În 6 decembrie, de Sfântul Nicolae, venea lume pe la noi. Mămica făcea colivă pentru onomastica lui Tăticu’. Aşa era obiceiul pe-atunci, de onomastici se făcea colivă şi se sfinţea la Biserică. Luai de la om şi îi ziceai „la mulţi ani”.
De la Sfântul Nicolae începeau să treacă cu Steaua pe stradă. Dar nu dădeau buzna, veneau doar dacă cineva îi chema în curte. Era tare frumos. Auzeam şi noi Steaua şi ieşeam la poartă. Mă uitam la becul de la stâlp, fulguia şi în depărtare se auzea „I-iro-od şi cu tre-e-ei crai… Dar cine o primeşte, cine o vesteşte, Steaua lui Cristos, ca un soare luminos”. Şi noi fuga înapoi în casă, că era frig. De Moş Nicolae, ne curăţam ghetele şi le puneam la fereastră. A doua zi, găseam în ele mandarine, portocale, care pe-atunci se găseau doar iarna. Într-un an, ştiu că am găsit în ghete şi o nuia.
Vacanţa de Crăciun începea în 23 decembrie şi ţinea până în 8 ianuarie. De Moş-Ajun, Mămica cumpăra vreo 200-300 de covrigi, pentru colindători. Poarta era deschisă, unii ieşeau, alţii veneau. Mergeam şi noi cu colindul, cântam „Bună dimineaţa la Moş Ajun / Am venit şi noi o dată / La un an cu sănătate / La mulţi ani cu bucurie / Bună dimineaţa la Moş Ajun!”. Şi umpleam traista de covrigi, mere şi nuci. Veneam pe urmă acasă, număram covrigii, îi puneam pe aţă, făceam ceai şi îi mâncam împreună.
În casa veche, cea care ne-a fost bombardată, făceam şi brad, pe care îl împodobeam cu lănţişoare din hârtie colorată de la librărie, făcute de noi, cu nuci învelite în poleială colorată, cu vată.
În dimineaţa Crăciunului, la ora 5, Tăticu’ pleca la Biserică şi se întorcea la 8, cu anafura, cu Crăciunul. Noi, copiii, luam aghiasmă, pe urmă anafură, apoi un pic de vin şi pe urmă începeam să mâncăm de dimineaţă, gustam niţică friptură şi cozonac. Părinţilor le plăcea carnea grasă. Îmi aduc aminte cum sfârâia în untură friptura, pe soba în formă de cizmă, într-o cratiţă de tuci. Sigur, eu mâncam ca şi acum, puţin.
Masa de prânz, în familie, era destul de devreme. Mâncam sarmale, caltaboş, friptură, cârnaţi, burtă de porc umplută. Ce frumos era când fierbea mămăliga, colcăia pe foc, şi mirosea a sarmale! Aveam foc cu lemne şi mai trosnea câteodată lemnul în foc… Noi cântam colinde, făceam repetiţie, pentru că în seara de 31 decembrie se mergea pe la ferestrele oamenilor şi se cântau Domn, Domn să-nălţăm sau Trei păstori se întâlniră. Băieţii umblau în 30 decembrie cu Pluguşorul.
Revelionul se făcea, în general, acasă. Odată, mai târziu, după război, ne-am strâns mai mulţi tineri, băieţi şi fete, la un băiat care avea atelier mecanic. Era un spaţiu mare şi bine încălzit, un băiat venea cu patefonul cu plăci (tangouri ale cântăreţilor români interbelici), fratele meu Fane cânta la mandolină şi Gică Baston la acordeon. Ne distram foarte bine. Eu am învăţat să dansez vals de foarte tânără.
La Anul Nou, Mămica făcea salată boeuf, varză coaptă cu friptură de porc, cârnaţi, plăcinte cu brânză. Nu lipseau murăturile în oţet. Piftia şi ginghirul (un fel de caltaboş în care, pe lângă carne de burtă şi ficat, se punea şi sânge de porc) le făcea de Bobotează.
În rest, ne dădeam cu sania pe-afară, alergam, ne jucam. Eu eram năzdrăvană şi, câteodată, ieşeam în uşă şi mă duceam într-o fugă, desculţă, prin zăpadă, până la poartă şi fuga înapoi. Îmi plăcea grozav. Mai târziu, când eram domnişoară, mergeam cu o sanie lungă, trasă de cal”.
