Inaugurarea Piaţetei Regelui, în 25 octombrie 2012

Am avut privilegiul, în 25 octombrie 2012, de ziua aniversară a Majestăţii Sale Regelui Mihai I, care a împlinit 91 de ani, să iau parte, pe o vreme neverosimil de frumoasă şi cu mare emoţie, la Inaugurarea festivă a Piaţetei Regelui (amplasată la intersecţia dintre Şoseaua Kiseleff şi str. Arh. Ion Mincu) şi la dezvelirea unui foarte frumos bust al Majestăţii Sale, realizat de sculptorul Valentin Tănase. Festivitatea a avut loc în prezenţa Majestăţii Sale Regelui, a Alteţelor Lor Regale Principesa Moştenitoare Margareta, Principele Radu şi Principele Nicolae, iar printre invitaţi s-au aflat Preşedintele Emil Constantinescu, Prea Sfinţitul Ioan Robu, Călin Popescu-Tăriceanu, Victor Ciorbea, Dinu Zamfirescu, Georgeta Penelea-Filitti, Marilena Rotaru, Ionel Haiduc (Preşedintele Academiei Române). Din timp în timp, zecile de prieteni regalişti au scandat “Regele Mihai” şi “România cheamă Monarhia” (în care am recunoscut titlul unui articol pe care l-am scris iarna trecută, în timpul demonstraţiilor din Piaţa Universităţii). După discursurile Primarului-general Sorin Oprescu, al generalului Teodor Frunzeti (rectorul Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I” din Bucureşti) şi al academicianului Dinu C. Giurescu, am spus şi eu câteva cuvinte:

Majestatea Voastră, Alteţele Voastre Regale, Domnule Primar, stimaţi invitaţi, doamnelor şi domnilor,

Avem privilegiul de a sărbători astăzi, împreună, aniversarea Majestăţii Sale. Cred că e bine ca în astfel de momente să coborâm către rădăcinile cuvintelor. Se inaugurează aici o nouă piaţă. Folosim des acest cuvânt, dar poate că puţine împrejurări sunt mai apropiate de esenţa lui decât cea de astăzi. Între noua piaţă şi numele ei există o legătură plină de miez.

Piaţa înseamnă, în primul rând, în geografia urbană, un loc deschis, larg. Iar Majestatea Sa Regele Mihai a reprezentat întotdeauna o deschidere a poporului Său către istorie, dar şi către partea cea mai bună a lumii în care trăim. Către istorie, pentru că Familia Regală este legătura noastră cu un trecut care ne dă consistenţă şi identitate. Către partea cea bună a lumii contemporane, pentru că Familia Regală ne leagă, prin legături de sânge, dar şi prin valorile pe care le apără, de o Europă a elitelor, a responsabilităţii şi a demnităţii. În anii cei grei ai dictaturii comuniste, românii aveau în Regele lor o fereastră către lumea liberă. Iar în anii ezitanţi ai tranziţiei, o poartă care se deschidea către revenirea în lumea europeană căreia România îi aparţinea, dar de care fusese îndepărtată cu forţa.

Oraşul are nevoie de locuri simbolice care să-l vertebreze, iar spaţiile legate de Dinastia noastră ne pot înnobila cotidianul: avem Parcul Carol, avem Biblioteca Universitară şi statuia ecvestră a Regelui Carol I, avem de astăzi o piaţă dedicată Majestăţii Sale Regelui Mihai.

Piaţa mai înseamnă loc de întâlnire, de intersecţie, de dialog, de comuniune. Dar dacă pieţe mai sunt, cât de mult ne-au lipsit, în ultimele decenii, locurile de întâlnire, de dialog, lucrurile şi oamenii care să ne strângă laolaltă! Şi cât de preţios este, pentru noi toţi, acel om, acel Rege care ştie să ne aşeze împreună, dincolo de vârste, de opiniile politice, de opţiunile intelectuale, de meserie sau de origine. Acestui Rege care ne uneşte îi dedică astăzi Bucureştiul o piaţă căreia îi dorim să devină un loc drag locuitorilor oraşului. Iar noi suntem fericiţi şi privilegiaţi să putem spune acum, în noua piaţă: “La mulţi ani, Majestate!” Trăiască Regele!

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Imagine

Imagine

Imagine

 

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Anunțuri

Jockey Clubul Român, o tradiţie renăscută

Ştirea Anei despre Jockey Clubul Român, la televiziunea Digi 24, 19 octombrie 2012:

http://www.digi24.ro/stire/Jockey-Clubul-Roman-o-traditie-renascuta_51625

Familiile Străjescu şi Onou

Primii reprezentanţi cunoscuţi ai familiei sunt, conform genealogiei inedite întocmite de Prinţul Mihai Dim. Sturdza, fraţii Pascal (şetrar la 1810; fiul lui, Ioan Dimitrie, a fost ispravnic de Hotin între 1822 şi 1825) şi Mihalache Străjescu şi vărul lor primar, Macarie Străjescu.

I. Ramura Mihalache Străjescu, sluger:

– Fiul lui Mihalache a fost Iordache Străjescu (1793-1873), căminar la 1818. A avut 8 copii.

– Unul dintre fiii lui Iordache a fost Petre (Petrachi) Străjescu, serdar la 1836, căsătorit cu Eugenia Mavrogheni, urmaşa neamului care dăduse Ţării Româneşti un domnitor, pe Nicolae-Vodă Mavrogheni, şi sora după tată a lui Petre Mavrogheni (candidat la Domnia Moldovei în 1859, ministru de Finanţe şi al Afacerilor Străine, parlamentar conservator, apropiat al Regelui Carol I, ministru plenipotenţiar al României la Roma, Constantinopol – unde a obţinut recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhia Ecumenică – şi Viena).

Blazonul familiei Mavrogheni

Un frate al lui Petrachi Străjescu a fost căsătorit cu Eliza Vlahuţă, sora scriitorului Alexandru Vlahuţă.

Alexandru Vlahuţă

– Unul dintre fiii lui Petre (Petrachi) a fost Paul Străjescu (22.XI.1848-8.II.1887), judecător şi avocat, Primar al oraşului Roman şi deputat PNL. A fost căsătorit cu Olimpia (Olympia) Makarovitsch, fiica lui Vasile Makarovitsch, căminar (1810-1891; la rândul lui, fiul Ecaterinei Hasdeu) şi a Ruxandrei Kuharsky (1815-1868).

