Proiectul „Memoria elitelor româneşti”

În 2009-2010, în cadrul Şcolii Doctorale de Istorie, am beneficiat de o bursă de cercetare în cadrul Centre de Recherches en Histoire du XIXe Siècle, de pe lângă Universităţile Paris I Panthéon – Sorbonne şi Paris IV Sorbonne. Coordonatorul acestui stagiu a fost profesorul Eric Mension-Rigau, colaborator al lui Pierre Chaunu şi specialist în istoria aristocraţiei franceze contemporane. Eric Mension-Rigau este autorul mai multor cărţi despre educaţia din familiile aristocratice, despre relaţia dintre aristocraţie şi cler, despre strategiile de legitimare, uzanţele sociale, mentalităţi şi forme de transmitere a memoriei[1].

Într-una dintre cărţile lui Eric Mension-Rigau, L’enfance au château, am găsit un instrument de lucru pe care autorul şi-a fundamentat mai multe dintre lucrările sale: este vorba despre un chestionar adresat descendenţilor aristocraţiei franceze, prin care aceştia sunt rugaţi să răspundă la o serie de întrebări legate în special de educaţie, de perioada de formare şi de alte aspecte ale copilăriei şi adolescenţei. Chestionarul, care are 6 capitole şi numără aprox. 100 de întrebări, a fost realizat cu sprijinul profesorului Jacques Revel, coordonatorul tezei de doctorat a lui Eric Mension-Rigau, la École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, şi a fost distribuit, pe parcursul a doi ani, în 1000 de exemplare, descendenţilor aristocraţiei franceze. Rata de răspuns a fost ridicată, peste 40%, iar mărturiile adunate reprezintă un bogat material documentar, utilizabil în scrierea istoriei aristocraţiei franceze, în descrierea mentalităţilor unui grup social şi în completarea unui tablou mai amplu de istorie socială.

Lectura chestionarului realizat de Eric Mension-Rigau şi discuţiile purtate cu el m-au determinat să iau în calcul posibilitatea alcătuirii unui chestionar adaptat mediului românesc. Am fost motivat de mai multe argumente:

a) Studiul boierimii din Moldova şi Ţara Românească suferă încă de lipsa unor abordări fundamentate din punct de vedere metodologic, care să treacă dincolo de cadrul restrâns al alcătuirii unor spiţe de neam şi să aprofundeze privirea asupra resorturilor interne ale unui grup social, asupra mentalităţilor, tradiţiilor, transmiterii memoriei etc. Dacă lucrările de pionierat ale unor Mihai Cantacuzino[2], Costandin Sion[3] sau Octav-George Lecca[4] sunt mai degrabă surse literare utile pentru cercetarea mitologiilor genealogice, lucrările de genealogie aplicată de la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea ignoră aproape cu desăvârşire mentalităţile şi forul privat[5]. După absenţa forţată din timpul regimului comunist, studiile de genealogie au reapărut după 1989, în special graţie eforturilor Institutului de Genealogie şi Heraldică Sever Zotta din Iaşi, coordonat de Ştefan S. Gorovei[6]. Studii genealogice erudite şi detaliate, dar foarte strict circumscrise ştiinţei genealogice, a realizat Mihai-Sorin Rădulescu[7]. O încercare de sinteză monumentală, de talia tentativei eşuate dar extraordinar de valoroase a lui Ştefan D. Grecianu (Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti), şi de extindere a paletei tematice este enciclopedia istorică, genealogică şi biografică Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească a lui Mihai Dim. Sturdza, din care au apărut deocamdată doar primele două volume, care se opresc la litera B[8]. Alte istorii de familie au fost publicate de către descendenţi ai unora dintre familiile boiereşti[9]. Poate că mai multe detalii despre mentalităţile boiereşti transpar din câteva cărţi de memorii, scrise de descendenţi ai familiilor istorice[10]. În fine, unele cărţi de convorbiri reprezintă, la rândul lor, o bogată sursă documentară[11].

În toate aceste cazuri lipseşte, însă, încercarea unei sinteze care să deceleze mecanismele subtile ale distincţiei, ale transmiterii memoriei, ale mitologiilor genealogice şi ale imaginii de sine a descendenţilor boierimii. Cărţile de genealogie se concentrează aproape întotdeauna pe filiaţiile propriu-zise şi pe aspectele de istorie politică. Memoriile şi cărţile de convorbiri livrează, de cele mai multe ori, informaţii brute care nu beneficiază de comentarii şi interpretări istorice, sociologice sau antropologice.

b) Genealogia şi istoria familiei au nevoie, şi la noi, să utilizeze instrumente de investigare moderne şi să se deschidă către interdisciplinaritate.

c) Alcătuirea chestionarului nu vine pe un teren nou pentru mine. Sunt eu însumi posesorul unei arhive de istorie orală de aprox. 250 de ore de convorbiri cu zeci de personalităţi ale vieţii culturale româneşti. Unele dintre aceste interviuri au fost deja publicate (Corneliu Axentie, Barbu Brezianu, Ion Irimescu etc.), iar convorbirea cu Alexandru Paleologu a apărut ca volum de sine stătător[12]. Fără să constituie o bază de date suficientă, această arhivă este un punct de plecare foarte util şi beneficiază de două avantaje importante: în primul rând, proporţia de descendenţi ai boierimii este, în arhiva mea, mult mai mare decât în uriaşa arhivă de istorie orală a Fundaţiei Academia Civică (axată pe mărturiile despre represiunea comunistă) sau decât în arhiva Victoriei Dragu Dimitriu (care se concentrează nu atât pe istoriile de familie, cât pe legătura celor intervievaţi cu istoria oraşului Bucureşti); în al doilea rând, istoria de familie, amintirile genealogice şi comentariile pe marginea mentalităţilor specifice ale descendenţilor familiilor boiereşti ocupă o parte semnificativă din convorbirile pe care le-am realizat în perioada 1999-2010.

d) Chestionarea descendenţilor actuali îmi oferă, de asemenea, accesul către imaginarul genealogic al unor familii de care genealogiştii români nu s-au ocupat până acum şi despre care nu s-a publicat nimic (în această situaţie se află foarte multe familii care aparţin boierimii mici şi mijlocii).

e) Există încă numeroase arhive de familie care nu sunt accesibile nici publicului larg, nici cercetătorilor. Niciun studiu serios despre boierime nu se poate baza numai pe documentele din arhivele publice, atâta timp cât unul dintre elementele definitorii ale oricărei nobilimi este recursul documentat la memorie şi grija pentru păstrarea urmelor memoriale. Mai mult, există monografii de familie care circulă în circuitul închis al descendenţilor dintr-un strămoş comun. Aceste monografii nu respectă, poate, întotdeauna cu rigoare regulile cercetării istorice, dar sunt, aproape de fiecare dată, tezaure de memorie, cu atât mai valoroase, pentru istoricul imaginarului, cu cât sunt redactate, în general, de către membri ai familiilor respective.

f) Strângerea de date prin aceast chestionar are şansa să nască o arhivă care să faciliteze accesul istoricului către o zonă aproape imposibil de cercetat prin mijloacele convenţionale: arhivele private şi, dincolo de acestea, atitudinile personale şi universul intim familial.

 

Există, desigur, şi dificultăţi pe care un astfel de demers le ridică:

a) Există riscul inadecvării, prin aplicarea unei metode utilizate în Franţa, asupra descendenţilor boierimii române, care prezintă numeroase diferenţe faţă de aristocraţia franceză.

b) Dificultatea distribuirii chestionarelor. România nu are o asociaţie a boierimii, aşa cum Franţa are celebra Association de la Noblesse Française (ANF). Nu există un echivalent românesc al Bottin mondain şi nici măcar publicaţii mondene care să se ocupe în mod special de descendenţii boierimii. Descoperirea acestor descendenţi trebuie făcută empiric, din aproape în aproape şi pe baza recomandărilor personale.

c) Destinatarii şi interlocutorii mei aparţin unui mediu pentru care discreţia este una dintre valorile fundamentale. Un chestionar de acest tip poate fi considerat indiscret şi poate fi respins din această cauză.

d) O categorie socială căreia i-au fost confiscate averile, ai cărei membri au fost încarceraţi în timpul regimului comunist şi au plecat, în număr mare, în străinătate, s-ar putea să fi pierdut cea mai mare parte din patrimoniul ei memorial.

e) Lungimea chestionarului (despre care vom vorbi mai jos) i-ar putea speria pe eventualii subiecţi, iar caracterul „deschis” al întrebărilor va limita analiza statistică a rezultatelor.

f) Nu în ultimul rând, dificultăţile logistice sunt şi ele importante. Această cercetare trebuie susţinută din resurse proprii, beneficiind doar de sprijinul moral al Institutului de Genealogie şi Heraldică Sever Zotta din Iaşi.

Luând în calcul toate impedimentele, am decis totuşi că urgenţa primează. Dacă documentele din arhivele publice pot fi oricând consultate, mărturiile inedite ale oamenilor riscă în orice moment să se piardă pentru totdeauna, iar arhivele de familie să se risipească. Oricât de dramatic sau de clişeizat ar suna, este o luptă contra cronometru a memoriei contra uitării, luptă în care istoricul este obligat să se implice, spre a nu rata (deşi este deja destul de târziu) şansa de a beneficia de aceste mărturii valoroase prin ele însele, dar şi prin modul ştiinţific în care ele pot fi obţinute şi prelucrate.

Păstrând aproape modelul chestionarului francez, am început treptat să mă desprind de el. În primul rând, pentru mine nu educaţia era punctul central de interes, ci imaginarul genealogic, strategiile distincţiei şi ale legitimării sociale, strategiile de transmitere a memoriei. În timpul redactării s-au ivit, însă, noi şi noi întrebări. Am hotărât, în ciuda unor recomandări avizate, să includ în chestionar toate întrebările care mi s-au părut relevante pentru trasarea portretului descendenţilor contemporani ai boierimii române. Dacă Jacques Revel caracteriza chestionarul realizat de Eric Mension-Rigau drept „interminabil”[13], materialul meu a ajuns să fie de aprox. 4 ori mai lung (22 de capitole, cu peste 300 de întrebări). Mi-am asumat însă riscul de a-mi înspăimânta destinatarii, din dorinţa de a nu rata nicio temă esenţială.

