Doctorul Poenaru şi portretul moşnenilor din Poiana-Ialomiţa

Paul Georgescu (1923-1989) a fost un romancier talentat, subtil şi erudit. Dacă scrisul lui a fost aşezat iniţial sub zodia realismului socialist, scriitorul a reuşit, fără să renunţe la ideile lui de stânga, să se elibereze de canoanele ideologice şi să devină, spre sfârşitul vieţii, unul dintre pionierii postmodernismului literar românesc.

Scriitorul Paul Georgescu

Scriitorul Paul Georgescu

Unul dintre cele mai importante romane ale lui Paul Georgescu, Doctorul Poenaru, publicat în 1976, evocă, sub chipul doctorului Mitică Poenaru, personalitatea medicului Dumitru Georgescu, fondatorul spitalului din Ţăndărei, tatăl scriitorului, un om foarte iubit şi foarte respectat. Dincolo de nota ideologică sau de perspectiva idilică asupra ilegaliştilor comunişti, Paul Georgescu reuşeşte un personaj intransigent, idealist, cu o rigoare morală fără fisură şi cu spirit de sacrificiu, care reuşeşte să “sfinţească locul”, punând pe picioare, din nimic, şi luptând cu birocraţia, corupţia, demagogia şi violenţa ideologică din perioada interbelică, un spital rural care va salva sute şi sute de vieţi.

Coperta romanului "Doctorul Poenaru" (Ed. Eminescu, 1976)

Coperta romanului „Doctorul Poenaru” (Ed. Eminescu, 1976)

Dumitru Georgescu se născuse la Poiana de Ialomiţa şi aparţinea uneia dintre ramurile neamului de moşneni stăpâni ai satului, înrudită cu Bărbuleştii, Vasileştii, Răduleştii, Dineştii, Vetu etc.

Bustul medicului Dumitru (Mitica) Georgescu (doctorul Poenaru), din fata Spitalului din Tandarei.

Bustul medicului Dumitru (Mitica) Georgescu (doctorul Poenaru), din fata Spitalului din Tandarei.

Neamul de moşneni din Poiana a fost norocos, fiindcă un reprezentant al lui avea să devină nu numai erou de carte, ci şi de film, şi să fie interpretat de unul dintre cei mai mari actori români din toate timpurile, Victor Rebengiuc. În 1978, regizorul Dinu Tănase a realizat filmul Doctorul Poenaru, cu Victor Rebengiuc (în rolul titular), Ştefan Iordache, Vasile Niţulescu, Elena Dacian, Gheorghe Dinică.

Afisul filmului "Doctorul Poenaru"

Afisul filmului „Doctorul Poenaru”

Dumitru Georgescu (Doctorul Poenaru), un mosnean din Poiana-Ialomita interpretat de Victor Rebengiuc.

Dumitru Georgescu (Doctorul Poenaru), un mosnean din Poiana-Ialomita interpretat de Victor Rebengiuc.

La începutul romanului Doctorul Poenaru există, probabil, cea mai frumoasă descriere literară a unui sat de moşneni din Ialomiţa şi un portret plin de umor şi de duioşie al moşneanului ialomiţean de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Să vedem ce scrie Paul Georgescu despre familia doctorului Poenaru, aşadar despre neamul de moşneni din Poiana-Ialomiţa şi despre bătrânul lor sat:

Satul tot, aflat în vale, se strânsese între dealul galben şi râul lent, verde vara, umbrit cum era în placiditatea lui de salcii şi stejari, şi vatra se tot strâmta fiindcă râul mânca din sat, care acum se-nghesuise de tot sub deal, în timp ce dincolo, peste mal, se tot lăţea pădurea lui naş’ Nicu [probabil, moşierul Nicu Poenaru-Iatan, moşnean bogat din Poiana; n.n.], iar această pornire a râului leneş şi indiferent părea o alegorie a situaţiei sociale a poenarilor. Un proces dura, de optzeci de ani, împotriva boierului a cărui moşie era sporită de râu (…)

Don Mişu [tatăl doctorului Poenaru; n.n.] era potrivit de statură, cam puţintel, slab şi oacheş, mergea cu pieptul în afară, se purta – şi pe zăduf – cu vestă, cravată şi guler înalt, scorţos. Tatăl se purta ras, dar îşi cruţase o discretă mustaţă. Se ţinea drept, băţos, în scaun, ca şi când salonul ar fi fost umplut tot cu lume aleasă. (…) Don Mişu trase adânc un fum şi sorbi din cafea. Era atâta linişte şi gesturile tatălui atât de asemenea lor, încât, acasă, băiatul se simţea la marginea cea mai subţiată a timpului. Pe masă, pe o tăviţă de argint, dăinuia solitară o ceaşcă mare, cu flori albastre, inutilizată şi fudulă – “ceaşca lui Marghiloman” [Alexandru Marghiloman era, la Poiana, vecin de moşie cu moşnenii satului; n.n.]. Şeful conservator venea uneori la conacul de peste gârlă, al lui naş’ Nicu, şi atunci făcea o vizită şi primarului liberal, şi acolo îşi avea ceaşca lui de care nu se atingea nimeni altul. Don Mişu, liberal, era primar de mult [Mişu Georgescu, tatăl doctorului Dumitru Georgescu, a fost primar al satului Poiana vreme de trei decenii; n.n.] şi nici partidul advers nu-l clintea: era rudă cu şefii lor locali şi, apoi, oricum, tot satul de moşneni era liberal, fiindcă partidul băncilor şi al băcanilor îi ţinea, ziceau ei, moşnenii, pe ciocoi în frâu, fiindcă marile moşii aveau tendinţa ancestrală de a se revărsa şi, de trei secole, poenarii, ghimpaţii şi perieţenii îşi apărau moşii, deşi curelele de pământ li se tot subţiaseră prin sciziparitate; ca să nu se topească de tot curelele, băieţii erau trimişi la carte, la oraş, sloboziţi în lume, să se descurce, doar fetele primeau pământ şi puţinii flăcăi prea certaţi cu cartea, aşa că satul, de la un timp, se rărise. (…)