Boierul Vasile Makarovitsch şi cucoana Ruxandra Kuharsky

Olimpia Makarovitsch era sora generalului de divizie Gheorghe V. Makarovitsch (3.IX.1843-30.IV.1930), erou al Războiului de Independenţă, decorat cu Legiunea de Onoare franceză, director în perioada 1881-1894 al Şcolii de Fii de Militari din Iaşi, prima instituţie de învăţământ militar din Ţările Române.

Generalul Gheorghe Makarovitsch (din colecţia Dlui Alexandre Makarovitsch, strănepotul generalului).

Clădirea Şcolii de Fii de Militari din Iaşi, care a purtat, în perioada interbelică, numele generalului Gheorghe Makarovitsch

După ce a rămas văduvă, Olimpia s-a recăsătorit cu generalul Constantin Iliescu, împreună cu care l-a avut pe Constantin C. (Tantinel) Iliescu, medic, academician, fondatorul ASCAR.

Monumentele funerare ale familiilor Makarovitsch şi Străjescu din Cimitirul de la Roman. Aici sunt înmormântaţi generalul Gheorghe Makarovitsch, Paul P. Străjescu, Olimpia Makarovitsch, colonelul Vasile P. Străjescu (1881-1921; fiul lui Paul şi al Olimpiei), Alexandru G. Makarovitsch (1883-1946), Gheorghe A. Makarovitsch (1907-1981), Constantin George Olymp Iliescu (1890-1891; fiul Olimpiei Makarovitsch cu generalul Iliescu). Fotografie din colecţia Dlui Toma-Tudor Reţeanu.

– Unul dintre fiii lui Paul Străjescu şi ai Olimpiei Makarovitsch a fost colonelul Dimitrie Străjescu, născut în 1887. A fost ofiţer de cavalerie, a luptat în Primul Război Mondial şi a fost un apropiat al Mareşalului Alexandru Averescu. A murit la 30 iulie 1941 şi este înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti (fig. 72 bis).

Dimitrie Străjescu a fost căsătorit cu Cécille-Gabrielle Codrescu († 16.XII.1941), descendenta unui neam boieresc din Bârlad, fiica doctorului C. C. Codrescu, fondatorul spitalului din acest oraş.

Dr. C. C. Codrescu din Bârlad

Cecille-Gabrielle (Cecilia) Codrescu

Vila Codrescu de la Slănic-Moldova

Sora lui Dimitrie Străjescu, Eugénie, a fost măritată cu ofiţerul de cavalerie Emil Rosetti, din ramura Rosetti-Orăşanu, descinzând din Lascaris Roussaitos, născut în jur de 1580 şi din fiul acestuia, Constantin Rosetti Cuparul, născut în jur de 1600 şi mort în jur de 1678, care era fratele lui Antonie-Vodă Ruset, domnitor al Moldovei între 1675 şi 1678. Prin femei, Emil Rosetti descindea din familii precum Cantacuzino, Mavrocordat, Buhuş, Aslan, Sion, Krupensky, Donici.

Blazonul familiei Rosetti

– Dimitrie şi Cécille-Gabrielle Străjescu au avut doi fii: Paul (1911-1969; comandor de Marină, economist) şi Constantin (Dinu).

Constantin (Dinu) Străjescu (17.V.1919-30.XI.1996) a urmat cariera tatălui său, fiind ofiţer de cavalerie (promoţia 1940 a Şcolii de Ofiţeri de Cavalerie Regele Ferdinand I) şi făcând parte din: Regimentul 3 Călăraşi Purtat “General Praporgescu”, Regimentul de Gardă Călare, Comandamentul Cavaleriei, M.A.N. – Direcţia Instrucţie în Armată. A luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, atât pe Frontul de Est (până la Stalingrad), cât şi pe cel de Vest (până la Berlin). A fost decorat cu Crucea de Fier germană cl. II şi cu Ordinul Coroana României cl. V în grad de ofiţer, cu panglică de Virtute Militară (5 iulie 1945). În 1944 a fost rănit, în timpul operaţiunilor de pe Tisa. În 1945 a comandat Escadronul 4 din Regimentul de Gardă Călare. A fost exclus din rândurile armatei în 1954, de către comunişti, şi a lucrat apoi ca funcţionar la C.F.R. În 1969 s-a căsătorit cu economista Maria Bărbulescu (11.X.1924-18.II.2008), fiica industriaşului şi fruntaşului liberal Dumitrache (Démétre) Bărbulescu din Galaţi (1885-1933) şi a Mariei-Ana Ştefănescu (înrudită cu familia Neniţescu). Prin tatăl său, Maria Bărbulescu descindea din vechiul neam de moşneni Bărbulescu, din Poiana de Ialomiţa.

Familia Străjescu, 5 februarie 1937: Cecilia Străjescu n. Codrescu, colonelul Dimitrie Străjescu şi cei doi fii ai lor, Paul Străjescu (în stânga) şi Constantin (Dinu) Străjescu

Paul Străjescu, ofiţer al Marinei Regale

 

II. Ramura Macarie Străjescu, preot la Galaţi:

– Fiul lui Macarie a fost Pavel Străjescu (n. cca. 1776), serdar la 1816, sameş la 1817.

– Una dintre fiicele lui Pavel a fost Elena Străjescu, măritată cu Constantin Onul (n. 1802), medelnicer la Galaţi, vechil al familiei Rosetti-Roznovanu.

– Fiul Elenei Străjescu şi al lui Constantin Onul a fost Mihail (Michel) Constantinovici Onou (17.III.1835, Galaţi – 20.V/2.VI.1901, Bad Nauheim; înmormântat în cimitirul Mănăstirii Novodevici, Sankt-Petersburg). În timpul ocupaţiei ruseşti asupra Moldovei, în 1853, generalul Budberg a remarcat calităţile lui Mihail Onou şi l-a luat în cancelaria sa. M. Onou a depus jurământ de credinţă Rusiei la 7 decembrie 1854, a studiat la Departamentul de limbi orientale din cadrul Ministerului de Externe al Rusiei (vorbea limbile rusă, franceză, turcă, greacă şi română), a fost secretar şi dragoman al consulatului Rusiei de la Adrianopol, al consulatului-general de la Constantinopol (1857-1859), al consulatului-general de la Beirut (1859-1863), şeful arhivelor şi al bibliotecii Departamentului pentru Asia din minister, secretar principal şi prim dragoman, apoi consilier al ambasadei Rusiei la Constantinopol (1869-1879; a jucat un rol important în timpul războiului ruso-turc din 1877-78) şi ministru plenipotenţiar al Rusiei la Atena (din 1889; decan al Corpului Diplomatic de la Atena, în 1898). Avea o moşie în Covurlui.

