Paul Georgescu (1923-1989) a fost un romancier talentat, subtil şi erudit. Dacă scrisul lui a fost aşezat iniţial sub zodia realismului socialist, scriitorul a reuşit, fără să renunţe la ideile lui de stânga, să se elibereze de canoanele ideologice şi să devină, spre sfârşitul vieţii, unul dintre pionierii postmodernismului literar românesc.
Scriitorul Paul Georgescu
Unul dintre cele mai importante romane ale lui Paul Georgescu, Doctorul Poenaru, publicat în 1976, evocă, sub chipul doctorului Mitică Poenaru, personalitatea medicului Dumitru Georgescu, fondatorul spitalului din Ţăndărei, tatăl scriitorului, un om foarte iubit şi foarte respectat. Dincolo de nota ideologică sau de perspectiva idilică asupra ilegaliştilor comunişti, Paul Georgescu reuşeşte un personaj intransigent, idealist, cu o rigoare morală fără fisură şi cu spirit de sacrificiu, care reuşeşte să “sfinţească locul”, punând pe picioare, din nimic, şi luptând cu birocraţia, corupţia, demagogia şi violenţa ideologică din perioada interbelică, un spital rural care va salva sute şi sute de vieţi.
Coperta romanului „Doctorul Poenaru” (Ed. Eminescu, 1976)
Dumitru Georgescu se născuse la Poiana de Ialomiţa şi aparţinea uneia dintre ramurile neamului de moşneni stăpâni ai satului, înrudită cu Bărbuleştii, Vasileştii, Răduleştii, Dineştii, Vetu etc.
Bustul medicului Dumitru (Mitica) Georgescu (doctorul Poenaru), din fata Spitalului din Tandarei.
Neamul de moşneni din Poiana a fost norocos, fiindcă un reprezentant al lui avea să devină nu numai erou de carte, ci şi de film, şi să fie interpretat de unul dintre cei mai mari actori români din toate timpurile, Victor Rebengiuc. În 1978, regizorul Dinu Tănase a realizat filmul Doctorul Poenaru, cu Victor Rebengiuc (în rolul titular), Ştefan Iordache, Vasile Niţulescu, Elena Dacian, Gheorghe Dinică.
Afisul filmului „Doctorul Poenaru”
Dumitru Georgescu (Doctorul Poenaru), un mosnean din Poiana-Ialomita interpretat de Victor Rebengiuc.
La începutul romanului Doctorul Poenaru există, probabil, cea mai frumoasă descriere literară a unui sat de moşneni din Ialomiţa şi un portret plin de umor şi de duioşie al moşneanului ialomiţean de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Să vedem ce scrie Paul Georgescu despre familia doctorului Poenaru, aşadar despre neamul de moşneni din Poiana-Ialomiţa şi despre bătrânul lor sat:
Satul tot, aflat în vale, se strânsese între dealul galben şi râul lent, verde vara, umbrit cum era în placiditatea lui de salcii şi stejari, şi vatra se tot strâmta fiindcă râul mânca din sat, care acum se-nghesuise de tot sub deal, în timp ce dincolo, peste mal, se tot lăţea pădurea lui naş’ Nicu [probabil, moşierul Nicu Poenaru-Iatan, moşnean bogat din Poiana; n.n.], iar această pornire a râului leneş şi indiferent părea o alegorie a situaţiei sociale a poenarilor. Un proces dura, de optzeci de ani, împotriva boierului a cărui moşie era sporită de râu (…)
Don Mişu [tatăl doctorului Poenaru; n.n.] era potrivit de statură, cam puţintel, slab şi oacheş, mergea cu pieptul în afară, se purta – şi pe zăduf – cu vestă, cravată şi guler înalt, scorţos. Tatăl se purta ras, dar îşi cruţase o discretă mustaţă. Se ţinea drept, băţos, în scaun, ca şi când salonul ar fi fost umplut tot cu lume aleasă. (…) Don Mişu trase adânc un fum şi sorbi din cafea. Era atâta linişte şi gesturile tatălui atât de asemenea lor, încât, acasă, băiatul se simţea la marginea cea mai subţiată a timpului. Pe masă, pe o tăviţă de argint, dăinuia solitară o ceaşcă mare, cu flori albastre, inutilizată şi fudulă – “ceaşca lui Marghiloman” [Alexandru Marghiloman era, la Poiana, vecin de moşie cu moşnenii satului; n.n.]