Moşneanul, şi la zece pogoane, nu se socotea ţăran, îşi dădea pământurile în parte la golanii de prin prejur – golani, aşa-i numeau cojanii pe mocanii care, târâţi de oi, se lipiseră de Bărăgan şi se-nhămaseră la lucrarea pământului. Ei, moşnenii, aveau alte ocupaţii! Asemenea detaşare superioară ducea direct la calicire, dar nici unul nu-şi bătea capul. (…) Fiul se simţea mâhnit: nu-l interesa nici grâul, nici comercializarea caiselor, dar îl supăra tândăleala fudulă, risipa, râia boierească fără moşii, totul i se părea vag şi fals. (…) Ceea ce-l îngrijora cel mai mult era nepăsarea voioasă a tatălui care părea el să ştie ceva, dar nu ştia nimic, pur şi simplu refuza să-şi bată capul: nu se sinchisea. Don Mişu reprezenta acea stare denumită kief (ce avea să degenereze, în alte straturi, în vulgarul chef), acea stare de linişte voioasă, tacla prelungită şi indiferenţă amuzată faţă de ce se întâmpla în jur, un răsfăţ de sine până la inconştienţă, tihnă îndelung stătătoare, eternitate narcotizată în care orice efort era privit drept caraghiozlâc şi gugumănie, prilej de batjocură subţire. (…) Dar nu-şi putea lăsa tatăl, nu era posibil să li se scoată în vânzare la licitaţie pământurile lor date de Mihai Vodă. (…)

Moşnenii erau oameni cârcotaşi, puşi pe harţă şi zeflemea subţire, se căsătoreau doar între ei şi nici jandarm nu sufereau să le vină din alte locuri; îl tăiau. Cum erau puţini, în cele trei sate, şi tot însurându-se ei înde ei, ajunseseră ca la o rudenie veche, mai de departe, să adauge o alta, nouă, mai strânsă, aşa că arborele genealogic, pe care-l păstrau bine în cap, avea o încâlceală de groază. Cu generaţiile, unii făcuseră avere multă, alţii sărăciseră, dar se ţineau neamuri, şi pomeneau de obşte, care de mult nu mai era, dar le şi plăcea să se tragă în procese unii pe alţii, erau “procesivi”, uneori judecata se moştenea generaţii, uitându-se pricina, doar vrajba veche, nu. Aveau bâzdâc, le plăceau judecăţile, la tribunal îşi ţineau discursuri lungi şi-şi arătau îndreptările, hârtii răscoapte cu peceţi, de pe care nici dracu nu mai ştia citi ceva. Colţoşi şi clănţăi între ei, erau, înspre afară, uniţi.(…)

Strat social vechi dar subţiat mereu, răzeşimea transmitea o mândrie arogantă, dar lipsită de mijloace, tindea spre clasa suprapusă, care o respingea cu politeţuri, dar ferm. Semeţia lor de altădată, necesară atunci, devenise inadecvată, întoarsă contra firescului instinct de apărare. (…)

(…) moftureala unei categorii închistate, chichiricioase şi măcinate, dintr-un sat mâncat de un râu şi de o moşie, fudulia unor oameni lipsiţi de mijloacele orgoliului lor, toate aceste realităţi pe care doctorul Poenaru le privise critic şi întristat ca fenomene cu totul exterioare şi de care se simţise liber, iată că ele, constituite în trecut, deveneau acum o forţă ce-l devia de la destinul pe care şi-l gândise, toate aceste trecuturi ale altora deveniseră propriul său trecut.

(Paul Georgescu, Doctorul Poenaru, Bucureşti, Editura Eminescu, 1976, pp. 6-26, 102)

 

 

Anunțuri

La colindat, în perioada interbelică

Mircea Stănescu (1923-2000), Buniţu cum îi spuneam eu, mi-a povestit multe despre România şi despre Bucureştii de altădată. Poveştile lui au fost poarta mea de acces către un trecut lipsit de răceala manualelor şi a multor cărţi de istorie. Am strâns conversaţiile noastre şi notiţele lui memorialistice în textul Spre neuitare. Copilăria şi adolescenţa lui Mircea Stănescu, care a câştigat, în 2000, Premiul I al concursului „Istoria mea – Eustory”, organizat de Fundaţia „Noua Istorie”, cu sprijinul Institutului de Cercetări Interdisciplinare Româno-Germane, al Körber Stiftung şi al Ministerului Educaţiei Naţionale. Fragmente din amintirile bunicului meu au fost publicate în volumele Istoria României în texte (Editura Corint, Bucureşti, 2001; coordonator Bogdan Murgescu) şi Copilăria şi adolescenţa altădată (Editura Dominor, 2003; volum îngrijit de Mirela-Luminiţa Murgescu şi Silvana Rachieru). Buniţu mi-a povestit şi despre Sărbători:

„La noi în familie se sărbătorea, cu un fast mai deosebit, în afară de Crăciun şi de Paşte, ziua de Sf. Nicolae, onomastica tatei. Nu numai că tata era pater familias, dar era şi cel mai mare dintre fraţii lui şi toate neamurile care se aflau în Bucureşti erau nelipsite de la această sărbătoare. Venea atunci şi Didina, o rudă îndepărtată, proprietara unui important atelier de confecţii şi casă de modă din Bucureşti. Cei mici preferam, în loc să stăm la masă cu adulţii, să ieşim la joacă cu verii de vârsta noastră, mai ales în anii în care Moş Nicolae era cu barbă albă. Aşa spuneam noi: când ningea în acea zi, moşul avea barbă albă; când nu ningea, Moş Nicolae era cu barbă neagră. După ce mâncam şi cei mari beau şi un pahar de vin, mai prindeau curaj şi începeau să cânte, de cele mai multe ori în cor, cântece populare şi romanţe, storcătoare de lacrimi pentru cei mai sensibili. La fel era de Sfântul Ştefan, când mergeam la unchiul Fănică Bărbulescu.

Mircea Stanescu scolar, cca. 1930.

Mircea Stanescu scolar, cca. 1930.