Bazându-mă pe propriile convorbiri cu descendenţi ai boierimii, pe alte convorbiri publicate şi pe lucrări româneşti de genealogie, am încercat să adaptez întrebările specificităţilor boierimii române şi să ating cât mai multe probleme relevante. Prima variantă a chestionarului am denumit-o „Memoria boierimii” şi am prezentat-o la Congresul de Genealogie de la Iaşi, în mai 2010. Treptat, am înţeles că lungimea chestionarului îi împiedica pe mulţi corespondenţi să-mi răspundă, aşa că am realizat şi o formă rezumată a chestionarului, aceea pe care o voi publica şi aici. Şi numele l-am modificat în „Memoria elitelor româneşti”, pentru că demersul meu nu se poate rezuma la descendenţii familiilor boiereşti, fără a lua în considerare alte segmente ale elitei româneşti: marea burghezie, dinastii intelectuale, moşneni şi răzeşi.

ANF înregistrează, în Franţa, în jur de 3000 de familii cu ascendenţă nobilă demonstrabilă. E. Mension-Rigau a ales să trimită 1000 de chestionare, aşadar s-a adresat unei treimi din nobilimea certificată în Franţa şi a primit 464 de răspunsuri.

În Moldova şi Ţara Românească nu putem identifica, începând cu secolul al XV-lea şi terminând cu secolul al XIX-lea, mai mult de 500 de familii boiereşti proprietare de mari moşii, care au jucat un rol istoric important, care s-au menţinut pe mai mult de una-două generaţii în dregătorii importante şi care au fost recunoscute de arhondologii şi de genealogiştii români. Nu intră, desigur, în discuţie moşnenii şi răzeşii (oameni liberi proprietari de pământ, din care multe familii boiereşti descind, dar cu care boierimea nu s-a confundat niciodată)[14] şi nici sutele de boieriri din secolul al XIX-lea, care apar, spre exemplu, în Arhondologiile Ţării Româneşti de la 1837, editate de Paul Cernovodeanu şi Irina Gavrilă[15]. După consultări cu Dnii Neagu Djuvara, Mihai Dim. Sturdza şi Ştefan S. Gorovei, am ajuns la concluzia că nu există probabil mai mult de 200 de familii boiereşti care să mai aibă descendenţi recunoscuţi în prezent. Se adaugă celelalte familii, din marea burghezie şi din alte segmente ale elitei româneşti. Pentru că numărul familiilor cu ascendenţă nobilă sau notabilă este oricum mult mai mic decât în Franţa[16], am hotărât să le trimit câte un exemplar din Chestionarul Memoria boierimii (apoi Memoria elitelor româneşti) tuturor acelor descendenţi pe care voi putea să îi identific şi cărora voi reuşi să le aflu contactele. Dacă în Franţa, unde există o asociaţie a nobilimii, identificarea destinatarilor nu s-a putut face decât în mod empiric[17], cu atât mai mult nu puteam proceda altfel în cazul descendenţilor elitelor româneşti.

Ancheta se află în plină desfăşurare. Am distribuit chestionarele, în ţară şi în străinătate (Franţa, Elveţia, Germania, Austria, Marea Britanie, S.U.A., Canada, Olanda, Italia, Finlanda, Australia etc.). În noiembrie 2012 pot prezenta următoarea situaţie intermediară:

–         mărturii ale unor descendenţi ai boierimii aflate în arhiva mea personală de convorbiri, înainte de redactarea chestionarului: 15

–         chestionare distribuite (prin poştă, e-mail sau înmânate personal): peste 250

–         numărul familiilor din vechea elită românească din care fac parte destinatarii şi a căror amintire este păstrată de către aceştia: cca. 150

–         răspunsuri primite până în prezent: 57

–         promisiuni ferme de completare a chestionarului: 50

–         pe lângă răspunsurile la chestionar, am mai primit: arbori genealogici (mulţi dintre ei inediţi); fotografii inedite de familie; câteva blazoane de familie; monografii inedite de familie (destinate exclusiv membrilor familiilor respective); texte memorialistice inedite; câteva documentare de familie nedifuzate, care evocă lumea boierească.

–         corespondenţa purtată în aceşti ani poate prezenta şi ea interes documentar.

Proiectul continuă şi sper ca volumul de informaţie pe care îl voi acumula să-mi permită scrierea unei sinteze dedicate memoriei de familie şi descendenţilor actuali ai vechilor elite româneşti.


[1] Dintre lucrările sale, amintesc: L’enfance au château. L’Education familiale des élites françaises au XXe siècle, Paris, Éditions Rivages-Payot, 1990; Aristocrates et grands bourgeois. Education, traditions, valeurs, Paris, Plon, 1994 / Pluriel, 1996 / Perrin, 1997; Danse avec l’Histoire (împreună cu Pierre Chaunu), Paris, De Fallois, 1998; La vie des châteaux, Paris, Perrin, 1999; Le donjon et le clocher. Nobles et curés de campagne de 1850 à nos jours, Paris, Perrin, 2003.

[2] Mihai Banul Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor (publicată şi adnotată de N. Iorga), Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editură „Minerva”, 1902.

[3] Costandin Sion, Arhondologia Moldovei, Bucureşti, Editura Minerva, 1973.

[4] Octav-George Lecca, Familiile boiereşti române (după izvoare autentice), Bucureşti, Libra, Muzeul Literaturii Române, f.a.

[5] De exemplu: Ioan C. Filitti, Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, Bucureşti, Instit. de Arte Grafice Carol Göbl, 1919; Nicolae Iorga, Documente cu privire la familia Callimachi, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editură „Minerva”, 1902; Constantin George Mano, Documente din secolele al XVI-lea – XIX-lea privitoare la familia Mano, Bucureşti, Tipografia Curţii Regale, F. Göbl Fii, 1907; Grigore P. Olănescu, Arborele genealogic al familiei Olănescu, f.l., 1903; Albumul familiei Cantacuzino, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Minerva”, 1902; Cartea neamului Calmăş din Moldova, zis Callimachi, Vălenii de Munte, Tipografia „Neamul Românesc”, 1910 etc.

[6] Institutul a tipărit, începând cu anul 1994, 12 volume ale revistei Arhiva Genealogică şi a publicat numeroase alte lucrări de genealogie şi heraldică.

[7] Dintre lucrările acestuia, cele mai importante sunt: Genealogii, Bucureşti, Editura Albatros, 1999; Genealogia românească. Istoric şi bibliografie, Brăila, Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2000; Memorie şi strămoşi, Bucureşti, Editura Albatros, 2002; În căutarea unor istorii uitate, familii româneşti şi peripluri apusene, Bucureşti, Editura Vremea, 2011.

[8] Mihai Dim. Sturdza (coordonator şi coautor), Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, vol. I, Bucureşti, Editura Simetria, 2004; vol. II, Bucureşti, Editura Simetria, 2011.

[9] Dintre aceste lucrări, menţionăm: Constantin Bălăceanu-Stolnici, Cele trei săgeţi. Saga Bălăcenilor, Bucureşti, Editura Eminescu, 1990 şi Saga baronilor Du Mont. Nouă secole de istorie europeană, Bucureşti, Editura ALL, 1995; Nicolae Şt. Noica, Neamul Noica, Bucureşti, Editura Cadmos, 2009; Neagu Djuvara, Ce au fost boierii mari în Ţara Românească? Saga Grădiştenilor (secolele XVI-XX), Bucureşti, Editura Humanitas, 2010-2011.

[10] De exemplu: Gh. Jurgea-Negrileşti, Troica amintirilor. Sub patru regi, f.l., Ed. Cartea Românească, 2002; Luli August Sturdza, …aşa s’au întâmplat, aşa le-am însemnat… ţie, care le citeşti, Bucureşti, Editura Anima, 2001; Gheorghe Boldur-Lăţescu, Memorii. Patru generaţii, Bucureşti, Editura Universal Dalsi, 2008; Scarlat Callimachi, La răscruce de vremuri, Bucureşti, Editura Anima, 2009 (acesta este un roman cu un puternic caracter autobiografic).

[11] Dintre acestea, cea mai interesantă prin bogăţia informaţiilor ni se pare a fi seria publicată de Victoria Dragu Dimitriu: Poveşti ale Doamnelor din Bucureşti, Bucureşti, Editura Vremea XXI, 2004; Poveşti ale Domnilor din Bucureşti, Bucureşti, Editura Vremea, 2005; Alte Poveşti ale Doamnelor şi Domnilor din Bucureşti, Bucureşti, Editura Vremea, 2006; Poveştile unui Domn din Bucureşti. Dinu Roco, Bucureşti, Editura Vremea, 2007; Doamne şi Domni la Răspântii Bucureştene, Bucureşti, Editura Vremea, 2008.

[12] Alexandru Paleologu în dialog cu Filip-Lucian Iorga, Breviar pentru păstrarea clipelor, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005.

[13] Jacques Revel, Présentation, în Eric Mension-Rigau, L’enfance au château. L’éducation familiale des élites françaises au XXe siècle, Paris, Éditions Rivages/Histoire, 1990, p. XIII.