Coperta cărţii în care genealogiştii Ivan Grézine şi Andrei Schoumkov studiază descendenţa generalului Antoine-Henri baron de Jomini. Importantă sursă pentru cunoaşterea istoriei familiei Onou.

Mihail Onou s-a căsătorit, la 6 iulie 1864, la Paris, în Catedrala rusă Sf. Alexandru Nevski, cu Louise Alexandrovna baroană de Jomini / născută Jeanne-Valérie-Louise Petit de Baroncourt (19.VIII.1843, Bordebure, Loiret, Franţa – 26.I.1906, Paris; înmormântată în cimitirul Mănăstirii Novodevici, Sankt-Petersburg), fiica lui Marc Petit de Baroncourt (profesor de istorie la Collège Bourbon din Paris; mort înainte de 1880) şi a Alexandrinei baroană de Jomini (născută 13.XII.1815, Paris), aşadar nepoata directă a generalului Antoine-Henri baron de Jomini (6.III.1779, Payerne, Elveţia – 22.III.1869, Passy, înmormântat la Cimitirul Montmartre din Paris; general de brigadă în armata lui Napoleon, şef al statului-major general al generalului Ney şi cavaler al Legiunii de Onoare, apoi general rus şi aide de camp al Ţarului Alexandru, faimos strateg militar care a scris, printre altele, Précis de l’art de la guerre şi Les guerres de la Révolution) şi fiică adoptivă a unchiului ei, Alexandre baron de Jomini (9.I.1817 – 5/17.XII.1888; cunoscut, în Rusia, ca Alexandr Genrikhovich Zhomini; diplomat rus, cu studii în Elveţia şi la Universitatea din Berlin, ministru-adjunct de Externe al Rusiei, autor al unui jurnal diplomatic şi al unui tratat despre Războiul Crimeii, Étude diplomatique sur la guerre de Crimée, 1852-1856). După ce a fost înfiată de către unchiul ei, Jeanne-Valérie-Louise Petit de Baroncourt a purtat numele de Louise Alexandrovna baroană de Jomini (un ucaz imperial din 23.V.1864, emis aşadar înainte de căsătoria ei cu Mihail Onou, îi recunoştea dreptul de a purta numele şi titlul de baroană de Jomini).

Ex-libris al lui Antoine-Henri baron de Jomini

Una dintre cele mai cunoscute cărţi scrise de generalul Antoine-Henri baron de Jomini: „Precis de l’art de la guerre”

Antoine-Henri baron de Jomini, în timpul războaielor napoleoniene

Alexandre baron de Jomini

Alexandre baron de Jomini, împreună cu nepoata lui de soră şi fiica lui adoptivă, Louise Petit de Baroncourt (baroană de Jomini)

La mormântul generalului Antoine-Henri baron de Jomini, Cimitirul Montmartre din Paris (13 aprilie 2012)

Catedrala rusă Sf. Alexandr Nevsky din Paris, unde a fost celebrată căsătoria dintre Louise baroană de Jomini şi Mihail Onou

– Mihail Onou şi Louise baroană de Jomini i-au avut pe:

1) Alexandre Mihailovici Onou (19.IV.1865, Constantinopol – 7.IV.1935, Surrey, Anglia), diplomat rus, istoric, absolvent al Universităţii Imperiale din Sankt-Petersburg, membru şi secretar al Societăţii istorice a Universităţii din Sankt-Petersburg (1911), profesor de istorie la Universitatea Imperială din Petrograd (1916), şeful administrativ ad-interim al cancelariei Guvernului provizoriu (din 20.III.1917; apropiat al lui Vladimir Nabokov, secretarul-general al guvernului Prinţului Lvov), consul-general la Londra (numit la 12.VII.1917), a făcut parte din conducerile mai multor asociaţii ale imigranţilor ruşi albi din Anglia, a scris memorii (publicate, în limba engleză, în The Contemporary Review, 1933). Căsătorit, la 28 iulie 1899, în Biserica Corpului Pajilor din Sankt-Petersburg, cu Natalia Nicolaevna Golovin (26.V.1876 – 1957, Londra), fiica generalului Nicolai Mihailovici Golovin (1836 – 20.XII.1911) şi a Nataliei Mihailovna Dementiev. A locuit la Londra (St. Marylebone).

Nu au avut copii.

2) Maria Mihailovna Onou (născută la 22.XI.1866).Măritată, la 20 aprilie 1886, în Catedrala Sfintei Fecioare din Kazan, Sankt-Petersburg (căsătorie declarată ilegală în 1899, de către Sfântul Sinod al Bisericii ruse, din cauza bolii psihice a Mariei Onou), cu Alexandre Stepanovici Zinoviev (născut la 12.I.1849; inginer, avea moşii în provincia Orel), fiul Adélaïdei-Louise-Julie baroană de Jomini (29.VIII.1814, Aarau, Elveţia – 7.VI.1912; fiica generalului Antoine-Henri baron de Jomini; domnişoară de onoare a Împărătesei Alexandra Feodorovna, soţia Ţarului Nicolae I al Rusiei) şi al nobilului rus Stepan Vasilievici Zinoviev (25.IX.1805 – 12.III.1871). Aşadar, Alexandre Zinoviev era unchiul de gradul 2 al Mariei Onou. După desfacerea căsătoriei cu Maria Onou, Alexandre Zinoviev s-a recăsătorit cu Varvara Vladimirovna Jukovsky.

Maria Onou şi Alexandre Zinoviev au avut doi copii, morţi mici.

3) Elena Mihailovna Onou (13/25.XI.1870, Constantinopol – 25.XII.1955, Paris; înmormântată în cimitirul Batignolles din Paris). Măritată, la 20 aprilie 1897,la Yalta (divorţaţi înainte de 1/14.VII.1912) cu Principele Vladimir Vladimirovici Trubeţkoy (18.XI.1868, Yalta – 30.VI.1931, Meulan, Yvelines, Franţa), din promoţia 1891 a Şcolii Navale, din 1913 căpitan de vas, contra-amiral al Marinei Imperiale ruse, comandant al diviziei 1 de torpiloare (1915).