Când se apropia vacanţa de Crăciun eram nerăbdător, nu numai pentru că scăpam de şcoală, dar şi pentru că se apropiau zilele în care mergeam cu colindul. Începeam cu Moş Ajunul, continuam cu Steaua, urma Pluguşorul şi, la urmă, Sorcova. Cu traista la Moş Ajun şi cu sorcova am mers numai când eram mai mici. Mai târziu, am început să alcătuim mici coruri, în care cântam două-trei cântece, pe cel puţin două voci. De regulă, colindam numai pe la rude şi cunoştinţe. Uneori mergeam şi la străini, atunci când aceştia ne întâlneau pe stradă şi ne pofteau în casă. O impresie extraordinară ne făcea când ne duceam la un vecin din zona Liceului Şincai, domnul Riga, care făcea parte din consiliul de administraţie al Băncii Naţionale; avea o figură distinsă, cu cioc, şi semăna cu Mihail Kogălniceanu. Domnul Riga ne oferea întotdeauna hârtii de 20 de lei, nou-nouţe, de care ne era parcă milă să ne atingem.

Pomii de Crăciun îi împodobeam cu nuci învelite în poleială, cu mere şi cu lumânări. Pe crengi puneam vată, care imita zăpada.

Liceanul Mircea Stanescu.

Liceanul Mircea Stanescu.

Aveam un unchi, Costache Bărbulescu, fratele tatei, care avea o întreprindere de odăjdii şi haine bisericeşti, la Patriarhie. Era un om respectabil, care nu călătorea decât cu trăsura şi avea o barbă care te putea face uşor să-l confunzi cu feţele bisericeşti. Sigur că mergeam şi la el cu colindul, dar eram nelipsiţi mai ales în ajun de Sf. Dumitru, hramul Patriarhiei, când se distribuia credincioşilor artosul. Avea acest artos un gust specific, care nouă ni se părea mai plăcut decât cel al cozonacului. Când ne vedea, unchiul Costache apărea pe uşa din spate a bisericii, care ieşea direct din altar, şi ne dădea la fiecare câte un artos întreg. Ţinea mult la noi, atât pentru faptul că eram mulţi copii în familie, cât şi pentru că el nu avea niciunul.

Costache Barbulescu.

Costache Barbulescu.

Un moment hazliu s-a petrecut la un Revelion organizat, la noi acasă, de către fraţii mei mai mari. Astfel, în complicitate cu una dintre invitate, am servit ca desert, înainte de miezul nopţii, bucăţi de rahat. Acesta, însă, nu era nici pe departe ce părea a fi, ci erau bucăţele de mămăligă, tăvălite prin făină. Şi, ca şi cum nu ar fi fost suficient, le-am oferit păcăliţilor, pentru a se clăti în gură, un şpriţ în care nu era vin, ci… oţet. Până la urmă, gluma a fost apreciată de toţi şi au purces, în continuare, la adevărata petrecere. La una dintre seratele organizate de fraţii mei mai mari am învăţat şi eu, pe la 13-14 ani, să dansez vals…”

Mircea Stanescu.

Mircea Stanescu

Reportaj despre Biserica de lemn „Poiana”

Digi 24 a dedicat un reportaj Bisericii de lemn „Sf. Nicolae”, ridicată de moşnenii din Poiana-Ialomiţa şi aflată astăzi în grădina Muzeului Naţional al Agriculturii din Slobozia:

http://www.digi24.ro/Emisiuni/Regional/Digi24+Constanta/Timp+liber/Timp+Liber+Bisericuta+Poiana+din+Slobozia

Proiectul „Memoria elitelor româneşti”

În 2009-2010, în cadrul Şcolii Doctorale de Istorie, am beneficiat de o bursă de cercetare în cadrul Centre de Recherches en Histoire du XIXe Siècle, de pe lângă Universităţile Paris I Panthéon – Sorbonne şi Paris IV Sorbonne. Coordonatorul acestui stagiu a fost profesorul Eric Mension-Rigau, colaborator al lui Pierre Chaunu şi specialist în istoria aristocraţiei franceze contemporane. Eric Mension-Rigau este autorul mai multor cărţi despre educaţia din familiile aristocratice, despre relaţia dintre aristocraţie şi cler, despre strategiile de legitimare, uzanţele sociale, mentalităţi şi forme de transmitere a memoriei[1].

Într-una dintre cărţile lui Eric Mension-Rigau, L’enfance au château, am găsit un instrument de lucru pe care autorul şi-a fundamentat mai multe dintre lucrările sale: este vorba despre un chestionar adresat descendenţilor aristocraţiei franceze, prin care aceştia sunt rugaţi să răspundă la o serie de întrebări legate în special de educaţie, de perioada de formare şi de alte aspecte ale copilăriei şi adolescenţei. Chestionarul, care are 6 capitole şi numără aprox. 100 de întrebări, a fost realizat cu sprijinul profesorului Jacques Revel, coordonatorul tezei de doctorat a lui Eric Mension-Rigau, la École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, şi a fost distribuit, pe parcursul a doi ani, în 1000 de exemplare, descendenţilor aristocraţiei franceze. Rata de răspuns a fost ridicată, peste 40%, iar mărturiile adunate reprezintă un bogat material documentar, utilizabil în scrierea istoriei aristocraţiei franceze, în descrierea mentalităţilor unui grup social şi în completarea unui tablou mai amplu de istorie socială.

Lectura chestionarului realizat de Eric Mension-Rigau şi discuţiile purtate cu el m-au determinat să iau în calcul posibilitatea alcătuirii unui chestionar adaptat mediului românesc. Am fost motivat de mai multe argumente:

a) Studiul boierimii din Moldova şi Ţara Românească suferă încă de lipsa unor abordări fundamentate din punct de vedere metodologic, care să treacă dincolo de cadrul restrâns al alcătuirii unor spiţe de neam şi să aprofundeze privirea asupra resorturilor interne ale unui grup social, asupra mentalităţilor, tradiţiilor, transmiterii memoriei etc. Dacă lucrările de pionierat ale unor Mihai Cantacuzino[2], Costandin Sion[3] sau Octav-George Lecca[4] sunt mai degrabă surse literare utile pentru cercetarea mitologiilor genealogice, lucrările de genealogie aplicată de la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea ignoră aproape cu desăvârşire mentalităţile şi forul privat[5]. După absenţa forţată din timpul regimului comunist, studiile de genealogie au reapărut după 1989, în special graţie eforturilor Institutului de Genealogie şi Heraldică Sever Zotta din Iaşi, coordonat de Ştefan S. Gorovei[6]. Studii genealogice erudite şi detaliate, dar foarte strict circumscrise ştiinţei genealogice, a realizat Mihai-Sorin Rădulescu[7]. O încercare de sinteză monumentală, de talia tentativei eşuate dar extraordinar de valoroase a lui Ştefan D. Grecianu (Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti), şi de extindere a paletei tematice este enciclopedia istorică, genealogică şi biografică Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească a lui Mihai Dim. Sturdza, din care au apărut deocamdată doar primele două volume, care se opresc la litera B[8]. Alte istorii de familie au fost publicate de către descendenţi ai unora dintre familiile boiereşti[9]. Poate că mai multe detalii despre mentalităţile boiereşti transpar din câteva cărţi de memorii, scrise de descendenţi ai familiilor istorice[10]. În fine, unele cărţi de convorbiri reprezintă, la rândul lor, o bogată sursă documentară[11].