[14] Nu suntem de acord însă nici cu denumirea de „ţărani liberi” acordată acestei categorii. Din punctul de vedere al libertăţii personale, al proprietăţii asupra pământului, al dreptului de a purta arme şi chiar al înrudirilor, este evident că moşnenii şi răzeşii constituie o categorie socială de sine stătătoare şi că pot fi echivalaţi mai degrabă cu o „nobilime populară” similară şleahticilor poloni, decât cu o aşa-zisă „ţărănime liberă”. Această poziţie a fost adoptată atât de către Constantin Giurescu (Despre boieri şi despre rumâni, Bucureşti, Ed. Compania, 2008), cât şi de către Dinică Ciobotea, singurul autor al unei sinteze despre istoria moşnenilor (Istoria moşnenilor, vol. I, 1829-1912, Iaşi, Ed. Tipomoldova, 2010).

[15] Dispariţia marii majorităţi a familiilor boierite prin dregătorii, în secolul al XIX-lea, din rândul boierimii (dacă vor fi fost vreodată considerate ca aparţinând cu adevărat boierimii) este fulgerătoare, încă de la prima generaţie şi demonstrează fragilitatea boieririi instituţionalizate.

[16] Totuşi, foarte important, numărul descendenţilor familiilor boiereşti din Moldova şi Ţara Românească (în linie directă masculină sau prin femei) este mult mai mare decât consideră, în general, publicul larg sau chiar o parte a istoricilor. Un exemplu elocvent în acest sens este cartea de convorbiri Amurgul nobililor de Doina Tudorovici (Editura PRO, f.l., 1998). În Cuvântul înainte al unei cărţi în care includea – lucru, de altfel, lăudabil – câteva scurte mărturii oferite de 21 de descendenţi ai boierimii, autoarea nota cu naivitate: „Sper din tot sufletul că nu am omis nici una din familiile boiereşti în care mai există cel puţin un supravieţuitor” (p. 13).

[17] Eric Mension-Rigau, Aristocrates et grands bourgeois, Paris, Perrin, 2007, p. 11.

Reclame

Casa Balaceanu-Stolnici

Casa Balaceanu-Stolnici

Casa Balaceanu-Stolnici, in cadrul seriei „Oameni si case”

Paul Străjescu (1848-1887), primar şi deputat de Roman

Paul P. Străjescu (1848-1887), fiul serdarului Petre (Petrachi) Străjescu şi al Eugeniei Mavrogheni (sora după tată a ministrului Petre Mavrogheni) a fost judecător şi avocat, primar al oraşului Roman (1876), deputat liberal în două legislaturi (1883-1884). A fost căsătorit cu Olimpia Makarovitsch, fiica lui Vasile (1810-1891, fiul lui Ion Makarovitsch şi al Ecaterinei Haşdău) şi a Ruxandrei (1815-1868, născută Kuharsky).

Necrologul lui Paul Străjescu din ziarul „Romanu” (director Emanuel Arghiropol), Anul VIII, no. 11, duminică 15 februarie 1887:

Paul P. Străjescu

S’a născut la Iassy în anul 1848 luna Noemvrie în 22 zile, din părinţi: Petru Străjescu coborâtor al unei vechi şi ilustri familii, recunoscute în Istoria ţerei, şi Eugeniea Mavrogheni, sora Dlui Petru Mavrogheni, plenipotenţiar al ţerei la Wiena.

Încă de mic, Paul Străjescu arăta predisposiţiuni de inteligenţă şi energie. Caractere de acestea, de la început, nu sunt statornice. De aceia, Paul Străjescu nu avu un şir regulat de studii: aci în pensionate private, aci în şcoale publice şi în cele din urmă în şcoala de Cadeţi de la Iassy. Însă nu cariera militară era destinată spiritului său, care căta a se desvolta şi a lucra în deplină libertate. Pentru aceia îl găsim mai târziu figurând în magistratura ţerei; întâi ca judecător de pace la Ploesci, apoi membru supleant pe lângă Tribunalul de Roman.

Dacă Străjescu, urmă a acestui început, desigur ar fi ajuns departe, dar nu era dat lui de a sta într-un cerc restrâns, el a vroit deplina libertate şi nu întârzie de părăsi magistratura, îmbrăţişând cariera de advocat.

Era în anul 1872 când, bucurându-se deja de o bună opiniune, se căsători cu Olimpia Macarovici, una din fiicele celei mai vechi şi onorabile familii din Roman. De aice, Străjescu se stabili cu totul în Roman.

Nu târziu, căpătând încrederea Romaşcanilor, fu ales în 1876 primar al oraşului Roman. Aceasta este una din cele mai frumoase epoce ale vieţii sale. În această calitate, Străjescu a avut ocasiunea să-şi pună la lucru toate predisposiţiunile sale, care avură de resultat nenumărate îmbunătăţiri de la care a şi pornit progresul dobândit până astăzi în reformarea şi propăşirea oraşului Roman.

Pe timpul resbelului din 1877, Străjescu fiind primare şi comandant al gardei civice, devenise în acelaşi timp omul cel mai filantrop, împărţind timpul său între datoriile funcţiunilor sale şi căutarea şi ajutarea bolnavilor militari care se internau în spitalul anume înfiinţat în Roman pentru acest sfârşit. Acestui zel, Străjescu datoreşte decoraţiunile: Sf. Ana rusească, Tacova serbească, Apărătorii Independenţii şi Steaua României în gradul de oficier.

Pe urmă în 1883 şi în 1884, Străjescu fu succesiv onorat cu sufragiile alegătorilor colegiului II din Roman, alegându-l deputat, demnitate în care a şi rămas până la sfârşitul său.

Dar dacă Străjescu avea acestea în partea vieţii sale publice, avea cu mult mai multe calităţi în viaţa sa privată. Onest şi strict în toate afacerile sale; prietinos şi îndatoritor pentru toţi; un părinte de familie din cei mai iubitori şi vrednici de imitat. Era stimat şi iubit atât în familie cât şi în societate, unde el era pe atâta de vesel, atrăgător, pe cât şi de folos pentru toţi şi în toate împrejurările.

Când cineva a avut fericirea de a-şi îndeplini cu atâta succes şi bună voinţă misiunea sa în lume, poate să treacă în viaţa sfârşirei, fără să zică că a murit, căci faptile lui îl ţin în viaţă pentru totdeauna.

Moartea

Paul P. Străjescu era un om corpolent, de o înfăţoşare bărbătească, cu privirea vie şi blândă, o figură deschisă, pe care se citea inteligenţa şi energia: vesel cu un exterior complectamente plăcut.

Nimic în persoana lui nu lăsa să se bănuească germenul vreunui morb şi cu atâta mai puţin ceva care să merite o temere serioasă. Acuma doi ani, un început de suferinţă fizică, al cărei caracter nu se putea determina, sili pe Străjescu a începe o cură care îl obliga de a merge doi ani de-a rândul la băile de la Slănic. Ori că tratamentul de la aceste băi – asupra cărora se tânguea el cătră amicii săi – nu se potrivea cu caracterul boalei sale, ori că obosala peste măsură a necontenitelor sale drumuri, contribuiră la a-i accentua o adivărată boală, care se manifesta, de un timp încoace, prin o îngălbineală a figurei şi prin o grea respirare. Încă în sara de 27 Decemvrie anul trecut, el ne înveselea pe toţi cu presenţa sa de spirit obiciniuită, la balul Societăţei de binefaceri Caritatea.

La 23 Ianuarie anul curent, s-a dus la Bucuresci, luând parte la lucrările Camerei, de unde s-a întors la Roman într-o stare deplorabilă, în dimineaţa a 6-a a curentei, iar Duminică 8 Februarie 1887, la orele 11 noaptea, a încetat din viaţă în mijlocul familiei neconsolate, sprijinit de braţul soţiei sale sdrobite de durere şi încunjurat de 5 copii mici, a căror privire storcea lacrimi din ochii cei mai împietriţi.

După Moarte

Îndată ce se răspândi trista ştire despre încetarea din vieaţă a domnului Paul Străjescu, toată familia, din diferitele părţi ale ţerei, amicii şi notabilităţile din localitate sosiră şi se grăbiră a aduce condoleanţile lor dureroase doamnei Olimpia Străjescu. Cel întâi şi mai de aproape sârguitor a fost domnul deputat Andrei Vizanti, care a contribuit prin o neobosită vigilenţă la pompa înmormântărei  şi la mângâerea familiei.

Iată şi telegramile sosite imediat:

Telegrame

Via Florica, 10 Februarie

Domnului Andrei Vizanti

Rog fii interpretul meu lângă nenorocita d-na Străjescu, căria presint condolenţele mele şi să-i spui că astăzi nu pot face mai mult decât să iau o vie parte la durerea D-nei.

I. C. Brătianu

 

Bucureşti, 9 Februarie

D-lui Deputat Andrei Vizanti

În numele biroului Adunărei, sunteţi rugat a-l representa la înmormântarea regretatului nostru coleg, Paul Străjescu, asociindu-vă şi pe toţi deputaţii de Roman ce se vor afla în localitate. Vă anunţ, totodată, că Ministerul Financelor a dat ordin Casierului Roman de a libera suma de 3000 lei pentru cheltuielile de înmormântare.

Preşedinte D. Lecca

 

Bucureşti, 9 Februarie

Doamnei Olimpia Străjescu,

Adunarea Deputaţilor, adânc mişcată la ştirea despre încetarea din viaţă a soţului dv., Paul Străjescu, a însărcinat pe Biuroul său de a vă esprima din parte-i cele mai vii şi profunde regrete pentru această pierdere mult dureroasă. Îndeplinindu-mi această însărcinare, în numele unanimităţii adunărei, vin, doamnă, şi ca amic personal al mult regretatului nostru coleg, a uni simţirile mele de durere către acele ale mult desolatei sale familii, şi a vă ruga, doamnă, să agreaţi espresiunea celor mai vii sentimente de condolenţă.

Preşedinte D. Lecca

 

Bucureşti, 10 Februarie

Doamnei Străjescu

Doamnă!

Permiteţi-ne a împărtăşi durerea mare ce aţi simţit, prin pierderea nereparabilă a iubitului de noi toţi, Paul Străjescu, şi a vă supune sentimentele noastre de mâhnire şi condolenţă.