Principele Vladimir Vladimirovici Trubeţkoy

Blazonul Principilor Trubeţkoy, Herb Pogon Litewska

Elena Onou şi Principele Vladimir Trubeţkoy au avut 3 copii:

Principesa Kyra Vladimirovna Trubeţkoy (9/21.IV.1898, Kronstadt, St. Petersburg – 5.VIII.1924, Paris; înmormântată în cimitirul Batignolles din Paris). Necăsătorită.

Principesa Olga Vladimirovna Trubeţkoy (26.IX/8.X.1900, Yalta – 5.XII.1947, Paris; înmormântată în cimitirul Batignolles din Paris). Necăsătorită.

Principele Nikita Vladimirovici Trubeţkoy (27.IX/10.X.1902, Yalta – 6.II.1980, Paris; înmormântat în cimitirul Batignolles din Paris), administrator de societăţi. Căsătorit, în 1926, la Paris, cu Simone Madeleine Marie Marcotte de Quiviéres (1.IV.1904, Clermont-Ferrand – 25.XI.1981; înmormântată în cimitirul Batignolles din Paris), fiica lui Jean Marie Félix Marcotte de Quiviéres şi a Mariei Joséphine Thérèse Jeanne Berger-Germondy. Nu au avut copii.

La mormântul principilor Trubeţkoy de la Cimitirul Batignolles din Paris (28 iunie 2012). Aici este înmormântată Principesa Hélène Mihailovna Onou, împreună cu copiii săi.

4) Alexandra Mihailovna Onou (24.II.1873 – 1944, pe domeniul său de lângă Tours, Indre-et-Loire, Franţa, în timpul bombardamentelor germane). Măritată, înainte de 1898, cu Principele Vsevolod Nicolaevici Şahovskoy (13.IX.1874, proprietatea Dubovo, gubernia Tver, Rusia – 17.VIII.1954, Larçay lângă Tours, Franţa), ofiţer de marină (din promoţia 1893 a Şcolii Navale), ultimul ministru al Comerţului şi Industriei, în guvernul Ţarului (1916-februarie 1917), membru al Partidului Constituţional-Democratic, autor de memorii (Sic transit gloria mundi, publicate la Paris, în 1952, în limba rusă). Nu au avut copii.

Principele Vsevolod Nicolaevici Şahovskoy

Blazonul Principilor Şahovskoy

5) Constantin Mihailovici Onou (5.VII.1875, Buiuk-Dere, Imperiul Otoman – 22.XI.1950, Clamart, Hauts-de-Seine, Franţa; înmormântat în cimitirul vechi din Clamart, Secţiunea R), diplomat rus, secretar la ambasadele Rusiei de la Constantinopol (1901-1910), Haga (1910-1915) şi Washington D.C. (din august 1916), însărcinat cu afaceri al Rusiei în Statele Unite ale Americii (aprilie 1917 – sfârşitul lui 1917; în mai 1917, Statele Unite au acordat Rusiei un împrumut de 100 de milioane de dolari), cancelar diplomatic al armatelor albe conduse de generalii Denikin şi Wrangel (1919, Novorossisk), consilier în cadrul misiunii diplomatice ruse de la Constantinopol, însărcinat cu ajutorarea refugiaţilor ruşi albi (1920-1923).

Constantin Mihailovici Onou

Decoraţiile lui Constantin Mihailovici Onou, din colecţia Dnei Elizabeth Saika-Voivod.

Constantin Onou a fost căsătorit, la 9/22 ianuarie 1905, la Moscova, cu Ecaterina Constantinovna Buteniev (Bouteneff) (15.V.1878, Moscova – 3.VIII.1966, Clamart, Hauts-de-Seine, Franţa; înmormântată în cimitirul vechi din Clamart), fiica contelui Constantin Apollinarievici Chreptowicz-Buteniev (9.IX.1848, Roma – 27.XII.1932, Clamart; urmaşul lui Joachim Littawor-Chreptowicz, 1729-1812, ultimul mare-cancelar al Lituaniei, sub autoritatea Poloniei) şi a Verei Vasilievna Ilyin. Ecaterina (Katia) Buteniev a avut un frate, contele Apollinari Constantinovici Chreptowicz-Buteniev (30.IV.1879 – 30.VI.1946; diplomat rus la Londra şi Tokio; căsătorit cu Principesa Maria Sergheievna Trubeţkoy, 21.XI.1888, Moscova – 4.I.1934, Clamart) şi o soră, Maria Constantinovna Buteniev (23.II.1881 – 30.X.1943, Clamart; măritată cu Principele Grigori Nicolaevici Trubeţkoy, 26.IX.1873, Moscova – 24.XII.1930, Clamart, diplomat rus la Constantinopol şi ministru plenipotenţiar al Rusiei la Belgrad, 1912-1915, ministru de Interne în cadrul armatei albe a generalului Denikin şi apropiat al generalului Wrangel; au avut împreună cinci băieţi, dintre care cel mai mare, Constantin, voluntar în Armata Albă, a murit eroic, în vârstă de 17 ani, în Crimeea, ucis de bolşevici).

Familia contelui Constantin Appolinarievici Chreptowicz-Buteniev, de la stânga la dreapta:
– Maria Sergheievna Buteniev, născută prinţesă Trubeţkoy (1888-1934);
– Contesa Ecaterina Pavlovna Chreptowicz-Buteniev, născută contesă Baranov (1858-1945);
– contele Constantin Appolinarievici Chreptowicz-Buteniev (1848-1933);
– Appolinari Constantinovici Buteniev (1879-1946);
– Principele Grigori Nicolaevici Trubeţkoy (1873-1929);
– Principesa Maria Constantinovna Trubeţkoy, născută Buteniev (1881-1943);
– Ecaterina Constantinovna Onou, născută Buteniev (1878-1966);
– Constantin Mihailovici Onou.
Casa Buteniev, 18 Povarskaya, Moscova.
Fotografie din colecţia lui J. Ferrand.

Contesa Maria Irineevna Chreptowicz, sotia lui Apollinary Buteniev, ambasador al Rusiei la Constantinopol si Roma, impreuna cu fiica ei, Maria (în vârstă de 1 an). Acuarela, realizată de Karl Pavlovici Briulov, în 1835, la Constantinopol, se află în momentul de faţă la Galeria Tretiakov din Moscova. Contesa Maria Irineevna Butenieva (nascuta Chreptowicz) era bunica Ecaterinei Buteniev, sotia lui Constantin Mihailovici Onou.