În toate aceste cazuri lipseşte, însă, încercarea unei sinteze care să deceleze mecanismele subtile ale distincţiei, ale transmiterii memoriei, ale mitologiilor genealogice şi ale imaginii de sine a descendenţilor boierimii. Cărţile de genealogie se concentrează aproape întotdeauna pe filiaţiile propriu-zise şi pe aspectele de istorie politică. Memoriile şi cărţile de convorbiri livrează, de cele mai multe ori, informaţii brute care nu beneficiază de comentarii şi interpretări istorice, sociologice sau antropologice.

b) Genealogia şi istoria familiei au nevoie, şi la noi, să utilizeze instrumente de investigare moderne şi să se deschidă către interdisciplinaritate.

c) Alcătuirea chestionarului nu vine pe un teren nou pentru mine. Sunt eu însumi posesorul unei arhive de istorie orală de aprox. 250 de ore de convorbiri cu zeci de personalităţi ale vieţii culturale româneşti. Unele dintre aceste interviuri au fost deja publicate (Corneliu Axentie, Barbu Brezianu, Ion Irimescu etc.), iar convorbirea cu Alexandru Paleologu a apărut ca volum de sine stătător[12]. Fără să constituie o bază de date suficientă, această arhivă este un punct de plecare foarte util şi beneficiază de două avantaje importante: în primul rând, proporţia de descendenţi ai boierimii este, în arhiva mea, mult mai mare decât în uriaşa arhivă de istorie orală a Fundaţiei Academia Civică (axată pe mărturiile despre represiunea comunistă) sau decât în arhiva Victoriei Dragu Dimitriu (care se concentrează nu atât pe istoriile de familie, cât pe legătura celor intervievaţi cu istoria oraşului Bucureşti); în al doilea rând, istoria de familie, amintirile genealogice şi comentariile pe marginea mentalităţilor specifice ale descendenţilor familiilor boiereşti ocupă o parte semnificativă din convorbirile pe care le-am realizat în perioada 1999-2010.

d) Chestionarea descendenţilor actuali îmi oferă, de asemenea, accesul către imaginarul genealogic al unor familii de care genealogiştii români nu s-au ocupat până acum şi despre care nu s-a publicat nimic (în această situaţie se află foarte multe familii care aparţin boierimii mici şi mijlocii).

e) Există încă numeroase arhive de familie care nu sunt accesibile nici publicului larg, nici cercetătorilor. Niciun studiu serios despre boierime nu se poate baza numai pe documentele din arhivele publice, atâta timp cât unul dintre elementele definitorii ale oricărei nobilimi este recursul documentat la memorie şi grija pentru păstrarea urmelor memoriale. Mai mult, există monografii de familie care circulă în circuitul închis al descendenţilor dintr-un strămoş comun. Aceste monografii nu respectă, poate, întotdeauna cu rigoare regulile cercetării istorice, dar sunt, aproape de fiecare dată, tezaure de memorie, cu atât mai valoroase, pentru istoricul imaginarului, cu cât sunt redactate, în general, de către membri ai familiilor respective.

f) Strângerea de date prin aceast chestionar are şansa să nască o arhivă care să faciliteze accesul istoricului către o zonă aproape imposibil de cercetat prin mijloacele convenţionale: arhivele private şi, dincolo de acestea, atitudinile personale şi universul intim familial.

 

Există, desigur, şi dificultăţi pe care un astfel de demers le ridică:

a) Există riscul inadecvării, prin aplicarea unei metode utilizate în Franţa, asupra descendenţilor boierimii române, care prezintă numeroase diferenţe faţă de aristocraţia franceză.

b) Dificultatea distribuirii chestionarelor. România nu are o asociaţie a boierimii, aşa cum Franţa are celebra Association de la Noblesse Française (ANF). Nu există un echivalent românesc al Bottin mondain şi nici măcar publicaţii mondene care să se ocupe în mod special de descendenţii boierimii. Descoperirea acestor descendenţi trebuie făcută empiric, din aproape în aproape şi pe baza recomandărilor personale.

c) Destinatarii şi interlocutorii mei aparţin unui mediu pentru care discreţia este una dintre valorile fundamentale. Un chestionar de acest tip poate fi considerat indiscret şi poate fi respins din această cauză.

d) O categorie socială căreia i-au fost confiscate averile, ai cărei membri au fost încarceraţi în timpul regimului comunist şi au plecat, în număr mare, în străinătate, s-ar putea să fi pierdut cea mai mare parte din patrimoniul ei memorial.

e) Lungimea chestionarului (despre care vom vorbi mai jos) i-ar putea speria pe eventualii subiecţi, iar caracterul „deschis” al întrebărilor va limita analiza statistică a rezultatelor.

f) Nu în ultimul rând, dificultăţile logistice sunt şi ele importante. Această cercetare trebuie susţinută din resurse proprii, beneficiind doar de sprijinul moral al Institutului de Genealogie şi Heraldică Sever Zotta din Iaşi.

Luând în calcul toate impedimentele, am decis totuşi că urgenţa primează. Dacă documentele din arhivele publice pot fi oricând consultate, mărturiile inedite ale oamenilor riscă în orice moment să se piardă pentru totdeauna, iar arhivele de familie să se risipească. Oricât de dramatic sau de clişeizat ar suna, este o luptă contra cronometru a memoriei contra uitării, luptă în care istoricul este obligat să se implice, spre a nu rata (deşi este deja destul de târziu) şansa de a beneficia de aceste mărturii valoroase prin ele însele, dar şi prin modul ştiinţific în care ele pot fi obţinute şi prelucrate.