Sturdza, Stătescu, Nacu, Pherekidy, Angelescu, Radu Mihai

 

Iassy, 10 Februarie

Vizante Deputat

Pierderea amicului nostru m-a mâhnit adânc. Presentează, rog, doamnei Străjescu, espresiunea condolenţei mele. Voi fi la înmormântare.

N. Ionescu

 

Bucureşti, 10 Februarie

Doamnei Olimpia Străjescu

Regretele noastre pentru pierderea scumpului dv. soţ, le unim cu acele ale întregei familii, fiindu-ne tot atât de scumpă pierderea defunctului dintre noi.

Agarici, Al. V. Morţun

 

Iassy, 9 Februarie

Doamnei Olimpia Străjescu

Rugăm, primiţi espresiunea condolenţelor noastre, pentru pierdirea scumpului dv. soţ şi regretatului nostru coleg.

A. Liteanu, N. Gane

Ceremoniea Înmormântărei

Ceremoniea înmormântărei a fost ficsată pentru Mercuri 11 Fevruarie, orele 12. Încă de dimineaţă, o mare afluenţă de oameni se observa pe strade, care devenea mai compactă cu cât te apropiai de casa de doliu. Aice, toate rudele, amicii şi cunoscuţii erau de faţă şi convoiul plecă în ordinea următoare:

Două rânduri de serjenţi de oraş, mergând pe dreapta şi pe stânga, apoi praporile şi pomenile precum se obicinuieşte. Preoţii şi arhimandritul Stamatin. Carul funebru tras de şase cai şi precedat de un călăraş funebru cu crucea în mână. Gordonile de la car erau purtate de cătră domnii deputaţi Andrei Vizanti şi Nicu Drăghici, de cătră primarile oraşului, G. I. Drăghici şi, din partea baroului advocaţilor, de cătră domnii G. Gheorghiade şi Şadbey, pe rând. Carul funebru era împodobit cu douăsprezece frumoase cununi, purtând fiecare din ele inscripţiunea lor respectivă, şi anume:

1) Din partea soţiei defunctului, cunună de violete de Parma cu pansele, având inscripţiunea “Olimpiea, regretatului său soţ, Paul.

2) Cunună bătută în mărgele albe, cu inscripţiunea General Lecca, Ion Agarici, Andrei Vizanti, Enache Cantemir, G. Urzică, Al. V. Mortzun: “Neuitatului lor amic, Paul Străjescu”.

3) Consiliul comunal din Roman.

4) Baroul advocaţilor din Roman.

5) Familia Macarovici.

6) Fraţii Străjescu.

7) Simion Donic Simionescu.

8) Amploeaţii ambelor gări din Roman.

9) Societatea de asigurare Naţionala.

10) Familia Ştefan Bogdan Buicli.

11) Todiraş Pipi.

12) Societatea de Economie Concordia.

Domnii sublocotenenţi Miclescu şi Balmeş purtau pe cultuce de catifea şi atlas, decoraţiunile, asistaţi aceşti domni ofiţeri de către domnii locotenenţi Zamfirescu şi Buzdugan, din arma Artileriei şi de domnii sublocotenenţi de Dorobanţi, Ionescu şi Voeşel.

După musica regimentului, urma un pluton de Dorobanţi sub comanda domnului locotenent Tăutu, cu sublocotenentul Racovitză.

Cortegiul se opri la biserica Precista-Mare, unde făcându-se prima rugăciune, se începură cuvântările:

Domnul Locotinent Stamatopol a rostit întăia cuvântare:

Întristată Adunare, 

Ziua de astăzi, care ne aduce la această dureroasă întâlnire, este şi trebuie să fie, pentru noi, o zi de o adâncă durere şi de un doliu neşters din inimile noastre.

Astăzi ne despărţim pentru totdeauna: de un bun părinte de familie, de un bun şi onorabil cetăţean, de un sincer şi loial amic, colegul meu încă de pe băncile şcoalei primare, Paul Străjescu.

Bunul nostru amic fu născut la anul 1848 din părinţi foarte oneşti; când abia numera 14 roze, se destinase de onorabilii săi părinţi pentru cariera militară. Aci nu şezu mult, căci Paul Străjescu era chemat la un alt destin al jocului social.

La vrâsta de 22 de ani, prea june încă, l-am fost întâlnit în braţele carierei celei mai laborioase, cariera de advocat. El, prin sârguinţa sa, prin aplicaţiunea sa, prin zel şi laboria sa, căpătă dreptul şi stagiul de advocat în Roman, unde se şi stabili. Iată omul cum şi până unde devine prin sârguinţa sa, creându-şi prin sine însuşi o carieră ajunsă la treapta cea mai satisfăcătoare.

Acest bun amic recunoscut de advocat în Roman, prin blândeţa sa, prin amabilitatea sa şi prin cunoştinţele sale, a ştiut a câştiga iute afecţiunea, simpatia şi iubirea nu numai ale amicilor, dar ale tuturor acelor care abia îl cunoşteau.

Paul Străjescu, în ultimele sale momente, a fost încongiurat de rudele sale, sub îngrijirea prea iubitei şi virtuoasei sale consoarte, D-na Olimpia Străjescu, ale cărei îngrijiri i-au uşurat mult suferinţele sale; în agonia boalei sale, zic că au cerut continuu, cu stăruinţă, ca noi să fim cu toţi pe lângă el; nici unul nu l-am părăsit nici un moment.

Iată caracterul lui iubit şi stimat de toată lumea. Paul Străjescu era un bun cetăţean, un bun advocat, un bun birocrat şi aceasta nu i-o poate nimenea contesta.

Pentru onorabilitatea sa şi a cunoştinţilor sale capătă încrederea tuturor cetăţenilor din Roman în 1877, când se alege şi se confirmă de Primar al urbei Roman, în acel timp când ţara era în cea mai mare situaţiune critică şi timpuri grele.

El, cu o voinţă de fer, s-au fost achitat cu mult devotament şi inteligenţă, cu abnegaţiune chiar, de îndatoririle şi însărcinarea ce i s-au încredinţat de cetăţeni şi ţară. Şi pentru serviciile aduse, ţara l-a fost recompensat, numindu-l oficier al Stelei României.

Onoare ţie binemeritată, Paul Străjescu! În urmă fu ales în două rânduri, în 1883 şi 1884, ca representant al Romanului în Adunarea Naţională.

Iată valoarea sa.

Acesta este trecutul şi viaţa regretatului nostru amic.

Cu toţii să plângem, să-l regretăm, căci acela care abia număra 39 de ani, când steaua fericirei surâdea bine pe fruntea sa, atât de forte şi june încă, plin de speranţă, fu atât de curând chemat la o altă predestinaţiune a legei.

Ne părăseşti, Paul Străjescu, fără voia ta, cu durere, o ştim cu toţii: din pământ eşti, în pământ intri.

Numele tău, însă, iubirea ta vor fi întotdeauna etern înscrise în adâncul inimilor noastre, unde ai lăsat un deşert, atât de dureros şi plin de lacrămi. Memoria ta va fi neştearsă pentru noi, amicii tăi şi cetăţeni ai Romanului, care te-au iubit şi te vor iubi chiar dincolo de mormântul tău. Ne părăseşti, cu amărăciune siliţi suntem, cu constrângere, a o face şi noi astfel.

Surâsul tău, însă, rămas pe buzele tale mortuare, ne spune îndeajuns ce doresci a spune; te asigur, ochii amicilor tăi vor fi întotdeauna aţintiţi asupra iubiţilor tăi copilaşi, speranţa şi bucuria vieţii tale. Rude şi amici, în unire cu toţi, să părăsim acest locaş sfânt şi să mergem cu toţii până la ultima sa treaptă de mormânt; unde, cu ochii în lacrămi, să ne îndeplinim ultima datorie la care suntem chemaţi şi adunaţi astăzi de el, sărmanul.

Ca amici ai săi, dăm ceea ce se cuvine oricărui muritor în ultimul moment; împovărând sarcofagiul său, dimpreună cu aceşti sfinţi şi cinstiţi părinţi, cu câte o mână de ţărână, ca semn de depunere a unei ultime sărutări şi regret de eternă dispărţenie, zicând: “Du-te, amice, unde eşti chemat de lege şi Dumnezeu să te ierte!”

Iar tu, muma copiilor lui, curagiu! Căci bunul Dumnezeu, amicii tăi şi ai lui sunt cu tine.

Amicul meu Străjescu, niciodată nu m-am gândit că de aşa timpuriu eu voi lăcrăma la mormântul tău. Prea Sfinte Părinte, dă-i buna ta cuvântare!

 

Domnul advocat Gh. Gheorghiade:

Onorată Adunare!

Moartea lui Străjescu a produs asupra noastră, colegii săi, o impresiune de durere încât, cu toate că ştiam că discursuri de valoare însemnată urmau să se rostească cu ocasiunea ceremoniilor înmormântărei, noi, corpul advocaţilor, nu numai din punctul de vedere al datoriei, dar nici nu ne-am putut abţinea să nu manifestăm regretele noastre acum, în acest moment suprem, când încă-l mai avem înaintea noastră, deşi fără viaţă, dar într-o clipă are să dispară pentru totdeauna, lăsându-ne amintiri foarte plăcute din viaţă şi cu atât durere mai mare pentru pierderea lui.

Însărcinarea a căzut asupra mea, pentru că o legătură de colegialitate mai veche mă unea cu dânsul; am fost colegi de şcoală la Iassy, câtva timp.

Dacă acum trebuie să mai vorbim despre Străjescu, cum era el în societate şi cu colegii lui, este numai pentru a recapitula scurta lui viaţă în Roman şi pentru a ni-l întipări mai tare în memoria, în mintea  noastră; pentru că astfel ne este tuturor asistenţilor cunoscut.