Ecaterina Constantinovna Onou n. Buteniev, împreună cu sora ei, Maria (Masha) măritată Principesă Trubeţkoy şi cu fratele ei, contele Apollinari Chreptowicz-Buteniev. Fotografie din arhiva lui Michael C. Bouteneff.

Ecaterina (Katia) Constantinovna Onou, născută Buteniev, în perioada în care soţul ei, Constantin Mihailovici Onou, era însărcinatul cu afaceri al Rusiei în Statele Unite ale Americii (1917)

Blazonul conţilor Chreptowicz, Herb Odrowaz

Michael C. Bouteneff povesteşte că, în exil, Constantin (Kostia) şi Ecaterina (Katia) Onou au locuit pe domeniul La Châtre, de pe Valea Loirei şi la Clamart, lângă Paris, într-o casă vecină cu casa Trubeţkoy. Iubeau mult copiii, iar lui C. Onou îi plăcea să le povestească oaspeţilor, copii ai rudelor, despre viaţa păsărilor şi a animalelor. Începând din 1929, Constantin Onou a început să sufere de tulburări ale sistemului nervos. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, soţii Onou şi sora Ecaterinei, Principesa Maria (Maşa) Trubeţkoy, s-au îngrijit de castelul Bordebure, de pe Valea Loirei (fostă proprietate a generalului Antoine-Henri baron de Jomini şi apoi a familiei Onou, moştenitoare a acestuia). Acolo au adăpostit numeroase familii refugiate de la Paris, din faţa armatelor germane. Ecaterina Onou a scris memorii şi a avut o impresionantă arhivă de corespondenţă, documente, fotografii şi portrete de familie.

Coperta cărţii lui Michael C. Bouteneff, “The Bouteneff Family Chronicle”, New York, 1989, pe care am primit-o prin amabilitatea contesei Vera Bouteneff.

       Katia si Kostia Onou nu au avut copii.

Mormântul familiei Onou din Cimitirul vechi de la Clamart (Franţa). Aici sunt înmormântaţi Constantin Onou, Catherine Onou n. Buteniev (Bouteneff) şi Andrei Onou. Alături se află mormintele membrilor familiei contale Chreptowicz-Bouteneff.

6) Andrei Mihailovici Onou (15.XI.1881 – 29.IX.1950, Paris; înmormântat la Clamart, Hauts-de-Seine, Franţa), diplomat rus, ministru plenipotenţiar al Rusiei în Elveţia (1917). Căsătorit cu Tatiana Ippolitovna Komarov (născută la 18.II.1895). Nu au avut copii.

 

III. Ramura lui Emanuil Străjescu (Strejescu, Strejesco):

– Fiul lui Emanuil a fost Constantin Emanuilov Străjescu (născut în 1799), căpitan de cavalerie în armata rusă, înscris la 29 mai 1827 în Registrul Nobililor din Basarabia. Căsătorit cu Elena Pavlovna Leonard (1809 – înainte de 1856), fiica serdarului Pavel Leonard.

– Constantin Străjescu şi Elena Leonard au avut 5 copii:

1) Ioan (Ivan) Străjescu (născut în 1833), absolvent al Şcolii de Cadeţi din Sankt-Petersburg.

2) Ştefan (Stepan) Străjescu (născut în 1834), tot ofiţer.

3) Emanuil Străjescu (născut în 1838), absolvent al Şcolii de Cadeţi din Sankt-Petersburg.

4) Ecaterina Străjescu, măritată cu Ivan Constantinovici Bogdan. Cei doi au fost părinţii Eugeniei Apostolopulo-Bogdan (1857-1915), cunoscută filantroapă din Basarabia, fondatoare a şcolii de viticultură de la Saharna.

5) Maria Străjescu (moartă în 1882), măritată Evtasiev.

In memoriam Constantin Ţoiu (19 iulie 1923, Urziceni – 3 octombrie 2012, Bucureşti)

A trecut la cele veşnice unul dintre cei mai importanţi scriitori români ai celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea. În vara lui 2003, Alex. Ştefănescu mi-a propus să fac un interviu cu Constantin Ţoiu. Eram pe atunci student al Facultăţii de Istorie şi colaborator la “România literară”. Citisem Galeria cu viţă sălbatică, roman care m-a cucerit atunci şi care a rămas până azi una dintre cărţile mele favorite. Duminică, 6 iulie 2003, am mers la Cornu, unde scriitorul se afla în vacanţă, l-am întrerupt din scris şi am înregistrat un interviu care a fost publicat în “România literară”. Îl redau aici, în amintirea marelui scriitor.

“Viaţa mea e o ficţiune, o plăsmuire. Mă confund cu ea şi este, câteodată, mai reală decât realitatea din jur”

Constantin Ţoiu

“Ajungeam om mare! 

Filip-Lucian Iorga:  Imi asum riscul de a vă întreba cum aţi devenit scriitor. Spun „risc”, pentru că îmi amintesc felul savuros în care îi ironizaţi, într-un “Prepeleac”, pe autorii care îşi construiesc mitologii legate de momentul în care au simţit… atingerea aripii geniului.

CONSTANTIN  ŢOIU: Da, îi ironizam pe cei care se dau mari cu asta. Sunt însă două-trei momente pe care le-am scris în volumul “Memorii din când în când” şi pe care vreau să ţi le povestesc, pentru că sunt interesante.

Poate că primul dintre ele este legat de nea Garabet care vă spunea, la imperfectul lui imperturbabil: “Ajungeam om mare!” Iată că n-a greşit.

Eu aveam vreo 10-11 ani şi Garabet, negustorul de origine armeană şi religie musulmană, era prietenul meu. El îi spunea tatei, despre mine: “Ajungeam om mare!” Şi tata nu înţelegea, cum adică “om mare”? Doar toţi copiii cresc şi ajung oameni mari. Dar Garabet se bătea cu degetul în cap, în chelia lui care mirosea a cafea: “Nu, om mare… la cap!” Garabet vorbea o limbă imposibilă, numai la imperfect, dar eu nu-l corectam niciodată, simţeam că asta era vâna lui şi chiar mi-aş fi dorit să învăţ şi eu araba sau armeneasca. Năduşea îngrozitor, era foarte solid şi avea un şervet pătat cu cafea. Din când în când, atunci când pleca de la prăvălie, îi ţineam eu locul. Ţin minte că, o dată, chiar am şterpelit o halviţă şi apoi am avut remuşcări. Când a murit, am suferit îngrozitor. Era un om inteligent, foarte umblat şi cu o fină intuiţie. Armenii, ca şi evreii, au acea subţirime extraordinară. Şi eu, la 10 ani, purtam cu el discuţii intense. În fine, nea Garabet, “prietenul meu greu”, aşa cum am mai scris, a fost primul care a prevăzut ceva. Probabil că eram un copil precoce. Pe urmă, au mai urmat două întâmplări care se înlănţuie cu aceasta, în privinţa devenirii mele literare. Nici vorbă că abia la maturitate am conştientizat importanţa acestor momente.