Păstrând aproape modelul chestionarului francez, am început treptat să mă desprind de el. În primul rând, pentru mine nu educaţia era punctul central de interes, ci imaginarul genealogic, strategiile distincţiei şi ale legitimării sociale, strategiile de transmitere a memoriei. În timpul redactării s-au ivit, însă, noi şi noi întrebări. Am hotărât, în ciuda unor recomandări avizate, să includ în chestionar toate întrebările care mi s-au părut relevante pentru trasarea portretului descendenţilor contemporani ai boierimii române. Dacă Jacques Revel caracteriza chestionarul realizat de Eric Mension-Rigau drept „interminabil”[13], materialul meu a ajuns să fie de aprox. 4 ori mai lung (22 de capitole, cu peste 300 de întrebări). Mi-am asumat însă riscul de a-mi înspăimânta destinatarii, din dorinţa de a nu rata nicio temă esenţială.

Bazându-mă pe propriile convorbiri cu descendenţi ai boierimii, pe alte convorbiri publicate şi pe lucrări româneşti de genealogie, am încercat să adaptez întrebările specificităţilor boierimii române şi să ating cât mai multe probleme relevante. Prima variantă a chestionarului am denumit-o „Memoria boierimii” şi am prezentat-o la Congresul de Genealogie de la Iaşi, în mai 2010. Treptat, am înţeles că lungimea chestionarului îi împiedica pe mulţi corespondenţi să-mi răspundă, aşa că am realizat şi o formă rezumată a chestionarului, aceea pe care o voi publica şi aici. Şi numele l-am modificat în „Memoria elitelor româneşti”, pentru că demersul meu nu se poate rezuma la descendenţii familiilor boiereşti, fără a lua în considerare alte segmente ale elitei româneşti: marea burghezie, dinastii intelectuale, moşneni şi răzeşi.

ANF înregistrează, în Franţa, în jur de 3000 de familii cu ascendenţă nobilă demonstrabilă. E. Mension-Rigau a ales să trimită 1000 de chestionare, aşadar s-a adresat unei treimi din nobilimea certificată în Franţa şi a primit 464 de răspunsuri.

În Moldova şi Ţara Românească nu putem identifica, începând cu secolul al XV-lea şi terminând cu secolul al XIX-lea, mai mult de 500 de familii boiereşti proprietare de mari moşii, care au jucat un rol istoric important, care s-au menţinut pe mai mult de una-două generaţii în dregătorii importante şi care au fost recunoscute de arhondologii şi de genealogiştii români. Nu intră, desigur, în discuţie moşnenii şi răzeşii (oameni liberi proprietari de pământ, din care multe familii boiereşti descind, dar cu care boierimea nu s-a confundat niciodată)[14] şi nici sutele de boieriri din secolul al XIX-lea, care apar, spre exemplu, în Arhondologiile Ţării Româneşti de la 1837, editate de Paul Cernovodeanu şi Irina Gavrilă[15]. După consultări cu Dnii Neagu Djuvara, Mihai Dim. Sturdza şi Ştefan S. Gorovei, am ajuns la concluzia că nu există probabil mai mult de 200 de familii boiereşti care să mai aibă descendenţi recunoscuţi în prezent. Se adaugă celelalte familii, din marea burghezie şi din alte segmente ale elitei româneşti. Pentru că numărul familiilor cu ascendenţă nobilă sau notabilă este oricum mult mai mic decât în Franţa[16], am hotărât să le trimit câte un exemplar din Chestionarul Memoria boierimii (apoi Memoria elitelor româneşti) tuturor acelor descendenţi pe care voi putea să îi identific şi cărora voi reuşi să le aflu contactele. Dacă în Franţa, unde există o asociaţie a nobilimii, identificarea destinatarilor nu s-a putut face decât în mod empiric[17], cu atât mai mult nu puteam proceda altfel în cazul descendenţilor elitelor româneşti.

Ancheta se află în plină desfăşurare. Am distribuit chestionarele, în ţară şi în străinătate (Franţa, Elveţia, Germania, Austria, Marea Britanie, S.U.A., Canada, Olanda, Italia, Finlanda, Australia etc.). În noiembrie 2012 pot prezenta următoarea situaţie intermediară:

–         mărturii ale unor descendenţi ai boierimii aflate în arhiva mea personală de convorbiri, înainte de redactarea chestionarului: 15

–         chestionare distribuite (prin poştă, e-mail sau înmânate personal): peste 250

–         numărul familiilor din vechea elită românească din care fac parte destinatarii şi a căror amintire este păstrată de către aceştia: cca. 150

–         răspunsuri primite până în prezent: 57

–         promisiuni ferme de completare a chestionarului: 50

–         pe lângă răspunsurile la chestionar, am mai primit: arbori genealogici (mulţi dintre ei inediţi); fotografii inedite de familie; câteva blazoane de familie; monografii inedite de familie (destinate exclusiv membrilor familiilor respective); texte memorialistice inedite; câteva documentare de familie nedifuzate, care evocă lumea boierească.

–         corespondenţa purtată în aceşti ani poate prezenta şi ea interes documentar.

Proiectul continuă şi sper ca volumul de informaţie pe care îl voi acumula să-mi permită scrierea unei sinteze dedicate memoriei de familie şi descendenţilor actuali ai vechilor elite româneşti.


[1] Dintre lucrările sale, amintesc: L’enfance au château. L’Education familiale des élites françaises au XXe siècle, Paris, Éditions Rivages-Payot, 1990; Aristocrates et grands bourgeois. Education, traditions, valeurs, Paris, Plon, 1994 / Pluriel, 1996 / Perrin, 1997; Danse avec l’Histoire (împreună cu Pierre Chaunu), Paris, De Fallois, 1998; La vie des châteaux, Paris, Perrin, 1999; Le donjon et le clocher. Nobles et curés de campagne de 1850 à nos jours, Paris, Perrin, 2003.

[2] Mihai Banul Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor (publicată şi adnotată de N. Iorga), Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editură „Minerva”, 1902.

[3] Costandin Sion, Arhondologia Moldovei, Bucureşti, Editura Minerva, 1973.

[4] Octav-George Lecca, Familiile boiereşti române (după izvoare autentice), Bucureşti, Libra, Muzeul Literaturii Române, f.a.