Aşa, la 1871, venit în acest oraş ca Judecător supleant la tribunal, nu trecu mult şi, în Mai 1872, prin căsătorie s-a legat cu una din familiile de însemnătate din societatea Romaşcană, a demisionat în urmă din funcţiune şi a îmbrăţişat cariera de advocat, cu intenţiunea de a se fixa pentru totdeauna aici.

Era blând şi amabil, bun amic, bun coleg şi foarte îndatoritor; şi pentru acestea era simpatic, era iubit.

Amicii lui şi în genere Romaşcanii, la fiecare ocasiune, îşi manifestau aceste sentimente pentru dânsul. De aceea, îl vedem îndată, la 1876, ales în consiliul comunal, alegere reiterată în urmă şi ca primar al oraşului, aproape cu unanimitate de voturi, pe urmă deputat în două legislaţiuni succesive, aproape cu aceeaşi majoritate. Ajuns în Cameră, n-a încetat cu amabilităţile şi cu îndatoririle lui către romaşcani. Şi acolo şi-a dobândit simpatii însemnate, precum dovedesc profundele regrete exprimate de Cameră la trista ştire despre perderea iubitului ei membru.

Toate acestea, de care vorbesc foarte scurt, pentru că mi-ar trebui prea mult timp să fac o enumerare complectă, nu sunt alta decât simpatii pentru Străjescu.

Acum nu-mi rămâne decât ca, în aceste momente de dureroasă despărţire, să-l recomandăm memoriei noastre, să ne aducem cu drag aminte de dânsul, să adresăm familiei sfâşiate condolenţile noastre şi s-o rugăm să creadă că Străjescu se duce, da, dar ea tot va găsi totdeauna, în noi, pe fraţii lui!

 

Dl deputat Andrei Vizanti, foarte emoţionat, se esprimă în următorii termeni:

Prea Sfinte Părinte! Rog binecuvântează-mă ca să-mi pot stăpâni durerea în cuvântarea celor ce simte şi agită sufletul meu…

Jalnică Adunare,

În faţa acestui cadavru, care ne recheamă o existenţă valoroasă şi plină de viaţă, ce până mai alaltăieri se mişca şi trăia în mijlocul nostru, în faţa acestei transiţiuni neaşteptate şi premature de la viaţă la moarte – ce zic la moarte ? La Eternitate! – îmi vine în minte un vers al poetului nostru popular, care sună astfel:

“Câte flori sunt pe pământ,

 Toate se duc la mormânt;

 Numai floarea lacului

 Stă la uşa raiului,

 De întreabă florile:

 Ce-au făcut miroasele?”

O! Tu, floare iubită, pe care coasa neînduplecată a morţii te-a secerat atât de timpuriu!… Iată-te la pragul eternităţei, la uşele raiului!… Răspunde: Ce-ai făcut miroasele? Ce-ai făcut în scurtul interval de timp ce ţi-a fost dat să parcurgi în spinoasa cale a vieţei? … Ce-am făcut? Ce-a făcut Paul Străjescu? O! La aceasta, domnii mei, răspund toţi amicii şi cunoscuţii săi; răspunde un oraş întreg; mai mult încă: răspunde representaţiunea naţională care a privit cu adâncă mâhnire dispariţiunea din sânul ei a unui coleg atât de drăgălaş, a unui cetăţean atât de activ şi dotat cu cele mai nobile aplecări.

Nu voi vorbi aici de fostul magistrat şi actual membru al baroului, nici de fostul primar al Romanului, care a dat oraşului o impulsiune puternică pe calea îmbunătăţirilor şi a înfrumuseţării lui reale; căci antevorbitorii mei v-au spus îndestul ce a fost şi ce a făcut ca atare. Nu voi zice, aseminea, nimic nici despre bunul părinte de familie, căci îmi este peste putinţă a descrie ceea ce simte şi deplânge o numeroasă familie consternată de durere. Voi încerca să înfăţişez în faţa Dvoastră pe cetăţeanul valoros şi devotat binelui public, pe amicul cel bun şi îndatoritor, căutând prin aceasta a îndeplini şi o distinsă misiune ce mi-a încredinţat-o Camera României.

Omul ce-l onorăm noi astăzi, jalnică adunare, este caracterizat mai cu deosebire prin calităţile sale sufleteşti, prin zelul, corectitudinea şi devotamentul cu care îşi îndeplinea mandatul său de reprezentant al acestui oraş.

Străjescu nu era un ambiţios vulgar; mandatul de deputat, ca şi alte sarcini onoratoare ce i-au fost încredinţat urbea Romanului, erau considerate de dânsul cu toată seriositatea şi importanţa ce comportă o misiune atât de înaltă. Angajamentele şi ideile pe care le profesa de pe tribuna Primăriei formau pentru dânsul obiectul preocupărilor şi al activităţei de toată ziua. Cine va foileta procesele verbale ale Adunării din care a făcut parte, va vedea că el era un liberal convins din raţiune şi din inimă; naţionalist şi patriot luminat, care nu pierdea o singură ocasie în care să nu se distingă la susţinerea nevoilor şi intereselor generale ale ţării, ca şi acelor particulare ale oraşului şi ale judeţului nostru, punând în aceasta toată râvna şi toată energia de care era capabil.

Mai presus de toate, domnii mei, Străjescu este expresiunea acelei generaţiuni tinere şi viguroase care a înţeles şi a respectat pe bătrânii luptători, care nu le-a precupeţit concursul său leal şi desinteresat, aducând la capitalul de activitate al vechilor luptători, odată cu modestia manierelor şi constanţa caracterului, o inteligenţă energică şi o voinţă neînduplecată.

Aceste calităţi, unite cu frumuseţea şi blândeţea caracterului, cu predisposiţiunea sa de a servi şi a îndatora pe oricine ar fi făcut apel la concursul său, cum şi cu sinceritatea sentimentelor sale amicale, fac din el un adevărat tip a cărui amintire nu se va pierde niciodată dintre noi.

Iată pentru ce, onor cetăţeni, întreg oraşul Romanului se găseşte astăzi în doliu; iată pentru ce însăşi Representaţiunea populară a ţării, cu preşedintele ei, dl General Lecca şi cu primul-ministru, dl I. C. Brătianu, au fost adânc mişcaţi la vestea dureroasă a pierderii unui cetăţean atât de valoros şi distins cum a fost prea iubitul meu amic şi coleg Paul Străjescu…

Dragă amice! Tu te duci de la noi, dar frumuseţea înţelegerii şi nobleţea caracterului rămân adânc săpate în mintea şi în inimile noastre; căci a zis un scriitor al Antichităţei: “forma corpului este muritoare, pe când forma minţii este eternă şi nemuritoare” !

Pleacă, mergi liniştit şi fericit, căci precum tu te-ai silit să-ţi serveşti cu râvnă şi devotament familia cea mare, ca şi familia cea mică, aşa şi noi acuma, cu toţii, plângând amar sborul tău în alte regiuni, onorăm precum se cade memoria ta scumpă şi din însăşi absenţa ta dureroasă formăm un exemplu de nobilă îmboldire pentru toţi cetăţenii români! Da! Fie ca toţi cetăţenii să-şi îndeplinească misiunea precum ai înţeles să ţi-o îndeplineşti tu! Fie ca oraşele şi ţara să poată zice despre fiii lor ceea ce au de zis despre tine şi ceea ce noi cu toţii repetăm într-un singur glas: Uşoară să-ţi fie ţărâna şi eternă amintirea dulcelui tău nume!

Iar tu, iubita lui soţie, şi voi, dragii lui copilaşi, fraţi, surori şi ceilalţi membri ai familiei, nu mai plângeţi, nu mai suspinaţi; căci, iată, un oraş întreg împarte cu voi durerea ce vă consumă. Şi fiţi încredinţaţi că nu vor lipsi suflete nobile şi amice care să aducă curaj şi mângâere acolo unde moartea neînduplecată a aruncat pentru moment descurajarea şi întristarea cea mai profundă.

După dl Vizante, cuvântarea din urmă s-a ţinut de către dl deputat Nicolae Ionescu, venit anume, după cum promisese printr-o telegramă a sa, publicată mai sus. Cuvântarea dlui Ionescu, îşi poate închipui oricine, că a trebuit să fie din cele mai influente şi mai mişcătoare asupra auditoriului. Regretăm că plecarea imediată a dlui Ionescu nu ne-a dat timpul să ne procurăm întreg discursul său, astfel că nu putem da decât o mică prescurtare a vorbelor dlui Ionescu, pe cât memoria noastră ne ajută:

Pe mine, a zis dl Ionescu, o sântă datorie mă cheamă aicé, atât pentru regretatul meu coleg, Paul Străjescu, cât şi pentru cele două familii, una ilustră, Străjeştii, şi alta nobilă şi onorabilă, Macaroviceştii.

Domnul Ionescu aminteşte câteva epoce din viaţa defunctului, care i-au atras cu drept cuvânt simpatia tuturor acelora care l-au cunoscut:

Străjescu era un liberal convins şi sincer, apoi avea o inimă bună şi îndatoritoare. Eu am avut ocasiunea de a-l vedea obosindu-se în dreapta şi în stânga, pentru a face servicii la nevoile multora din concetăţenii săi romaşcani. Am admirat cu drag această calitate a lui şi îmi amintesc, adaugă dl Ionescu, de cuvintele sale adresate mie: “Dumitale trebile mari, iar mie trebile mici”. Şi avea dreptate, căci un reprezentant, pe lângă alte datorii ale sale, nu trebuie să uite nici pe acei din sânul cărora a ieşit. Astăzi, continuă a zice dl Ionescu, se face judecata lui, căci faptele omului se judecă numai după ce el moare. Eu am plăcerea a constata multe bunuri în viaţa regretatului meu coleg, smuls aşa de timpuriu dintre noi. Eu cred că, împreună cu mine, toţi vor păstra o plăcută aducere aminte de dânsul. Dar, în mijlocul acestei jelanii şi mai presus de toate, nu trebuie să se uite că Străjescu lasă după el o nemângâiată soţie, cu cinci copilaşi fără de altă avere decât virtuţile defunctului. La aceştia trebuie să ne gândim de azi înainte şi această sfântă datorie o au cu deosebire oraşul şi judeţul Roman.