. Şeful conservator venea uneori la conacul de peste gârlă, al lui naş’ Nicu, şi atunci făcea o vizită şi primarului liberal, şi acolo îşi avea ceaşca lui de care nu se atingea nimeni altul. Don Mişu, liberal, era primar de mult [Mişu Georgescu, tatăl doctorului Dumitru Georgescu, a fost primar al satului Poiana vreme de trei decenii; n.n.] şi nici partidul advers nu-l clintea: era rudă cu şefii lor locali şi, apoi, oricum, tot satul de moşneni era liberal, fiindcă partidul băncilor şi al băcanilor îi ţinea, ziceau ei, moşnenii, pe ciocoi în frâu, fiindcă marile moşii aveau tendinţa ancestrală de a se revărsa şi, de trei secole, poenarii, ghimpaţii şi perieţenii îşi apărau moşii, deşi curelele de pământ li se tot subţiaseră prin sciziparitate; ca să nu se topească de tot curelele, băieţii erau trimişi la carte, la oraş, sloboziţi în lume, să se descurce, doar fetele primeau pământ şi puţinii flăcăi prea certaţi cu cartea, aşa că satul, de la un timp, se rărise. (…)
Moşneanul, şi la zece pogoane, nu se socotea ţăran, îşi dădea pământurile în parte la golanii de prin prejur – golani, aşa-i numeau cojanii pe mocanii care, târâţi de oi, se lipiseră de Bărăgan şi se-nhămaseră la lucrarea pământului. Ei, moşnenii, aveau alte ocupaţii! Asemenea detaşare superioară ducea direct la calicire, dar nici unul nu-şi bătea capul. (…) Fiul se simţea mâhnit: nu-l interesa nici grâul, nici comercializarea caiselor, dar îl supăra tândăleala fudulă, risipa, râia boierească fără moşii, totul i se părea vag şi fals. (…) Ceea ce-l îngrijora cel mai mult era nepăsarea voioasă a tatălui care părea el să ştie ceva, dar nu ştia nimic, pur şi simplu refuza să-şi bată capul: nu se sinchisea. Don Mişu reprezenta acea stare denumită kief (ce avea să degenereze, în alte straturi, în vulgarul chef), acea stare de linişte voioasă, tacla prelungită şi indiferenţă amuzată faţă de ce se întâmpla în jur, un răsfăţ de sine până la inconştienţă, tihnă îndelung stătătoare, eternitate narcotizată în care orice efort era privit drept caraghiozlâc şi gugumănie, prilej de batjocură subţire. (…) Dar nu-şi putea lăsa tatăl, nu era posibil să li se scoată în vânzare la licitaţie pământurile lor date de Mihai Vodă. (…)
Moşnenii erau oameni cârcotaşi, puşi pe harţă şi zeflemea subţire, se căsătoreau doar între ei şi nici jandarm nu sufereau să le vină din alte locuri; îl tăiau. Cum erau puţini, în cele trei sate, şi tot însurându-se ei înde ei, ajunseseră ca la o rudenie veche, mai de departe, să adauge o alta, nouă, mai strânsă, aşa că arborele genealogic, pe care-l păstrau bine în cap, avea o încâlceală de groază. Cu generaţiile, unii făcuseră avere multă, alţii sărăciseră, dar se ţineau neamuri, şi pomeneau de obşte, care de mult nu mai era, dar le şi plăcea să se tragă în procese unii pe alţii, erau “procesivi”, uneori judecata se moştenea generaţii, uitându-se pricina, doar vrajba veche, nu. Aveau bâzdâc, le plăceau judecăţile, la tribunal îşi ţineau discursuri lungi şi-şi arătau îndreptările, hârtii răscoapte cu peceţi, de pe care nici dracu nu mai ştia citi ceva. Colţoşi şi clănţăi între ei, erau, înspre afară, uniţi.(…)
Strat social vechi dar subţiat mereu, răzeşimea transmitea o mândrie arogantă, dar lipsită de mijloace, tindea spre clasa suprapusă, care o respingea cu politeţuri, dar ferm. Semeţia lor de altădată, necesară atunci, devenise inadecvată, întoarsă contra firescului instinct de apărare. (…)
(…) moftureala unei categorii închistate, chichiricioase şi măcinate, dintr-un sat mâncat de un râu şi de o moşie, fudulia unor oameni lipsiţi de mijloacele orgoliului lor, toate aceste realităţi pe care doctorul Poenaru le privise critic şi întristat ca fenomene cu totul exterioare şi de care se simţise liber, iată că ele, constituite în trecut, deveneau acum o forţă ce-l devia de la destinul pe care şi-l gândise, toate aceste trecuturi ale altora deveniseră propriul său trecut.
(Paul Georgescu, Doctorul Poenaru, Bucureşti, Editura Eminescu, 1976, pp. 6-26, 102)
Poiana Moșnenilor. Blogul oamenilor liberi 