Arborele genealogic al familiei Costache, mic-burghezi din Ploieşti:
Sarbatoare campeneasca in familie, anii 1930. Strabunicul Nicolae Costache, primul din dreapta, in picioare.
Amintirile Venerei Vasilescu
Venera Vasilescu s-a născut la 18 ianuarie 1932, în oraşul Codlea – jud. Braşov, ca fiică a lui Constantin M. Vasilescu-Doru, urmaş de moşneni ialomiţeni, proprietar de sere, şi a Rosei von Kraus, aristocrată săsoaică.
Venera impreuna cu fratele ei, Harry
Venera Vasilescu (dreapta), impreuna cu mama ei, Rosa von Kraus
A practicat mai multe sporturi, printre care ciclismul, motociclismul, schiul şi tirul. Prima cursă de ciclism la care a luat parte a avut loc la Braşov, în 1948. În 1950 s-a mutat în Bucureşti şi s-a înscris la secţia de ciclism a Clubului Sportiv “Dinamo”, dominând probele feminine de şosea şi de velodrom. A realizat timpul de 14 secunde la 200 metri lansat şi 13 secunde 6 sutimi la 200 m. în serie, pe velodromul din Budapesta.
La 10 septembrie 1953 a realizat, pe velodromul Dinamo din Bucureşti, un record mondial la 500 m. de pe loc, cu timpul de 37 de secunde şi 8 sutimi. Recordul mondial în proba de velodrom a rămas multă vreme necunoscut, pentru că Federaţia Română de Ciclism nu l-a anunţat la Federaţia Internaţională de la Paris. În perioada 1950-1955 a câştigat 28 de campionate naţionale de ciclism. Împreună cu Aurelia Drăghici, a ocupat locul al doilea pe echipe, la Festivalurile Mondiale ale Tineretului de la Bucureşti (1953) şi Moscova (1954). În anul 1953 (în care a devenit campioană naţională la ciclo-cros şi ciclism fond), Venera Vasilescu a parcurs, cu bicicleta, la concursuri şi antrenamente, un total de nu mai puţin de 2.650 de kilometri. În perioada 1955-1961 a practicat motociclismul, participând la numeroase competiţii din ţară şi străinătate.
A concurat cu succes în întrecerile de motociclism de viteză pe şosea şi de motocros, egalând performanţele bărbaţilor. În 1955 şi 1956 a devenit campioană naţională a clasei 150 cmc, în cadrul campionatului de motociclism viteză pe circuit. A fost faimoasă în epocă şi şi-a câştigat admiraţia românilor, pentru dârzenia ei şi insistenţa de a nu pierde în competiţiile sportive, în favoarea adversarelor din Uniunea Sovietică. A primit titlurile de Maestră a sportului, la ciclism şi motociclism.
S-a măritat cu driver-ul de trap Mircea Teodorescu-Ştefănescu. În prezent, locuieşte în Germania, la Offenbach, lângă Frankfurt/Main şi este membră a Federaţiei Române de Ciclism şi Triatlon.
Venera Vasilescu
Amintirile Venerei Vasilescu:
Amintirile Venerei Vasilescu
Impreuna cu tanti Venera, Offenbach, decembrie 2010.
Radu C. Mihail (1904-1968)
Radu C. Mihail s-a născut la 10 septembrie 1904, la Clejani, judeţul Vlaşca (actualul judeţ Giurgiu). Actul de naştere No. 71/904 al Primăriei din comuna Clejani.
Radu C. Mihail
Serviciu militar:
– 1 decembrie 1925 – 1 iulie 1927: urmează Şcoala Militară Specială de Geniu (Divizia B), studiind construcţiile, electricitatea etc.
Radu C. Mihail, asezat, al doilea din stanga
Radu C. Mihail, 1927 (dreapta sus)
– din iulie 1927 – ofiţer activ în cadrul Batalionului V Pionieri de Munte (batalion decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a, Brevet 563/1943).
Radu C. Mihail, 23 iulie 1934
La o competitie de schi.
Radu C. Mihail, februarie 1935
– 1933 – Batalionul II Pionieri de Munte.