“Tu seras un écrivain!”

Liceul l-am făcut la “Dr. Ioan Meşota” din Braşov. Aveam prieteni foarte buni acolo; unul dintre ei era Gelu Leonard. El învăţase la “Honterus”, liceul german, şi pe urmă se mutase la noi. Îl pomenesc pentru că el a fost martor la una dintre întâmplări.

La prima întâmplare am fost singur. Eram în clasa a VIII-a. Într-o duminică după-amiază, eram învoit de la internat şi mă dusesem să mă plimb pe sub poalele Tâmpei. Realitatea e că scriam poezii şi, pentru mine, venit din Bărăgan, de la Urziceni, Braşovul a fost o chestie colosală, parcă eram în străinătate. Mă atrăgeau, în special, săsimea şi civilizaţia germană. Nimeni nu ştia că scriu poezii şi erau, ce e drept, proaste. Şi culmea, plimbându-mă eu aşa, singur, mă întâlnesc cu directorul liceului, profesorul Bălăceanu, de limba română. Îl salut, luându-mi şapca neagră cu bentiţă galbenă de pe cap, şi el zice: “Băieţică, dar tu ce cauţi aici?” Eu m-am pierdut şi am tăcut, lăsând capul jos, pentru că directorul crezuse ori că fumam, ori că aveam întâlnire cu vreo fată. Şi nu era nici una dintre acestea. După care, profesorul Bălăceanu zice: “Ori scrii poezii?” La care eu n-am spus nu, ci am lăsat capul şi mai jos. El m-a mângâiat pe cap şi mi-a spus “la revedere”. A doua zi, luni, în timpul orelor, a venit la mine, după recreaţie, pe la 11.00-12.00, un student care mai câştiga şi el un ban, făcând pe pedagogul şi care era mai prieten cu noi, cei din clasa a VIII-a. El mi-a spus: “Ţoiule, a vorbit Bălăceanu de tine, în Cancelarie!” Eu înlemnisem, crezând că făcusem vreo boacănă. “Nu, a zis că te-a văzut ieri, cum te plimbai pe sub Tâmpa. Nu aveai nicio întâlnire şi crede că vei fi poet, pentru că erai foarte romantic”. Eu am fost foarte intrigat şi fericit chiar. Aşa că am înţeles să scriu, şi mai abitir, poezii aiurite şi slabe, de adolescent. Devenisem poetul liceului.

Trec şase luni sau mai mult. Profesor de limba franceză era chiar un francez, monsieur Landry, venit printr-un schimb franco-român de profesori. Un tip înalt, frumos, distins, cu o mustăcioară şi care preda altfel, era foarte popular, foarte apropiat de noi. Rupea şi binişor româneşte. Într-o zi, ne-a dat un extemporal de 10 minute, în limba română, aşa cum obişnuia el, în mijlocul unei discuţii: “Scrieţi despre Corneille sau Racine, spuneţi care vă place mai mult şi explicaţi de ce”. Acum, sigur că toată lumea a scris despre Corneille, despre eroism. Eu însă, care eram atins de morbul literaturii, al poeziei, şi probabil şi pentru ca să fac pe nebunul, cum sunt adolescenţii, l-am ales pe Racine şi am explicat că e mai uman, că dragostea lui e însoţită de tragedie, că înţelege slăbiciunile omeneşti, şi dă-i şi dă-i. Profesorul Landry a citit lucrările chiar în clasă, pe loc. Toţi scriseseră despre Corneille, despre eroism, eram în plin război; numai Ţoiu despre Racine. Profesorul a întrebat cine e Ţoiu, s-a uitat atent la mine şi a spus, în franceză: “Tu seras un écrivain!” Pe urmă s-a dus jos, la Cancelarie, şi le-a spus celorlalţi profesori că are impresia că Ţoiu va deveni scriitor. Acelaşi pedagog care îmi comunicase ce spusese Bălăceanu, mi-a spus şi de Landry: “Măi, şi ăsta a zis că o să ajungi scriitor! Ce-i cu tine?” Cred  că-ţi dai seama că, din acel moment, mi s-a urcat la cap. Am şi scris, undeva, că destinul meu a fost un extemporal.

“Eu am făcut disidenţă mentală”

Iată, aşadar, două premoniţiuni fantastice. Pe urmă, viaţa mea a fost bulversată de comunism. Totuşi, marea şansă a fost că am lucrat la Editura de Stat. Deşi fusesem exclus din partid, chiar la dorinţa mea, pentru că nu mai suportam, m-au primit acolo, datorită unor intelectuali evrei, Iosifescu, Eugen Skileru, care mi-au făcut mult bine, m-au ocrotit. Pentru că, atunci când fusesem exclus din partid, spusesem, despre cultură, că nu poate să fie politizată, ea este universală şi a tuturor popoarelor. Or, asta mirosea a troţkism, şi eu ştiam foarte bine. Aşa că evreii aceştia de bună calitate m-au luat drept troţkist şi m-au ocrotit. La Editura de Stat eram un fel de sclav, stilizam traduceri: “Iluzii pierdute”, “Anna Karenina”, “Învierea”, Balzac, Stendhal. În mijlocul acelei lumi care traducea din limbi străine fără să ştie măcar bine româneşte, am stilizat, adică m-am afundat mai ales în proză. Atunci am citit cel mai mult. De exemplu, “Posedaţii” lui Dostoievski l-am citit de zece ori, până acum. S-a declanşat atunci ceva în mine, datorită acestor aplecări serioase asupra textelor, exact ceea ce intuiseră cei trei, Garabet, Bălăceanu şi monsieur Landry.

Într-o perioadă care nu mai avea timp cu oamenii, într-o lume urâţită până la extrem, v-aţi refugiat în literatură.