Terminând dl Ionescu, s-a făcut prohodul de cătră părintele arhimandrit Iorgu Stamatin, asistat şi de alţi preoţi. La ieşirea sicriului din biserică, s-a făcut prezentarea armei, cântându-se imnul naţional, apoi cortegiul a plecat în aceeaşi ordine, cătră cimitir. De la Biserică, lumea se adunase atâta de multă, încât cortegiul abia înainta. Toate clasele societăţei romaşcane erau cu abondenţă representate. Un şir de echipaje şi diferite trăsuri, în care erau membrii familiei şi aproape întreaga societate romaşcană, se ţinu de convoi până la cimitir.

Numeroşi erau, atât acei din familie cât şi amicii defunctului care, cu toată grosimea zăpadei, au petrecut pe jos, în urma carului, până la cimitir, pe ruda şi amicul lor iubit.

Dna Olimpia Străjescu, într-o durere consternată, cum şade femeii nobile şi simţitoare, era într-un cupeu de doliu, însoţită de buna doamnă Aneta I. G. Buicliu şi de doi copilaşi, având la oblonul cupeului pe dl. Neculai Coroiu, rudă prin alianţă cu familia Străjescu.

La capul carului funebru se găsea cel mai mare dintre fiii dlui Străjescu (12-13 ani), a cărui dezolare sfâşia inima. Acest copil nemângâiat era părinteşte susţinut de către dl Vasile Ioachim, care căzuse în o aşa de profundă durere încât nu se ştia care din doi avea mai multă nevoie de îmbărbătare.

Printre numeroşii petrecători ai convoiului, am observat din familie, osebit de membrii din Roman, pe dl Costachi Balaiş de la Galbeni, cu soţia sa Ortansa, sora defunctului, dl Leonida Panopol, deputat de la Iassy, rudă prin alianţă, dl Theodor T. Vasiliu din Iassy, asemenea aliat, dl locotenent colonel Macarovici, directorul şcoalei fiilor de militari din Iassy, cumnat defunctului.

Dintre amici şi cei mai cu stăruinţă, am observat, afară de persoanele care purtau cordoanele de la car, pe domnii: General C. Pilat, Colonel Crupenschi, Locotenent Colonel Groza, Locotenent Colonel Ghenovici, G. Miclescu, G. Aslan, I. Stroescu, Ion Gh. Buicliu, Ioan Ştefănescu, Mihai Iorgulescu, G. I. Gheorghiu, preşedintele Tribunalului, Petrovici, Fabian, Al. Giosanu, Fain, inspector al societăţii de asigurare Naţionala şi alţii mulţi ale căror nume ne scapă.

Ceremonia înmormântărei la cimitir s-a făcut cu tot cerimonialul obicinuit, având o parte atingătoare, depunerea cununei de violete a doamnei Olimpia Străjescu pe sicriul care a luat cu dânsul în mormânt această dulce expresiune a iubirii unei soţii virtuoase. Aşadar, în acestea s-a încheiat despărţirea noastră din urmă, de iubitul şi stimatul nostru amic comun, Paul P. Străjescu, a cărui ţărână să-i fie uşoară!

În toată această împrejurare tristă, sufletul nostru a fost întrucâtva mângâiat, văzând viile dovezi de iubire şi simpatie generală, manifestate din toate părţile şi de către toate stratele societăţii. Cu deosebire se cuvin mulţumiri călduroase acelora care au simţit nu numai cu inima şi sufletul, dar au fost şi neobosiţi conducători ai îndeplinirei celei din urmă datorii, pentru un bun amic şi bun creştin.

Aceste suflete zeloase şi nobile sunt domnii: Andrei Vizanti deputat, George S. Bogdan, G. Botez avocat, Nicu T. Naum şi G. Turbure.

Anunţ din acelaşi ziar “Romanu” (director Emanuel Arghiropol), Anul VIII, no. 11, duminică 15 februarie 1887:

Pe când dl deputat Neculai Ionescu era în Roman, cu ocazia înmormântărei domnului Paul Străjescu, am avut plăcerea a-l auzi exprimându-se cum că Camera ar face bine să acorde familiei defunctului o pensiune viageră; acuma cu o deosebită plăcere videm că o aseminea idee a venit şi în Cameră. Domnul deputat Cristodul Cerchez a depus un proiect de lege pentru a se acorda un ajutor de 250 lei pe lună doamnei Străjescu şi orfanilor răposatului, asupra cărei propuneri Camera a admis urgenţa şi a trimis proiectul la secţiuni.

Jockey Clubul Român, o tradiţie renăscută

Ştirea Anei despre Jockey Clubul Român, la televiziunea Digi 24, 19 octombrie 2012:

http://www.digi24.ro/stire/Jockey-Clubul-Roman-o-traditie-renascuta_51625

Familiile Străjescu şi Onou

Primii reprezentanţi cunoscuţi ai familiei sunt, conform genealogiei inedite întocmite de Prinţul Mihai Dim. Sturdza, fraţii Pascal (şetrar la 1810; fiul lui, Ioan Dimitrie, a fost ispravnic de Hotin între 1822 şi 1825) şi Mihalache Străjescu şi vărul lor primar, Macarie Străjescu.

I. Ramura Mihalache Străjescu, sluger:

– Fiul lui Mihalache a fost Iordache Străjescu (1793-1873), căminar la 1818. A avut 8 copii.

– Unul dintre fiii lui Iordache a fost Petre (Petrachi) Străjescu, serdar la 1836, căsătorit cu Eugenia Mavrogheni, urmaşa neamului care dăduse Ţării Româneşti un domnitor, pe Nicolae-Vodă Mavrogheni, şi sora după tată a lui Petre Mavrogheni (candidat la Domnia Moldovei în 1859, ministru de Finanţe şi al Afacerilor Străine, parlamentar conservator, apropiat al Regelui Carol I, ministru plenipotenţiar al României la Roma, Constantinopol – unde a obţinut recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhia Ecumenică – şi Viena).

Blazonul familiei Mavrogheni

Un frate al lui Petrachi Străjescu a fost căsătorit cu Eliza Vlahuţă, sora scriitorului Alexandru Vlahuţă.

Alexandru Vlahuţă

– Unul dintre fiii lui Petre (Petrachi) a fost Paul Străjescu (22.XI.1848-8.II.1887), judecător şi avocat, Primar al oraşului Roman şi deputat PNL. A fost căsătorit cu Olimpia (Olympia) Makarovitsch, fiica lui Vasile Makarovitsch, căminar (1810-1891; la rândul lui, fiul Ecaterinei Hasdeu) şi a Ruxandrei Kuharsky (1815-1868).

Boierul Vasile Makarovitsch şi cucoana Ruxandra Kuharsky

Olimpia Makarovitsch era sora generalului de divizie Gheorghe V. Makarovitsch (3.IX.1843-30.IV.1930), erou al Războiului de Independenţă, decorat cu Legiunea de Onoare franceză, director în perioada 1881-1894 al Şcolii de Fii de Militari din Iaşi, prima instituţie de învăţământ militar din Ţările Române.

Generalul Gheorghe Makarovitsch (din colecţia Dlui Alexandre Makarovitsch, strănepotul generalului).

Clădirea Şcolii de Fii de Militari din Iaşi, care a purtat, în perioada interbelică, numele generalului Gheorghe Makarovitsch

După ce a rămas văduvă, Olimpia s-a recăsătorit cu generalul Constantin Iliescu, împreună cu care l-a avut pe Constantin C. (Tantinel) Iliescu, medic, academician, fondatorul ASCAR.

Monumentele funerare ale familiilor Makarovitsch şi Străjescu din Cimitirul de la Roman. Aici sunt înmormântaţi generalul Gheorghe Makarovitsch, Paul P. Străjescu, Olimpia Makarovitsch, colonelul Vasile P. Străjescu (1881-1921; fiul lui Paul şi al Olimpiei), Alexandru G. Makarovitsch (1883-1946), Gheorghe A. Makarovitsch (1907-1981), Constantin George Olymp Iliescu (1890-1891; fiul Olimpiei Makarovitsch cu generalul Iliescu). Fotografie din colecţia Dlui Toma-Tudor Reţeanu.

– Unul dintre fiii lui Paul Străjescu şi ai Olimpiei Makarovitsch a fost colonelul Dimitrie Străjescu, născut în 1887. A fost ofiţer de cavalerie, a luptat în Primul Război Mondial şi a fost un apropiat al Mareşalului Alexandru Averescu. A murit la 30 iulie 1941 şi este înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti (fig. 72 bis).

Dimitrie Străjescu a fost căsătorit cu Cécille-Gabrielle Codrescu († 16.XII.1941), descendenta unui neam boieresc din Bârlad, fiica doctorului C. C. Codrescu, fondatorul spitalului din acest oraş.

Dr. C. C. Codrescu din Bârlad

Cecille-Gabrielle (Cecilia) Codrescu

Vila Codrescu de la Slănic-Moldova

Sora lui Dimitrie Străjescu, Eugénie, a fost măritată cu ofiţerul de cavalerie Emil Rosetti, din ramura Rosetti-Orăşanu, descinzând din Lascaris Roussaitos, născut în jur de 1580 şi din fiul acestuia, Constantin Rosetti Cuparul, născut în jur de 1600 şi mort în jur de 1678, care era fratele lui Antonie-Vodă Ruset, domnitor al Moldovei între 1675 şi 1678. Prin femei, Emil Rosetti descindea din familii precum Cantacuzino, Mavrocordat, Buhuş, Aslan, Sion, Krupensky, Donici.