[5] De exemplu: Ioan C. Filitti, Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, Bucureşti, Instit. de Arte Grafice Carol Göbl, 1919; Nicolae Iorga, Documente cu privire la familia Callimachi, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editură „Minerva”, 1902; Constantin George Mano, Documente din secolele al XVI-lea – XIX-lea privitoare la familia Mano, Bucureşti, Tipografia Curţii Regale, F. Göbl Fii, 1907; Grigore P. Olănescu, Arborele genealogic al familiei Olănescu, f.l., 1903; Albumul familiei Cantacuzino, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Minerva”, 1902; Cartea neamului Calmăş din Moldova, zis Callimachi, Vălenii de Munte, Tipografia „Neamul Românesc”, 1910 etc.

[6] Institutul a tipărit, începând cu anul 1994, 12 volume ale revistei Arhiva Genealogică şi a publicat numeroase alte lucrări de genealogie şi heraldică.

[7] Dintre lucrările acestuia, cele mai importante sunt: Genealogii, Bucureşti, Editura Albatros, 1999; Genealogia românească. Istoric şi bibliografie, Brăila, Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2000; Memorie şi strămoşi, Bucureşti, Editura Albatros, 2002; În căutarea unor istorii uitate, familii româneşti şi peripluri apusene, Bucureşti, Editura Vremea, 2011.

[8] Mihai Dim. Sturdza (coordonator şi coautor), Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, vol. I, Bucureşti, Editura Simetria, 2004; vol. II, Bucureşti, Editura Simetria, 2011.

[9] Dintre aceste lucrări, menţionăm: Constantin Bălăceanu-Stolnici, Cele trei săgeţi. Saga Bălăcenilor, Bucureşti, Editura Eminescu, 1990 şi Saga baronilor Du Mont. Nouă secole de istorie europeană, Bucureşti, Editura ALL, 1995; Nicolae Şt. Noica, Neamul Noica, Bucureşti, Editura Cadmos, 2009; Neagu Djuvara, Ce au fost boierii mari în Ţara Românească? Saga Grădiştenilor (secolele XVI-XX), Bucureşti, Editura Humanitas, 2010-2011.

[10] De exemplu: Gh. Jurgea-Negrileşti, Troica amintirilor. Sub patru regi, f.l., Ed. Cartea Românească, 2002; Luli August Sturdza, …aşa s’au întâmplat, aşa le-am însemnat… ţie, care le citeşti, Bucureşti, Editura Anima, 2001; Gheorghe Boldur-Lăţescu, Memorii. Patru generaţii, Bucureşti, Editura Universal Dalsi, 2008; Scarlat Callimachi, La răscruce de vremuri, Bucureşti, Editura Anima, 2009 (acesta este un roman cu un puternic caracter autobiografic).

[11] Dintre acestea, cea mai interesantă prin bogăţia informaţiilor ni se pare a fi seria publicată de Victoria Dragu Dimitriu: Poveşti ale Doamnelor din Bucureşti, Bucureşti, Editura Vremea XXI, 2004; Poveşti ale Domnilor din Bucureşti, Bucureşti, Editura Vremea, 2005; Alte Poveşti ale Doamnelor şi Domnilor din Bucureşti, Bucureşti, Editura Vremea, 2006; Poveştile unui Domn din Bucureşti. Dinu Roco, Bucureşti, Editura Vremea, 2007; Doamne şi Domni la Răspântii Bucureştene, Bucureşti, Editura Vremea, 2008.

[12] Alexandru Paleologu în dialog cu Filip-Lucian Iorga, Breviar pentru păstrarea clipelor, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005.

[13] Jacques Revel, Présentation, în Eric Mension-Rigau, L’enfance au château. L’éducation familiale des élites françaises au XXe siècle, Paris, Éditions Rivages/Histoire, 1990, p. XIII.

[14] Nu suntem de acord însă nici cu denumirea de „ţărani liberi” acordată acestei categorii. Din punctul de vedere al libertăţii personale, al proprietăţii asupra pământului, al dreptului de a purta arme şi chiar al înrudirilor, este evident că moşnenii şi răzeşii constituie o categorie socială de sine stătătoare şi că pot fi echivalaţi mai degrabă cu o „nobilime populară” similară şleahticilor poloni, decât cu o aşa-zisă „ţărănime liberă”. Această poziţie a fost adoptată atât de către Constantin Giurescu (Despre boieri şi despre rumâni, Bucureşti, Ed. Compania, 2008), cât şi de către Dinică Ciobotea, singurul autor al unei sinteze despre istoria moşnenilor (Istoria moşnenilor, vol. I, 1829-1912, Iaşi, Ed. Tipomoldova, 2010).

[15] Dispariţia marii majorităţi a familiilor boierite prin dregătorii, în secolul al XIX-lea, din rândul boierimii (dacă vor fi fost vreodată considerate ca aparţinând cu adevărat boierimii) este fulgerătoare, încă de la prima generaţie şi demonstrează fragilitatea boieririi instituţionalizate.

[16] Totuşi, foarte important, numărul descendenţilor familiilor boiereşti din Moldova şi Ţara Românească (în linie directă masculină sau prin femei) este mult mai mare decât consideră, în general, publicul larg sau chiar o parte a istoricilor. Un exemplu elocvent în acest sens este cartea de convorbiri Amurgul nobililor de Doina Tudorovici (Editura PRO, f.l., 1998). În Cuvântul înainte al unei cărţi în care includea – lucru, de altfel, lăudabil – câteva scurte mărturii oferite de 21 de descendenţi ai boierimii, autoarea nota cu naivitate: „Sper din tot sufletul că nu am omis nici una din familiile boiereşti în care mai există cel puţin un supravieţuitor” (p. 13).

[17] Eric Mension-Rigau, Aristocrates et grands bourgeois, Paris, Perrin, 2007, p. 11.

