La colindat, în perioada interbelică

Mircea Stănescu (1923-2000), Buniţu cum îi spuneam eu, mi-a povestit multe despre România şi despre Bucureştii de altădată. Poveştile lui au fost poarta mea de acces către un trecut lipsit de răceala manualelor şi a multor cărţi de istorie. Am strâns conversaţiile noastre şi notiţele lui memorialistice în textul Spre neuitare. Copilăria şi adolescenţa lui Mircea Stănescu, care a câştigat, în 2000, Premiul I al concursului „Istoria mea – Eustory”, organizat de Fundaţia „Noua Istorie”, cu sprijinul Institutului de Cercetări Interdisciplinare Româno-Germane, al Körber Stiftung şi al Ministerului Educaţiei Naţionale. Fragmente din amintirile bunicului meu au fost publicate în volumele Istoria României în texte (Editura Corint, Bucureşti, 2001; coordonator Bogdan Murgescu) şi Copilăria şi adolescenţa altădată (Editura Dominor, 2003; volum îngrijit de Mirela-Luminiţa Murgescu şi Silvana Rachieru). Buniţu mi-a povestit şi despre Sărbători:

„La noi în familie se sărbătorea, cu un fast mai deosebit, în afară de Crăciun şi de Paşte, ziua de Sf. Nicolae, onomastica tatei. Nu numai că tata era pater familias, dar era şi cel mai mare dintre fraţii lui şi toate neamurile care se aflau în Bucureşti erau nelipsite de la această sărbătoare. Venea atunci şi Didina, o rudă îndepărtată, proprietara unui important atelier de confecţii şi casă de modă din Bucureşti. Cei mici preferam, în loc să stăm la masă cu adulţii, să ieşim la joacă cu verii de vârsta noastră, mai ales în anii în care Moş Nicolae era cu barbă albă. Aşa spuneam noi: când ningea în acea zi, moşul avea barbă albă; când nu ningea, Moş Nicolae era cu barbă neagră. După ce mâncam şi cei mari beau şi un pahar de vin, mai prindeau curaj şi începeau să cânte, de cele mai multe ori în cor, cântece populare şi romanţe, storcătoare de lacrimi pentru cei mai sensibili. La fel era de Sfântul Ştefan, când mergeam la unchiul Fănică Bărbulescu.

Mircea Stanescu scolar, cca. 1930.

Când se apropia vacanţa de Crăciun eram nerăbdător, nu numai pentru că scăpam de şcoală, dar şi pentru că se apropiau zilele în care mergeam cu colindul. Începeam cu Moş Ajunul, continuam cu Steaua, urma Pluguşorul şi, la urmă, Sorcova. Cu traista la Moş Ajun şi cu sorcova am mers numai când eram mai mici. Mai târziu, am început să alcătuim mici coruri, în care cântam două-trei cântece, pe cel puţin două voci. De regulă, colindam numai pe la rude şi cunoştinţe. Uneori mergeam şi la străini, atunci când aceştia ne întâlneau pe stradă şi ne pofteau în casă. O impresie extraordinară ne făcea când ne duceam la un vecin din zona Liceului Şincai, domnul Riga, care făcea parte din consiliul de administraţie al Băncii Naţionale; avea o figură distinsă, cu cioc, şi semăna cu Mihail Kogălniceanu. Domnul Riga ne oferea întotdeauna hârtii de 20 de lei, nou-nouţe, de care ne era parcă milă să ne atingem.

Pomii de Crăciun îi împodobeam cu nuci învelite în poleială, cu mere şi cu lumânări. Pe crengi puneam vată, care imita zăpada.

Liceanul Mircea Stanescu.

Aveam un unchi, Costache Bărbulescu, fratele tatei, care avea o întreprindere de odăjdii şi haine bisericeşti, la Patriarhie. Era un om respectabil, care nu călătorea decât cu trăsura şi avea o barbă care te putea face uşor să-l confunzi cu feţele bisericeşti. Sigur că mergeam şi la el cu colindul, dar eram nelipsiţi mai ales în ajun de Sf. Dumitru, hramul Patriarhiei, când se distribuia credincioşilor artosul. Avea acest artos un gust specific, care nouă ni se părea mai plăcut decât cel al cozonacului. Când ne vedea, unchiul Costache apărea pe uşa din spate a bisericii, care ieşea direct din altar, şi ne dădea la fiecare câte un artos întreg. Ţinea mult la noi, atât pentru faptul că eram mulţi copii în familie, cât şi pentru că el nu avea niciunul.