Radu C. Mihail
– 30 noiembrie 1940: comandantul Companiei 1 Pionieri Munte.
– 30 martie 1942: comandantul Companiei 2 Pionieri Munte.
– 15 aprilie 1942: pe Frontul de Est, în războiul contra Uniunii Sovietice, comandantul Grigore Ionescu-Răzoare îl citează prin ordin de zi, ca ajutor al lui la operaţiunile de la Ai-Todor (Crimeea).
– 1 iunie 1942: serveşte în cadrul Corpului Grănicerilor, serviciul Geniului.
– 3 iulie 1942: comandantul Batalionului 2 Pionieri Munte.
– 25 septembrie 1942: transferat la Regimentul 3 Cale Ferată.
– 16 aprilie 1943: se află la Eny Sala, în Crimeea, sub comanda lui Matei Mihăilescu.
– martie 1944: maior, comandantul Diviziei Teritoriale Şura Mică.
Radu C. Mihail, purtand Ordinul „Mihai Viteazul”
– 15 septembrie 1944: în cadrul Corpului 6 Teritorial Sibiu. Depune jurământ în faţa MS Regelui Mihai.
– 9 octombrie 1945: comandantul Batalionului Instrucţie şi şef al Biroului Mobilizări. Apoi comandantul Batalionului Construcţii.
– 8 mai 1946: locotenent-colonel.
– din 22 iulie 1946: cadru disponibil (la cerere). Locotenent-colonel în rezervă. Trecerea “benevolă” în rezervă ascunde, desigur, o excludere pe motive politice. Radu C. Mihail luptase pe Frontul de Est, era ofiţer superior şi Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, trebuia aşadar eliminat.
În decembrie 1947, înainte de abdicarea forţată a Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României, Radu C. Mihail a fost reţinut, iar autorităţile comuniste i-au confiscat decoraţiile şi pelerina de cavaler al Ordinului militar „Mihai Viteazul”. Ulterior, a fost în mai multe rânduri anchetat şi reţinut, pe motive politice.
Servicii în viaţa civilă:
– din 1947: membru al Corpului Subinginerilor şi Conductorilor din România – Secţia Construcţii.
– 10 ianuarie 1949 – 1 noiembrie 1950: şeful Secţiei Planificării, Urmăririi producţiei, al Biroului tehnic şi transporturi din cadrul Întreprinderii No. 6 Malnaş pentru Extragerea şi Prelucrarea Pietrei.
– 1 noiembrie 1950 – 4 mai 1951: Uzinele Metalurgice “Vasile Roaită” din Bucureşti.
– 1957: primeşte un Certificat de inovator pentru Tabele de calcul pentru transformarea orelor efective în ore medii (Institutul I.P.C.H.).
Decoraţii:
– 8 iunie 1940: Ordinul Coroana României în grad de Cavaler (Brevet 1906/332).
– 17 octombrie 1941: Ordinul Mihai Viteazul, Brevet Nr. 2886/101 (ordin pentru care a primit 5ha de teren arabil, la Codlea, şi 2 cai).
Brevetul Ordinului „Mihai Viteazul”, acordat lui Radu C. Mihail
– 17 mai 1943: Medalia Cruciada împotriva Bolşevismului.
A locuit la Miercurea-Ciuc, la Sibiu, pe str. Turnu Roşu (rebotezată Armata Roşie), Nr. 29 si la Bucureşti (Bd. Constructorilor, Nr. 14).
A murit la 10 februarie 1968.
A fost căsătorit cu învăţătoarea Ana Vasilescu. Căsătoria civilă (19.IX.1936) şi căsătoria religioasă (21.X.1936) au avut loc la Miercurea-Ciuc. Naşi de căsătorie: căpitanul Ştefan Ionescu şi soţia lui, profesoara Elena Ionescu. Au avut doi fii, Mugurel Gabriel Mihail (1939-1994), tatăl Anei şi Viorel Radu Mihail (1944-2000).
Ana Vasilescu si Radu C. Mihail, la casatoria religioasa.
Ana, Radu si Mugurel Gabriel Mihail
Mugurel Gabriel Mihail, 22 februarie 1944
Genealogia familiei Mihail:
Poiana Moșnenilor. Blogul oamenilor liberi 