Blazonul familiei Rosetti

– Dimitrie şi Cécille-Gabrielle Străjescu au avut doi fii: Paul (1911-1969; comandor de Marină, economist) şi Constantin (Dinu).

Constantin (Dinu) Străjescu (17.V.1919-30.XI.1996) a urmat cariera tatălui său, fiind ofiţer de cavalerie (promoţia 1940 a Şcolii de Ofiţeri de Cavalerie Regele Ferdinand I) şi făcând parte din: Regimentul 3 Călăraşi Purtat “General Praporgescu”, Regimentul de Gardă Călare, Comandamentul Cavaleriei, M.A.N. – Direcţia Instrucţie în Armată. A luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, atât pe Frontul de Est (până la Stalingrad), cât şi pe cel de Vest (până la Berlin). A fost decorat cu Crucea de Fier germană cl. II şi cu Ordinul Coroana României cl. V în grad de ofiţer, cu panglică de Virtute Militară (5 iulie 1945). În 1944 a fost rănit, în timpul operaţiunilor de pe Tisa. În 1945 a comandat Escadronul 4 din Regimentul de Gardă Călare. A fost exclus din rândurile armatei în 1954, de către comunişti, şi a lucrat apoi ca funcţionar la C.F.R. În 1969 s-a căsătorit cu economista Maria Bărbulescu (11.X.1924-18.II.2008), fiica industriaşului şi fruntaşului liberal Dumitrache (Démétre) Bărbulescu din Galaţi (1885-1933) şi a Mariei-Ana Ştefănescu (înrudită cu familia Neniţescu). Prin tatăl său, Maria Bărbulescu descindea din vechiul neam de moşneni Bărbulescu, din Poiana de Ialomiţa.

Familia Străjescu, 5 februarie 1937: Cecilia Străjescu n. Codrescu, colonelul Dimitrie Străjescu şi cei doi fii ai lor, Paul Străjescu (în stânga) şi Constantin (Dinu) Străjescu

Paul Străjescu, ofiţer al Marinei Regale

 

II. Ramura Macarie Străjescu, preot la Galaţi:

– Fiul lui Macarie a fost Pavel Străjescu (n. cca. 1776), serdar la 1816, sameş la 1817.

– Una dintre fiicele lui Pavel a fost Elena Străjescu, măritată cu Constantin Onul (n. 1802), medelnicer la Galaţi, vechil al familiei Rosetti-Roznovanu.

– Fiul Elenei Străjescu şi al lui Constantin Onul a fost Mihail (Michel) Constantinovici Onou (17.III.1835, Galaţi – 20.V/2.VI.1901, Bad Nauheim; înmormântat în cimitirul Mănăstirii Novodevici, Sankt-Petersburg). În timpul ocupaţiei ruseşti asupra Moldovei, în 1853, generalul Budberg a remarcat calităţile lui Mihail Onou şi l-a luat în cancelaria sa. M. Onou a depus jurământ de credinţă Rusiei la 7 decembrie 1854, a studiat la Departamentul de limbi orientale din cadrul Ministerului de Externe al Rusiei (vorbea limbile rusă, franceză, turcă, greacă şi română), a fost secretar şi dragoman al consulatului Rusiei de la Adrianopol, al consulatului-general de la Constantinopol (1857-1859), al consulatului-general de la Beirut (1859-1863), şeful arhivelor şi al bibliotecii Departamentului pentru Asia din minister, secretar principal şi prim dragoman, apoi consilier al ambasadei Rusiei la Constantinopol (1869-1879; a jucat un rol important în timpul războiului ruso-turc din 1877-78) şi ministru plenipotenţiar al Rusiei la Atena (din 1889; decan al Corpului Diplomatic de la Atena, în 1898). Avea o moşie în Covurlui.

Coperta cărţii în care genealogiştii Ivan Grézine şi Andrei Schoumkov studiază descendenţa generalului Antoine-Henri baron de Jomini. Importantă sursă pentru cunoaşterea istoriei familiei Onou.

Mihail Onou s-a căsătorit, la 6 iulie 1864, la Paris, în Catedrala rusă Sf. Alexandru Nevski, cu Louise Alexandrovna baroană de Jomini / născută Jeanne-Valérie-Louise Petit de Baroncourt (19.VIII.1843, Bordebure, Loiret, Franţa – 26.I.1906, Paris; înmormântată în cimitirul Mănăstirii Novodevici, Sankt-Petersburg), fiica lui Marc Petit de Baroncourt (profesor de istorie la Collège Bourbon din Paris; mort înainte de 1880) şi a Alexandrinei baroană de Jomini (născută 13.XII.1815, Paris), aşadar nepoata directă a generalului Antoine-Henri baron de Jomini (6.III.1779, Payerne, Elveţia – 22.III.1869, Passy, înmormântat la Cimitirul Montmartre din Paris; general de brigadă în armata lui Napoleon, şef al statului-major general al generalului Ney şi cavaler al Legiunii de Onoare, apoi general rus şi aide de camp al Ţarului Alexandru, faimos strateg militar care a scris, printre altele, Précis de l’art de la guerre şi Les guerres de la Révolution) şi fiică adoptivă a unchiului ei, Alexandre baron de Jomini (9.I.1817 – 5/17.XII.1888; cunoscut, în Rusia, ca Alexandr Genrikhovich Zhomini; diplomat rus, cu studii în Elveţia şi la Universitatea din Berlin, ministru-adjunct de Externe al Rusiei, autor al unui jurnal diplomatic şi al unui tratat despre Războiul Crimeii, Étude diplomatique sur la guerre de Crimée, 1852-1856). După ce a fost înfiată de către unchiul ei, Jeanne-Valérie-Louise Petit de Baroncourt a purtat numele de Louise Alexandrovna baroană de Jomini (un ucaz imperial din 23.V.1864, emis aşadar înainte de căsătoria ei cu Mihail Onou, îi recunoştea dreptul de a purta numele şi titlul de baroană de Jomini).

Ex-libris al lui Antoine-Henri baron de Jomini

Una dintre cele mai cunoscute cărţi scrise de generalul Antoine-Henri baron de Jomini: „Precis de l’art de la guerre”

Antoine-Henri baron de Jomini, în timpul războaielor napoleoniene

Alexandre baron de Jomini

Alexandre baron de Jomini, împreună cu nepoata lui de soră şi fiica lui adoptivă, Louise Petit de Baroncourt (baroană de Jomini)

La mormântul generalului Antoine-Henri baron de Jomini, Cimitirul Montmartre din Paris (13 aprilie 2012)

Catedrala rusă Sf. Alexandr Nevsky din Paris, unde a fost celebrată căsătoria dintre Louise baroană de Jomini şi Mihail Onou

– Mihail Onou şi Louise baroană de Jomini i-au avut pe:

1) Alexandre Mihailovici Onou (19.IV.1865, Constantinopol – 7.IV.1935, Surrey, Anglia), diplomat rus, istoric, absolvent al Universităţii Imperiale din Sankt-Petersburg, membru şi secretar al Societăţii istorice a Universităţii din Sankt-Petersburg (1911), profesor de istorie la Universitatea Imperială din Petrograd (1916), şeful administrativ ad-interim al cancelariei Guvernului provizoriu (din 20.III.1917; apropiat al lui Vladimir Nabokov, secretarul-general al guvernului Prinţului Lvov), consul-general la Londra (numit la 12.VII.1917), a făcut parte din conducerile mai multor asociaţii ale imigranţilor ruşi albi din Anglia, a scris memorii (publicate, în limba engleză, în The Contemporary Review, 1933). Căsătorit, la 28 iulie 1899, în Biserica Corpului Pajilor din Sankt-Petersburg, cu Natalia Nicolaevna Golovin (26.V.1876 – 1957, Londra), fiica generalului Nicolai Mihailovici Golovin (1836 – 20.XII.1911) şi a Nataliei Mihailovna Dementiev. A locuit la Londra (St. Marylebone).

Nu au avut copii.

2) Maria Mihailovna Onou (născută la 22.XI.1866).Măritată, la 20 aprilie 1886, în Catedrala Sfintei Fecioare din Kazan, Sankt-Petersburg (căsătorie declarată ilegală în 1899, de către Sfântul Sinod al Bisericii ruse, din cauza bolii psihice a Mariei Onou), cu Alexandre Stepanovici Zinoviev (născut la 12.I.1849; inginer, avea moşii în provincia Orel), fiul Adélaïdei-Louise-Julie baroană de Jomini (29.VIII.1814, Aarau, Elveţia – 7.VI.1912; fiica generalului Antoine-Henri baron de Jomini; domnişoară de onoare a Împărătesei Alexandra Feodorovna, soţia Ţarului Nicolae I al Rusiei) şi al nobilului rus Stepan Vasilievici Zinoviev (25.IX.1805 – 12.III.1871). Aşadar, Alexandre Zinoviev era unchiul de gradul 2 al Mariei Onou. După desfacerea căsătoriei cu Maria Onou, Alexandre Zinoviev s-a recăsătorit cu Varvara Vladimirovna Jukovsky.

Maria Onou şi Alexandre Zinoviev au avut doi copii, morţi mici.

3) Elena Mihailovna Onou (13/25.XI.1870, Constantinopol – 25.XII.1955, Paris; înmormântată în cimitirul Batignolles din Paris). Măritată, la 20 aprilie 1897,la Yalta (divorţaţi înainte de 1/14.VII.1912) cu Principele Vladimir Vladimirovici Trubeţkoy (18.XI.1868, Yalta – 30.VI.1931, Meulan, Yvelines, Franţa), din promoţia 1891 a Şcolii Navale, din 1913 căpitan de vas, contra-amiral al Marinei Imperiale ruse, comandant al diviziei 1 de torpiloare (1915).

Principele Vladimir Vladimirovici Trubeţkoy

Blazonul Principilor Trubeţkoy, Herb Pogon Litewska

Elena Onou şi Principele Vladimir Trubeţkoy au avut 3 copii:

Principesa Kyra Vladimirovna Trubeţkoy (9/21.IV.1898, Kronstadt, St. Petersburg – 5.VIII.1924, Paris; înmormântată în cimitirul Batignolles din Paris). Necăsătorită.