Costache Barbulescu.

Un moment hazliu s-a petrecut la un Revelion organizat, la noi acasă, de către fraţii mei mai mari. Astfel, în complicitate cu una dintre invitate, am servit ca desert, înainte de miezul nopţii, bucăţi de rahat. Acesta, însă, nu era nici pe departe ce părea a fi, ci erau bucăţele de mămăligă, tăvălite prin făină. Şi, ca şi cum nu ar fi fost suficient, le-am oferit păcăliţilor, pentru a se clăti în gură, un şpriţ în care nu era vin, ci… oţet. Până la urmă, gluma a fost apreciată de toţi şi au purces, în continuare, la adevărata petrecere. La una dintre seratele organizate de fraţii mei mai mari am învăţat şi eu, pe la 13-14 ani, să dansez vals…”

Mircea Stanescu

Fotografia salvată din naufragiul unei case

În 1999, bătrâneţea a obligat-o pe tanti Marie Stănescu (1913-2006), sora bunicului Mircea, să vândă casa de pe str. Filofteia Gheorghiu, ridicată în 1930 de străbunicul Nicolae Stănescu. Puterile o părăseau pe tanti Marie, femeie altfel energică şi autoritară, fostă profesoară, pasionată de operă şi de literatură.

Casa familiei fusese ridicată pe un teren cumpărat de la marele aviator Romeo Popescu, care moştenise de la soţia lui pământuri în apropierea Cimitirului Bellu. Familia soţiei aviatorului se numea Gheorghiu, de aici numele de străzi care supravieţuiesc şi azi şi care amintesc de vechii proprietari: Filofteia Gheorghiu, Pericle Gheorghiu. Locuinţa era solidă, înaltă, tip vagon, tipică pentru burghezia bucureşteană. Îmi amintesc de treptele care duceau dinspre curte spre antreu; era plăcut să stai vara acolo, pe treptele încălzite de soare. Mobilele erau grele, tavanul înalt, casa era răcoroasă vara şi primitoare iarna, graţie sobelor de teracotă. Grădina era mare şi adăpostea viţa de vie, vişinii, gutuii. Cândva existase şi un lămâi. Poteca bătrână de piatră, cam ştirbă, conducea de la poartă spre casă şi spre magazii care adăposteau şi ce nu ţi-ai fi putut imagina.

Marie Stanescu (tanti Marie) si Mircea Stanescu (Bunitu), admirand lamaiul din gradina casei familiei de pe str. Filofteia Gheorghiu, in 1942.

Aici se strângea familia, în serile lungi de vară. Eram mulţi şi se râdea mult. Se mânca îngheţată făcută în casă sau orez cu lapte, aromat cu vanilie şi lămâie. Acolo venea şi unchiul Bogdan, frate cu bunicul; el era ofiţer, iar mie îmi plăcea să mă împăunez cu cascheta lui de militar, ceea ce provoca ameninţările glumeţe ale lui tanti Marie: „Lasă şapca aia, că o să cheleşti ca unchiul Bogdan!” Nu avea prea mare efect ameninţarea, dar se vede treaba că tanti Marie avea dreptate: chelia unchiului Bogdan pare să fi fost niţel molipsitoare. Tot tanti Marie m-a asigurat, când aveam vreo cinci ani şi o priveam de jos în sus, ridicând capul pentru a o vedea, că voi creşte şi o voi privi eu de sus. Nici vorbă să o fi crezut, eram convins că-mi povestea istorioare de păcălit copiii. Dar ciudat lucru, profeţia ei s-a adeverit şi în ultimii ani de viaţă mi se părea tare micuţă.

Mult m-am mai jucat cu verişoara Laura în grădina din Filofteia Gheorghiu. Bălăcindu-ne la cişmea sau îndopând pisoii cu lapte şi cartofi prăjiţi, mestecând nişte floricele mov parfumate sau culegând picătura de miere dintr-o floare frumoasă, albă. Era un mecanism care mă fascina: trăgeai floarea de codiţă, cu grijă, şi boaba de miere îşi făcea apariţia.