Arborele genealogic al familiei de moşneni Bărbulescu din Poiana-Ialomiţa

Am început să mă interesez de genealogia, istoriile şi legendele familiei mele materne, moşnenii Bărbuleşti din Poiana-Ialomiţa, pe la 10 ani. De fapt, nu prea îmi amintesc să mă fi lăsat vreodată rece rădăcinile, poveştile din trecut, momentele fericite şi dramele, luptele şi momentele tihnite, ofiţerii ţanţoşi şi domnişoarele sfioase, demnitatea celor vechi, poate inactuală azi dar dătătoare de forţă. Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu interpelat de o aceeaşi fotografie sepia, care se încăpăţâna să îmi transmită nu o informaţie, ci o atmosferă. Cu privirile lor blânde şi sigure, cu buclele, mustăţile în furculiţă, săbiile şi gulerele lor de blană, sprijiniţi fiecare, în bibliotecă, de câte o carte cu care vor fi avut, cândva, de-a face, strămoşii şi rudele lor m-au însoţit de când mă ştiu. De atâtea ori mi s-a întâmplat să mă întâlnesc prin casă cu un acelaşi abonament, albastru şi cartonat, la un cinematograf interbelic, cu o veşnic neschimbată notă de plată de la cine ştie ce festin al vreunui străbun, la fel sau poate încă mai gurmand decât mine, cu un epolet a cărui ţâfnă nu îşi are echivalentul decât, poate, în aceea a fostului său stăpân, vreun unchi cavalerist, sau cu un dop foarte cochet de la o sticlă din anii ’20. Am purtat întotdeauna strămoşii cu mine, nu au fost doar amintiri reci, doar nume, date şi informaţii. Au fost şi sunt prezenţe vii, calde, apropiate. Îi port cu mine, iar ei mă sprijină, mă împing înainte, iar atunci când e nevoie mă poartă în cârcă.

De mai bine de 15 ani adun informaţii despre diversele ramuri ale familiei. Graţie bunicului Mircea, a mătuşilor şi unchilor mei şi a documentelor pe care le-am găsit, am ajuns la forma de acum a arborelui genealogic, care se află în curs de publicare în revista Arhiva genealogică a Institutului Român de Genealogie şi Heraldică Sever Zotta din Iaşi. Sunt încă multe de aflat, de completat, de corectat şi sper ca anii care vin să-mi îmbogăţească memoria şi arborele. Deocamdată, cam aşa arată filiaţia Bărbuleştilor:

Arborele genealogic al familiei Bărbulescu, moşneni din Poiana-Ialomiţa

Constantin Giurescu despre moşneni

Constantin Giurescu, primul dintr-o dinastie de istorici români, s-a născut în 1875, într-o familie de moşneni buzoieni din Chiojdul Mic. A fost profesor de istorie modernă şi contemporană a românilor, în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti şi membru al Academiei Române. Fiul său a fost marele istoric Constantin C. Giurescu, iar cu nepotul lui, Dinu C. Giurescu, istoric şi el, suntem astăzi contemporani.

Unele dintre studiile sale cele mai importante sunt cele care se ocupă de categorii sociale din istoria românilor: Despre rumâni şi Despre boieri. După mine, explicaţia pe care Constantin Giurescu o oferă asupra originilor şi a statutului moşnenilor rămâne, până astăzi, una dintre cele mai exacte. Pentru el, moşnenii sunt boieri, de aceea şi vorbeşte despre ei în studiul dedicat boierimii.

Imagine

Constantin Giurescu

Imagine

Moşneni din Chiojdu-Buzău (1897/1898). De la stânga la dreapta: Gheorghe Giurescu; Silvestru Frânculescu, primar; Constantin (Sticu) Giurescu, tatăl istoricului Constantin Giurescu; Theodor Popescu (Ciuntu), învăţător; Dumitru (Mitilă) Predescu.

 

Din volumul Constantin Giurescu, Despre boieri şi despre rumâni, Bucureşti, Editura Compania, 2008, din studiul Despre boieri,voi cita mai multe fragmente referitoare la moşneni (pp. 187-268). Sublinierile îmi aparţin:

Imagine

Nu putea fi liber decât acela care era posesorul unei ocine, oricare ar fi fost întinderea ei. Pierderea ocinei atrăgea după sine şi pe aceea a libertăţii. (…) Într-o societate astfel organizată, clasa oamenilor liberi se confundă deci cu aceea a proprietarilor de pământ. Obişnuit, aceştia sunt cunoscuţi sub numele de boieri şi moşneni (în Moldova răzăşi), cei dintâi reprezentând proprietatea mare, ceilalţi, pe cea mijlocie şi mică, stăpânită aceasta din urmă, mai totdeauna, în devălmăşie. (…)

Faptul că şi micii proprietari se intitulau boieri, şi că erau numiţi astfel şi în actele oficiale stă în deplină concordanţă cu rezultatele dobândite din studierea originii lor. Este adevărat că titlul de boieri nu se dă micilor proprietari întotdeauna. El apare, după cum am văzut, mai ales în formulele cu caracter tradiţional, ca acele din actele relative la hotărnicii, înstrăinări de ocine, jurători şi martori. În celelalte împrejurări ei sunt numiţi, de obicei: megieşi, cnezi sau judeci şi moşneni. (…)

Cuvintele prin care se exprima la noi, atât în limba slavonă cât şi în cea română, noţiunea de proprietate rurală, aveau toate, la început, înţelesul de moştenire. Din slavoneşte, ocina şi baştina au trecut şi în limba română, cu înţelesul de moşie de moştenire. Ca şi dedina, moşie însemnase, la început, moştenire, de la moşi, din care înţeles s-a dezvoltat apoi cel actual, de proprietate rurală. Cuvintele româneşti care exprimau această noţiune erau moştean şi moşnean. Şi unul şi celălalt însemnau, ca şi corespunzătoarele lor slavone, pe care le traduceau, moştenitor, om cu moştenire, cu moşie. (…)

Înţelesul cuvântului moşnean a suferit, cu timpul, aceeaşi modificare ca şi înţelesul lui megiaş. Dintr-o denumire generală pentru toţi proprietarii, ajunse să se aplice numai unei părţi dintre ei, şi anume, celor rămaşi în devălmăşie. Dregătorii şi marii proprietari – prin care înţelegem pe cei cu moşiile alese [adică ieşite din indiviziune; n.n.] – fiind numiţi în chip obişnuit boieri, titlul cel mai cuprinzător şi mai de cinste din câte se dăduseră proprietarilor, ei nu se mai intitulează decât rareori moşneni. Epitetul mai cu vază făcea de prisos folosirea celui mai mic. Dintre moşneni îşi păstrează, aşadar, şi poartă acest titlu numai cei rămaşi în devălmăşie; ceilalţi erau boieri. (…)

Formarea marii proprietăţi, hotărnicită, şi numirea stăpânilor ei boieri are deci ca urmare restrângerea numelui de moşnean la proprietarii rămaşi în devălmăşie. Pentru devălmaşi, el constituie nu numai numele cel mai caracteristic, dar, în cele din urmă, chiar singurul lor nume, înlocuind cu totul pe acelea de judec şi megiaş. Generalizarea lui se datorează faptului că exprima mai bine decât oricare alt termen legitimitatea stăpânirii proprietarului asupra ocinei sale şi, prin urmare, capacitatea lui de a face cu ea ceea ce voieşte.