Am traversat epoca proletcultistă citind marii autori clasici şi în sufletul meu au rodit cele trei grăunţe. Eu am făcut disidenţă mentală; o opoziţie intrinsecă şi structurantă. Eram total abstras, încât uneori, la editură, mă strigau: “Ţoiule, n-auzi? Ăsta e surd!”, pentru că eu mă gândeam la ale mele, eram plonjat în propria mea imaginaţie. Atunci am citit cel mai mult (inclusiv Ionesco, Sartre, Camus) şi am ascultat multă muzică; asta m-a ajutat să-mi construiesc o cultură solidă. Ca scriitor, m-am format deci în anii cei mai grei. De mine, eu am luat act mult mai târziu. În 1976, când am avut succesul cu “Galeria…”, am fost săptămâni întregi uluit. Nu-mi venea să cred! Ultima şi suprema confirmare a venit de la Marin Preda, care mi-a spus, cu gravitate: “Monşer, te felicit!”

“Scrisul e… o maladie psihică”

Dumneavoastră aţi străbătut viaţa literară, vieţile literare, aţi fost în miezul lumii scriitorilor.

Cea mai interesantă viaţă literară am avut-o, paradoxal, în totalitarism. Dacă nu ai trăit acel lucru, e greu să-ţi dai seama. În Uniunea Scriitorilor, eu am intrat târziu şi cu teamă, cu toate că ştiam foarte bine că scriitori adevăraţi erau foarte puţini; îi miroseam imediat. Eram foarte retras şi când a apărut “Galeria…”, toată lumea s-a întrebat: “De unde a apărut ăsta?” Eu ştiam de unde: de la Garabet, de la Landry… Mă mir, totuşi, că am avut acest noroc, pentru că aş fi putut să cad în darul beţiei, să mă deturnez. Ei nu, am dus o viaţă foarte sobră, fără să ştiu ce fac, de fapt. Mă pregăteam pentru scris. Când am început, eram gata antrenat.

Scrisul cere disciplină?

Foarte multă, dar nici nu-ţi dai seama ca e disciplină. E, de fapt, un fel de ţicneală. Să revii, să ştergi, să te scoli din pat la 2.00 noaptea ca să scrii nu ştiu ce. Scrisul e… o maladie psihică. Chiar un prieten psihiatru mi-a spus: “Voi, scriitorii, sunteţi cu toţii ţicniţi; dar ţicniţi cu rost”. A fost un extraordinar compliment! Scriitorii cred în îngeri. De fapt, dacă te uiţi cu atenţie, o să-ţi dai seama că sunt oameni care, pe sub haine, au aripi de înger. Ăştia sunt îngerii în care cred eu. Eu cred în caracter, cred că există oameni buni şi că omul, în general, are o natură îngerească, atunci când reuşeşte, prin cultură şi experienţă, să atingă înălţimile. Einstein, Newton, Galilei, aceştia sunt arhanghelii: campionii cunoaşterii. Îmi spun unii, câteodată, că romanele mele ar fi, parcă, scrise de altcineva. Sigur că sunt! Pentru că pe umărul meu drept stă îngerul care mă îndrumă.

Dar ce ne facem cu aceia care ascultă de îngerul întunecat, de pe umărul stâng?

Aceia nu rămân în literatură, sunt uitaţi repede. Cei care au însă asistenţa transcendentală după ei, rămân. Pentru asta nu trebuie neapărat să fii erou, să duci steagul la revoluţie, nu trebuie să fii moral. În literatură e o altă lege, o altă morală. Scriitorul este un om cu reacţii diferite de ale celorlalţi. Un Sadoveanu, un Călinescu, un Arghezi nu pot fi scoşi din literatură, chiar dacă au colaborat cu comuniştii, pentru că sunt mari. Punct. Trebuie, uneori, să închidem ochii. Sigur, asta nu e o scuză în ordinea cealaltă, neliterară. Criticii tineri sunt foarte aprigi. Ne acuză că nu am fost mai vehemenţi. Dar eu, care am trăit acele vremuri, le pot spune că nu se putea face mare lucru. Poate doar să te sinucizi. Trebuie să evităm comparaţia între epoci. Un om inteligent trebuie să ştie că istoria nu se repetă.

Se repetă prostia.

Da, însă oamenii sunt alţii. Din punct de vedere uman, istoria este irepetabilă. Şi, a-propos de îngeri. Eu îi datorez enorm mamei mele, care era grecoaică, Ifigenia. Scria cu litere greceşti şi avea cultul cărţii şi al literelor. Ea a fost foarte mândră că am devenit scriitor şi, când se mai certa cu cineva, la Urziceni, argumentul suprem era: “Lăsaţi-mă în pace, că eu sunt mamă de scriitor!” Când eram mic, mama mi-a spus că a văzut un înger. Eu nu prea am crezut-o, un medic mi-a spus că s-ar fi putut să fie o problemă de vedere. Dar eu mă trag din această femeie, care văzuse un înger…

Alexandru Macedon… ski

Întorcându-ne în anii ’50: cum priveaţi, totuşi, lumea din jur?

Trăiam într-o inconştienţă mirată. Mă miram că aşa ceva era posibil. La un moment dat, prin 1957-58, era la editură o evreică basarabeancă; traducea de zor o istorie universală şi îi tot dădea cu Alexandru Macedonski. Eu văd şi îi atrag atenţia că Macedonski e un poet român… puţin altul decât cuceritorul Alexandru Macedon. Şi ea îmi răspunde: “Aveţi voi aşa un poet?” Cum poţi să reacţionezi în asemenea situaţii? Aşa că eu trăiam într-o continuă uluială că ăştia existau cu adevărat, că exista guvern, poliţie, în fine.