Noii proprietari nu au dărâmat casa, dar au mutilat-o pentru a o face să semene cât mai mult cu un bloc impersonal. Şi, fireşte, au tăiat copacii, au stârpit viţa de vie, au sufocat iarba şi au turnat beton. „Omul nou” nu poate supravieţui printre copaci, preferă betoanele.

Când am ajutat-o pe tanti Marie să-şi strângă lucrurile atunci, în 1999, am cotrobăit şi în magaziile misterioase. Nu arătau ele prea încurajator, dar în ele mi-a fost dat să găsesc portrete de familie, fotografii vechi, cărţi, corespondenţă, chiar decoraţia bunicului, Coroana României pe care o ascunsese atunci când comuniştii îi ceruseră să o predea. Le-am salvat pe toate, ca dintr-un naufragiu, încercând să-mi spun că memoria unei familii poate supravieţui, dincolo de epoci şi de locuri.

Una dintre fotografii spunea parcă, mai bine decât oricare alta, povestea lumii pe care o redescopeream. O scenă de familie: moşnenii Bărbuleşti la moşia de la Poiana-Ialomiţa, pe la 1910. Cu ajutorul lui Buniţu i-am descoperit acolo pe stră-străbunica Maria Bărbulescu sau pe fraţii străbunicului, Dumitrache şi Ştefan Bărbulescu, cu familiile lor. Dar imaginea fermecătoare a doamnelor îmbrăcate în alb şi a domnilor eleganţi aşezaţi tihnit pe iarba moşiei strămoşeşti era rănită de o pată.

Fotografia salvata de la naufragiu, inainte si dupa restaurare.

Ani de zile m-am întrebat cum aş putea ajuta fotografia de demult să se însănătoşească. Şi am avut şansa, în 2013, să-i cunosc pe excelenţii fotografi şi restauratori Miruna Minculescu şi Alex Domnişoru, de la „Restaurare Foto”. Datorită lor, fotografia s-a făcut bine. Iar strămoşii ne pot spune din nou o poveste veche dar plină de miez, despre familie, libertate şi memorie.

Mosnenii Barbulesti la mosia de la Poiana-Ialomita, cca. 1910.

Cum se sărbătoreau Sfintele Paști în Ploieștiul interbelic: amintirile Alexandrinei Stănescu

Hristos a înviat! Adevărat a înviat! Sfintele Paști sunt unul dintre momentele în care suntem împreună cu familia, în care reedităm tradițiile și în care ne reamintim de cei dinaintea noastră. Întotdeauna am ascultat cu încântare fermecătoarele istorii ale bunicii mele, Alexandrina Stănescu născută Costache, despre cum se sărbătorea Paștele, între cele două războaie mondiale, la Ploiești, în casa străbunicilor Nicolae și Ivanca:

„Începând din duminica Floriilor şi până în Vinerea Mare, mergeam în fiecare seară la Biserică, la denii. Post ţineam cam două săptămâni, iar în Săptămâna Mare mâncam, de exemplu, ciorbă de lobodă (despre care bietul Titi zicea: „Mă, dacă mănânci ciorbă de lobodă, poţi să stai şi-n vârful pelinului, că nu cazi!”) cu cartofi prăjiţi. Părinţii mei, în tinereţe, ţinuseră tot postul. Mergeam la Biserică, făceam repetiţie pentru Prohod, pentru că eu cântam în cor, la Prohod dădeam chiar tonul.

În Joia Mare, Mămica ducea la Biserică o colivă făcută din grâu sfinţit la începutul Postului Mare. În Vinerea Mare, ţinea post negru până după maslul de la ora 12, când mergea la Biserică cu o farfurie pe care avea făină şi, în mijlocul ei, candela. Abia pe la 2 sau 3 după-amiaza lua ceva în gură.

Mămica roşea ouăle şi făcea cozonacii sâmbăta. Tot sâmbăta mergea la cimitir. La noi, nu se roşeau niciodată mai puţin de 200 de ouă. Erau numai ouă roşii, nu existau alte culori, iar roşitul se făcea cu băcan, nişte firişoare de lemn roşu, pe care le punea la fiert şi din care ieşea culoarea. Fraţii mai mari făceau şi ouă încondeiate: se puneau pe ou o frunzuliţă sau alte modele, se punea peste ele ceară şi pe urmă erau legate în ciorapi de mătase şi băgate aşa în vopsea. Cozonaci făcea mulţi, vreo 10, din 5 kilograme de făină, şi îi cocea la vatră. Ce frumos era când scotea Mămica cozonacii din vatră, cu lopata… În toată curtea mirosea a cozonac. Şi ce bun era, chiar şi fără nucă. A fost odată, ca niciodată. Dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti…

La Înviere se ducea doar Tăticu’ la Biserică, la 5 dimineaţa, şi aducea anafura, Paştele. Pe la 8 şi ceva, când se întorcea el, luam aghiasma, anafura şi mâncam câte un ou roşu şi cozonac.