Principesa Olga Vladimirovna Trubeţkoy (26.IX/8.X.1900, Yalta – 5.XII.1947, Paris; înmormântată în cimitirul Batignolles din Paris). Necăsătorită.

Principele Nikita Vladimirovici Trubeţkoy (27.IX/10.X.1902, Yalta – 6.II.1980, Paris; înmormântat în cimitirul Batignolles din Paris), administrator de societăţi. Căsătorit, în 1926, la Paris, cu Simone Madeleine Marie Marcotte de Quiviéres (1.IV.1904, Clermont-Ferrand – 25.XI.1981; înmormântată în cimitirul Batignolles din Paris), fiica lui Jean Marie Félix Marcotte de Quiviéres şi a Mariei Joséphine Thérèse Jeanne Berger-Germondy. Nu au avut copii.

La mormântul principilor Trubeţkoy de la Cimitirul Batignolles din Paris (28 iunie 2012). Aici este înmormântată Principesa Hélène Mihailovna Onou, împreună cu copiii săi.

4) Alexandra Mihailovna Onou (24.II.1873 – 1944, pe domeniul său de lângă Tours, Indre-et-Loire, Franţa, în timpul bombardamentelor germane). Măritată, înainte de 1898, cu Principele Vsevolod Nicolaevici Şahovskoy (13.IX.1874, proprietatea Dubovo, gubernia Tver, Rusia – 17.VIII.1954, Larçay lângă Tours, Franţa), ofiţer de marină (din promoţia 1893 a Şcolii Navale), ultimul ministru al Comerţului şi Industriei, în guvernul Ţarului (1916-februarie 1917), membru al Partidului Constituţional-Democratic, autor de memorii (Sic transit gloria mundi, publicate la Paris, în 1952, în limba rusă). Nu au avut copii.

Principele Vsevolod Nicolaevici Şahovskoy

Blazonul Principilor Şahovskoy

5) Constantin Mihailovici Onou (5.VII.1875, Buiuk-Dere, Imperiul Otoman – 22.XI.1950, Clamart, Hauts-de-Seine, Franţa; înmormântat în cimitirul vechi din Clamart, Secţiunea R), diplomat rus, secretar la ambasadele Rusiei de la Constantinopol (1901-1910), Haga (1910-1915) şi Washington D.C. (din august 1916), însărcinat cu afaceri al Rusiei în Statele Unite ale Americii (aprilie 1917 – sfârşitul lui 1917; în mai 1917, Statele Unite au acordat Rusiei un împrumut de 100 de milioane de dolari), cancelar diplomatic al armatelor albe conduse de generalii Denikin şi Wrangel (1919, Novorossisk), consilier în cadrul misiunii diplomatice ruse de la Constantinopol, însărcinat cu ajutorarea refugiaţilor ruşi albi (1920-1923).

Constantin Mihailovici Onou

Decoraţiile lui Constantin Mihailovici Onou, din colecţia Dnei Elizabeth Saika-Voivod.

Constantin Onou a fost căsătorit, la 9/22 ianuarie 1905, la Moscova, cu Ecaterina Constantinovna Buteniev (Bouteneff) (15.V.1878, Moscova – 3.VIII.1966, Clamart, Hauts-de-Seine, Franţa; înmormântată în cimitirul vechi din Clamart), fiica contelui Constantin Apollinarievici Chreptowicz-Buteniev (9.IX.1848, Roma – 27.XII.1932, Clamart; urmaşul lui Joachim Littawor-Chreptowicz, 1729-1812, ultimul mare-cancelar al Lituaniei, sub autoritatea Poloniei) şi a Verei Vasilievna Ilyin. Ecaterina (Katia) Buteniev a avut un frate, contele Apollinari Constantinovici Chreptowicz-Buteniev (30.IV.1879 – 30.VI.1946; diplomat rus la Londra şi Tokio; căsătorit cu Principesa Maria Sergheievna Trubeţkoy, 21.XI.1888, Moscova – 4.I.1934, Clamart) şi o soră, Maria Constantinovna Buteniev (23.II.1881 – 30.X.1943, Clamart; măritată cu Principele Grigori Nicolaevici Trubeţkoy, 26.IX.1873, Moscova – 24.XII.1930, Clamart, diplomat rus la Constantinopol şi ministru plenipotenţiar al Rusiei la Belgrad, 1912-1915, ministru de Interne în cadrul armatei albe a generalului Denikin şi apropiat al generalului Wrangel; au avut împreună cinci băieţi, dintre care cel mai mare, Constantin, voluntar în Armata Albă, a murit eroic, în vârstă de 17 ani, în Crimeea, ucis de bolşevici).

Familia contelui Constantin Appolinarievici Chreptowicz-Buteniev, de la stânga la dreapta:
– Maria Sergheievna Buteniev, născută prinţesă Trubeţkoy (1888-1934);
– Contesa Ecaterina Pavlovna Chreptowicz-Buteniev, născută contesă Baranov (1858-1945);
– contele Constantin Appolinarievici Chreptowicz-Buteniev (1848-1933);
– Appolinari Constantinovici Buteniev (1879-1946);
– Principele Grigori Nicolaevici Trubeţkoy (1873-1929);
– Principesa Maria Constantinovna Trubeţkoy, născută Buteniev (1881-1943);
– Ecaterina Constantinovna Onou, născută Buteniev (1878-1966);
– Constantin Mihailovici Onou.
Casa Buteniev, 18 Povarskaya, Moscova.
Fotografie din colecţia lui J. Ferrand.

Contesa Maria Irineevna Chreptowicz, sotia lui Apollinary Buteniev, ambasador al Rusiei la Constantinopol si Roma, impreuna cu fiica ei, Maria (în vârstă de 1 an). Acuarela, realizată de Karl Pavlovici Briulov, în 1835, la Constantinopol, se află în momentul de faţă la Galeria Tretiakov din Moscova. Contesa Maria Irineevna Butenieva (nascuta Chreptowicz) era bunica Ecaterinei Buteniev, sotia lui Constantin Mihailovici Onou.

Ecaterina Constantinovna Onou n. Buteniev, împreună cu sora ei, Maria (Masha) măritată Principesă Trubeţkoy şi cu fratele ei, contele Apollinari Chreptowicz-Buteniev. Fotografie din arhiva lui Michael C. Bouteneff.

Ecaterina (Katia) Constantinovna Onou, născută Buteniev, în perioada în care soţul ei, Constantin Mihailovici Onou, era însărcinatul cu afaceri al Rusiei în Statele Unite ale Americii (1917)

Blazonul conţilor Chreptowicz, Herb Odrowaz

Michael C. Bouteneff povesteşte că, în exil, Constantin (Kostia) şi Ecaterina (Katia) Onou au locuit pe domeniul La Châtre, de pe Valea Loirei şi la Clamart, lângă Paris, într-o casă vecină cu casa Trubeţkoy. Iubeau mult copiii, iar lui C. Onou îi plăcea să le povestească oaspeţilor, copii ai rudelor, despre viaţa păsărilor şi a animalelor. Începând din 1929, Constantin Onou a început să sufere de tulburări ale sistemului nervos. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, soţii Onou şi sora Ecaterinei, Principesa Maria (Maşa) Trubeţkoy, s-au îngrijit de castelul Bordebure, de pe Valea Loirei (fostă proprietate a generalului Antoine-Henri baron de Jomini şi apoi a familiei Onou, moştenitoare a acestuia). Acolo au adăpostit numeroase familii refugiate de la Paris, din faţa armatelor germane. Ecaterina Onou a scris memorii şi a avut o impresionantă arhivă de corespondenţă, documente, fotografii şi portrete de familie.

Coperta cărţii lui Michael C. Bouteneff, “The Bouteneff Family Chronicle”, New York, 1989, pe care am primit-o prin amabilitatea contesei Vera Bouteneff.

       Katia si Kostia Onou nu au avut copii.

Mormântul familiei Onou din Cimitirul vechi de la Clamart (Franţa). Aici sunt înmormântaţi Constantin Onou, Catherine Onou n. Buteniev (Bouteneff) şi Andrei Onou. Alături se află mormintele membrilor familiei contale Chreptowicz-Bouteneff.

6) Andrei Mihailovici Onou (15.XI.1881 – 29.IX.1950, Paris; înmormântat la Clamart, Hauts-de-Seine, Franţa), diplomat rus, ministru plenipotenţiar al Rusiei în Elveţia (1917). Căsătorit cu Tatiana Ippolitovna Komarov (născută la 18.II.1895). Nu au avut copii.

 

III. Ramura lui Emanuil Străjescu (Strejescu, Strejesco):

– Fiul lui Emanuil a fost Constantin Emanuilov Străjescu (născut în 1799), căpitan de cavalerie în armata rusă, înscris la 29 mai 1827 în Registrul Nobililor din Basarabia. Căsătorit cu Elena Pavlovna Leonard (1809 – înainte de 1856), fiica serdarului Pavel Leonard.

– Constantin Străjescu şi Elena Leonard au avut 5 copii:

1) Ioan (Ivan) Străjescu (născut în 1833), absolvent al Şcolii de Cadeţi din Sankt-Petersburg.

2) Ştefan (Stepan) Străjescu (născut în 1834), tot ofiţer.

3) Emanuil Străjescu (născut în 1838), absolvent al Şcolii de Cadeţi din Sankt-Petersburg.

4) Ecaterina Străjescu, măritată cu Ivan Constantinovici Bogdan. Cei doi au fost părinţii Eugeniei Apostolopulo-Bogdan (1857-1915), cunoscută filantroapă din Basarabia, fondatoare a şcolii de viticultură de la Saharna.

5) Maria Străjescu (moartă în 1882), măritată Evtasiev.