Eu l-am văzut pe  A. Toma. Am intrat la el în birou şi mi-a arătat o salopetă de muncitor, care era întinsă pe biroul lui. Toma încerca să bage în buzunarul salopetei un nou volum de versuri al lui, “Cântecul vieţii” parcă, şi m-a rugat şi pe mine să-l ajut. Văzând probabil, pe faţa mea, stupefacţia, a ţipat, ca un moşneag: “Nu-nţelegi că vreau să mă aibă toţi muncitorii? În pauza aia de la 10.00 dimineaţa, să mănânce o bucată de pâine şi să citească o poezie de-a mea!” Acesta era omul care voia să-i ia locul lui Arghezi, în literatura română; şi poate şi pe al lui Eminescu. Nu puteam să mă-nchin, dar m-am retras încet. Mai târziu, enervat că buzunarul era prea mic, i-a făcut mare scandal secretarei, aproape plângând de ciudă, pentru că nu îi adusese iaurtul. Astea nu sunt invenţii, sunt lucruri trăite, pe care eu le-am ţinut minte, cu mirare, şi le-am folosit în cărţile mele. Literatura e o chestie de văz şi de auz. Şi de lecturi. Văd şi aud, vorba lui Caragiale, monstruos. Să te ferească Dumnezeu să-ţi spun ce văd!

Tot în epoca asta teribilă, eu l-am văzut pe Arghezi, în poartă la Mărţişor, vânzând cireşe. Am şi cumpărat de la el un kilogram şi ţin minte că… m-a înşelat cu 100 de grame.

Imagine

Constantin Toiu, 6 iulie 2003, la Cornu. Foto: Filip-Lucian Iorga

“Abführtag”  

Venind la dumneavoastră, cred că v-am întrerupt din lucru…

Fiind duminică, făceam oricum pauză. Lucrez la un nou roman. Fragmentul la care lucram se numeşte “În loc de  început”, pentru că nu am început încă să scriu, propriu-zis, decât pagini disparate şi nu am hotărât încă titlul romanului. Fiind însă aici, la Cornu, în frumoasa casă a familiei Tomescu, şi uitându-mă prin notele mele, am găsit “Abführtag”. Am citit eu odată că o tânără din Germania nu putea să defecheze şi i se făceau masaje pentru asta, în fiecare zi. Operaţia asta se numea “Abführtag”, adică ziua în care scoţi din tine ceva. Acum vreo 5-6 ani eram la masa de lucru, acasă, şi a venit Nicolae Manolescu. Uitându-se pe masă, m-a întrebat ce înseamnă acest cuvânt şi m-a sfătuit să nu denumesc romanul în germană, ci în română, “Ziua excrementelor”. Lucrul a rămas suspendat, ca o probă, şi l-am redescoperit acum. Am, ca întotdeauna când încep un roman, un trac îngrozitor. Asta până pornesc. Sigur că titlul e şocant, dar este atrăgător şi, de fapt, un simbol al purificării morale, o problemă foarte actuală. O zi a purificării morale, personale şi naţionale. Oricum, titlul este provizoriu, nu m-am decis încă.

Azi-dimineaţă, înainte de a veni tu, am transcris câteva însemnări care se leagă de viitorul roman. E vorba de tehnicile pe care le voi folosi, cea a punerii în paranteză a textului auctorial, inspirată de “Memoriile unui opioman englez” a lui De Quincey şi cea a adresării directe şi familiare (de fapt, o familiaritate falsă) către cititor, folosită de Thomas Mann în “Mario şi Vrăjitorul”. Ceva de genul:  “V-am spus eu!”, “Vă atrag atenţia!” Eu o să spun că am pornit de la aceste tehnici, chiar dacă am şi eu un personaj, Rânzei din “Însoţitorul”, care intervine în acţiune în modul la care mă refer. Eu voi deveni şi cenzorul propriului meu text.

Muzeul cuvintelor

Această carte este, de fapt, o replică la “Ciocoii vechi şi noi” a lui Nicolae Filimon. Dinu Păturică va fi, la mine, Costel Jurubiţă. Unul care a moştenit o femeie de 90 de ani, i-a luat toate moşiile, după ce a incinerat-o şi i-a împrăştiat cenuşa pe pământ. Puţin lugubră chestia, dar Jurubiţă este… contemporanul nostru. El, fiind asistent sanitar, îi făcea, fizic, “Abführtag” bătrânei care nu mai putea să defecheze şi care îi lasă lui toată averea. Eu mă voi folosi de romanul lui Filimon, care este savuros, şi de anumite expresii ale lui. De pildă, “târâtoarea umilinţă”, “întunecoasa lui intenţiune”, “o infernală tâlhărie”, “te voi chema la trebuinţă”, “fă-mă să-nţeleg”, “lucrurile sunt cam scumpuleţe”, “făcu un gir de privire”, “dezmierdări simţuale”, “îl sărută cu un transport de amor prefăcut”, “iuşchiurzlâc” (adică afacere, şmecherie)…

Întreprindeţi o adevărată arheologie lingvistică.

Da, sunt sintagme care nu mai apar în limba română, sunt ca nişte fosile pe care eu le scot la iveală, le pun între ghilimele şi la folosesc. Le reînviu, pentru că merg ca o mănuşă cu ceea ce scriu. Intru într-un adevărat muzeu al cuvintelor. Bineînţeles că eu n-o să-l imit pe Filimon, dar sunt în admiraţia lui. E un scriitor formidabil, un fel de Balzac al nostru. De exemplu, are o chestie nemaipomenită. Capitolul al XVI-lea se numeşte… “Fă-te om de lume nouă!” Iar în capitolul al XVII-lea, intitulat, în modul cel mai benign, “Muzica în timpul lui Caragea-Vodă” (Filimon era mare muzicolog), Păturică vorbeşte despre … comunism, elogiindu-l. Desigur, acel comunism de secol XIX. Dar acest Păturică este prototipul activistului. Aş fi putut să inventez asta, dar este real! Iată, literatura vede mult mai departe decât istoria.

Totuşi, parcă Dinu Păturică nu e chiar atât de antipatic precum… ciocoii noi. Dacă ne uităm numai la ce citea. El căuta să ajungă un om de lume.

Era mult mai uman şi mai inteligent. Şi avea “spirit fin, de bună companie”. Obţine ceea ce îşi doreşte prin prefăcătorie şi printr-un fel de inteligenţă. Cu totul altfel decât ciocoii de astăzi.

În orice caz, eu sunt molipsit de Filimon. Iată o frază scrisă de mine, dar influenţată de el: “Prefăcătorii bărbăteşti, zise Eleonora [eroina mea, o celebră actriţă], atingând cu o mănuşă a ei, ce mirosea a patchouli, obrazul proaspăt ras al lui Costel Jurubiţă”. Îţi spun aceste lucruri, nişte indiscreţii de atelier care, de obicei, nu se fac. Eu însă în cazurile astea, sunt de o sinceritate deranjantă. Mă simt dator, faţă de mine, să spun pe şleau anumite lucruri.