La prânz, în prima zi de Paşti, se mânca în familie. Dacă era vreme frumoasă, întindeam masa afară, în curte. Întâi se mâncau ouă roşii şi peşte, scrumbii care erau puse pe grătar, împachetate şi, după ce se frigeau, se despachetau şi erau puse într-un vas, unde se turnau peste ele ulei, lămâie şi pătrunjel verde. Pe urmă, veneau ciorba şi friptura de miel, drobul, spanacul sau stufatul cu carne de miel, cozonacii, pasca. Nu lipsea mămăliga. Pe urmă, după-amiază se făcea foc în curte şi se frigea pastramă de oaie, pe care o mâncam cu mămăligă rece şi ouă roşii, toate udate cu vin.

În a doua zi de Paşte, ca şi în a doua zi de Crăciun, veneau totdeauna la noi finii Florica şi Gheorghe Ungureanu. Înainte de Paşti, ne aduceau un miel, care se tăia şi pe care îl mâncam împreună. Mai avea Tăticu’, din partea mamei lui, o verişoară, Elvira, care avea un soţ cizmar şi care locuia pe strada Traian. Ea avea o soră, Lenuţa, care nu mai ştiu dacă a avut ea un băiat sau l-a înfiat, dar ştiu că părinţii mei îi tăiaseră moţul. Şi ei ne aduceau miel şi veneau la masă de Paşte.

De Paşti, ca şi de Crăciun, ne înnoiam. Mămica ne făcea câte o rochiţă nouă. Cumpăra material şi ne ducea la croitoreasă.

În vinerea de după Paşti, de Izvorul Tămăduirii, mergeam la Ghighiu. Era hramul mănăstirii. Mergeam acolo cu Tuşica şi cu unchiul Marinache, cu camionul lor, care era o platformă trasă de cai. Mai veneau fiica cea mare a Tuşicăi, Steluţa, cu bărbatul şi copiii (ea a avut un băiat, Nicu, şi două fete), şi nişte rude ale lui Marinache, un frate al lui, cu copiii. Stăteam pe o pajişte, se făceau focuri, se frigea pastramă, se mâncau ouă roşii şi cozonaci, se bea vin, se tocmeau lăutari. Apă nici nu puteai să bei de acolo, fiindcă era sălcie. Pentru masă, luam de acasă pahare, farfurii, tacâmuri. Era acolo şi bâlci, Tăticu’ s-a şi dat în lanţuri şi Mămica râdea de el: „Ce faci, măi omule, te spânzuri?”. M-am dat şi eu mai târziu în lanţuri, cu un coleg de şcoală, eram cred prin clasa a VII-a. M-a răsucit şi îmi plăcea atunci, acum nu m-aş mai da nici să mă omori”.

Familia Costache, mic-burghezi din Ploiesti

De când mă ştiu, Crăciunul nu a însemnat pentru mine doar bucurie, tihnă, vacanţă, cadouri, colinde, mâncare bună, întâlniri cu oameni dragi. Graţie poveştilor bunicii mele, Alexandrina Stănescu născută Costache (Buni), m-am aflat mereu în preajma unei lumi şi a unor oameni de demult. Nu voi putea niciodată să desprind Crăciunul pe care îl trăiesc în fiecare an, rememorarea sacră a Naşterii Domnului, de farmecul greu de descris al Crăciunurilor petrecute şi povestite de bunica mea. Crăciunuri din Ploieştiul interbelic, dintr-o lume tradiţională şi aşezată, pe care am pierdut-o, dar de care e bine să ne reamintim şi pe care o putem face să retrăiască, în alte timpuri şi cu alte chipuri. Atmosfera din casa străbunicilor Ivanca şi Nicolae Costache e moştenirea preţioasă care face ca, pentru noi, Crăciunul să aibă un farmec „istoric”, dar cald şi familiar. Orice sărbătoare adevărată se petrece în familie şi orice familie e alcătuită din membrii ei prezenţi, dar şi din cei plecaţi la Domnul. Tradiţie vie.