Pentru ca cineva să fie în drept a dispune de o moştenire sau moşie, trebuie să fie moşneanul ei. De aici nevoia acestei titulaturi în actele relative la înstrăinarea moşiei. Titlul de moşnean mai avea însă, cel puţin până la mijlocul secolului XVIII, şi un alt rost. El servea micilor proprietari ca un epitet de distincţie socială. Cine are moşie e un om liber, e stăpân; produsul pământului pe care-l cultivă e al lui întreg; el nu dă dijmă nimănui, nici chiar domnului. Când majoritatea populaţiei ţării se afla în stare de şerbie, iar recolta sa era înjumătăţită printr-o îndoită dijmă, către stăpân şi domnie, calitatea de moşnean constituia, în adevăr, o situaţie socială privilegiată. Moşnenii sunt mândri de ea. Titlul care o exprima putea fi considerat ca un titlu nobiliar. De aici predilecţia pentru el, ceea ce aduce, cu timpul, generalizarea lui, în dauna tuturor celorlalte, care sunt părăsite.

Din cele expuse până acum reiese că diferitele nume, atât slavoneşti, cât şi româneşti, date micilor proprietari nu sunt nume specifice ale lor, legate de mica proprietate. Ele constituiau, la început, denumiri generale ale tuturor proprietarilor, şi numai cu timpul au ajuns să se aplice îndeosebi lor. Ele nu reprezintă categorii deosebite de proprietari, ci numai aspecte diferite ale lor. Aceiaşi oameni sunt numiţi când într-un fel, când într-altul, după punctul de vedere special din care sunt priviţi. Ca vecini de moşie în acelaşi hotar sau în hotarele apropiate, ei sunt megiaşi. Ca proprietari prin moştenire ai ocinelor lor, sunt dedi, dedini, nasledniţi, moşteni sau moşneni. Sunt cnezişi juzica stăpâni ai iobagilor lor, iar ca oameni liberi, cnezi şi judeci.

Dar pe lângă aceste titluri care exprimă doar câte o anumită însuşire a lor, proprietarii mai au unul: ei sunt boieri, adică nobili. Acesta este cel mai important dintre titlurile lor. El le însumează pe toate celelalte şi se subînţelege pe lângă fiecare din ele.

Întemeierea domniei, cu birurile, favorurile şi persecuţiile pe care ea le aduce provoacă o diferenţiere bruscă în sânul clasei boiereşti, din mijlocul căreia se ridică o aristocraţie de dregători şi mari proprietari. Pe zi ce trece, diferenţierea devine tot mai adâncă.

Sub apăsarea fiscală, marea majoritate a vechii boierimi e împinsă în rândurile iobagilor, ceilalţi se apropie tot mai mult de ei. Faţă cu această situaţie era natural ca denumirea de boieri să rămână alipită de aceia care reprezentau mai bine pătura bogată şi privilegiată a populaţiei ţării.

Aplicarea denumirii de boieri acestei aristocraţii are drept urmare că celelalte denumiri sunt, cu deosebire, purtate de proprietarii care nu erau slujbaşi şi mari proprietari. Deosebirea n-a fost, cu toate acestea, riguroasă.

Octav-George Lecca despre mosneni

Cunoscut mai mult pentru cărţile sale dedicate genealogiilor familiilor boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, Octav-George Lecca a publicat, în 1937, la Editura „Universul”, şi un Dicţionar istoric, arheologic şi geografic al României. Chiar dacă lui Lecca i se pot reproşa nenumărate inexactităţi, interpretări eronate şi mai ales răspândirea unor mitologii genealogice fără acoperire documentară, nu i se poate refuza meritul sintezei. Ca şi în Familiile boiereşti române, vasta şi neegalata sa sinteză genealogică, şi în dicţionar el îndrăzneşte mult. Cât din îndrăzneala lui se transformă în reuşită nu e locul să discutăm aici. O fac pe larg în cartea mea despre mitologiile genealogice ale boierimii române, aflată în curs de apariţie.

Imagine

Dicţionar istoric, arheologic şi geografic al României a fost de curând reeditat, de Editura Saeculum I. O. Spuneam că Octav-George Lecca este de multe ori inexact sau fantast. I se întâmplă însă, nu de puţine ori, să ofere definiţii excelente, nuanţate, foarte aproape de realitate. În această categorie se încadrează şi definiţia care ne interesează aici, aceea pentru „moşnean”. Sigur că e perfectibilă, dar e mult mai exactă decât povestea cu „ţăranii liberi”, care a predominat în istoriografia română şi în definiţiile de dicţionar din ultimele decenii. Iată definiţia lui Octav-George Lecca:

Moşnean (moştean). În Ţara Românească se numeau astfel oamenii liberi, stăpâni de moşie. Termen sinonim cu cnej, megieş, judec, căzute în desuetitudine în secolul 18. Întrebuinţat mai ales ca să însemne pe proprietarii devălmaşi de pământ, moştenit din străbuni, spre deosebire de MEGIAŞI, a căror proprietate de-a valma venea dintr-o dobândire mai nouă. De aceea dreptul de preferinţă al moşnenilor avea precădere. – CEATA de moşneni era totalitatea moşnenilor dintr-o localitate, coborâtori dintr-un strămoş comun. – În Moldova, moşneanul se numea RĂZĂŞ. – Moşnenii de odinioară formau clasa oamenilor liberi, proprietari, asemănată cu mica nobilime din Ungaria, Polonia şi alte ţări. Boierimea (aristocraţia) avea afinităţi cu moşnenii, fiind în mare parte ridicată dintre ei.