Strabunicul Nicolae Costache (1887-1968)

In mijloc, Alexandrina Costache, eleva

Bunica Alexandrina adolescenta

Alexandrina Costache

Din amintirile Bunicii mele:

„De Sf. Andrei, în 30 noiembrie, mâncam boabe fierte de porumb, cu sare. Mămica fierbea un cazan de boabe şi dădea şi de pomană.

În 6 decembrie, de Sfântul Nicolae, venea lume pe la noi. Mămica făcea colivă pentru onomastica lui Tăticu’. Aşa era obiceiul pe-atunci, de onomastici se făcea colivă şi se sfinţea la Biserică. Luai de la om şi îi ziceai „la mulţi ani”.

De la Sfântul Nicolae începeau să treacă cu Steaua pe stradă. Dar nu dădeau buzna, veneau doar dacă cineva îi chema în curte. Era tare frumos. Auzeam şi noi Steaua şi ieşeam la poartă. Mă uitam la becul de la stâlp, fulguia şi în depărtare se auzea „I-iro-od şi cu tre-e-ei crai… Dar cine o primeşte, cine o vesteşte, Steaua lui Cristos, ca un soare luminos”. Şi noi fuga înapoi în casă, că era frig. De Moş Nicolae, ne curăţam ghetele şi le puneam la fereastră. A doua zi, găseam în ele mandarine, portocale, care pe-atunci se găseau doar iarna. Într-un an, ştiu că am găsit în ghete şi o nuia.

Vacanţa de Crăciun începea în 23 decembrie şi ţinea până în 8 ianuarie. De Moş-Ajun, Mămica cumpăra vreo 200-300 de covrigi, pentru colindători. Poarta era deschisă, unii ieşeau, alţii veneau. Mergeam şi noi cu colindul, cântam „Bună dimineaţa la Moş Ajun / Am venit şi noi o dată / La un an cu sănătate / La mulţi ani cu bucurie / Bună dimineaţa la Moş Ajun!”. Şi umpleam traista de covrigi, mere şi nuci. Veneam pe urmă acasă, număram covrigii, îi puneam pe aţă, făceam ceai şi îi mâncam împreună.

În casa veche, cea care ne-a fost bombardată, făceam şi brad, pe care îl împodobeam cu lănţişoare din hârtie colorată de la librărie, făcute de noi, cu nuci învelite în poleială colorată, cu vată.

În dimineaţa Crăciunului, la ora 5, Tăticu’ pleca  la Biserică şi se întorcea la 8, cu anafura, cu Crăciunul. Noi, copiii, luam aghiasmă, pe urmă anafură, apoi un pic de vin şi pe urmă începeam să mâncăm de dimineaţă, gustam niţică friptură şi cozonac. Părinţilor le plăcea carnea grasă. Îmi aduc aminte cum sfârâia în untură friptura, pe soba în formă de cizmă, într-o cratiţă de tuci. Sigur, eu mâncam ca şi acum, puţin.

Masa de prânz, în familie, era destul de devreme. Mâncam sarmale, caltaboş, friptură, cârnaţi, burtă de porc umplută. Ce frumos era când fierbea mămăliga, colcăia pe foc, şi mirosea a sarmale! Aveam foc cu lemne şi mai trosnea câteodată lemnul în foc… Noi cântam colinde, făceam repetiţie, pentru că în seara de 31 decembrie se mergea pe la ferestrele oamenilor şi se cântau Domn, Domn să-nălţăm sau Trei păstori se întâlniră. Băieţii umblau în 30 decembrie cu Pluguşorul.

Revelionul se făcea, în general, acasă. Odată, mai târziu, după război, ne-am strâns mai mulţi tineri, băieţi şi fete, la un băiat care avea atelier mecanic. Era un spaţiu mare şi bine încălzit, un băiat venea cu patefonul cu plăci (tangouri ale cântăreţilor români interbelici), fratele meu Fane cânta la mandolină şi Gică Baston la acordeon. Ne distram foarte bine. Eu am învăţat să dansez vals de foarte tânără.

La Anul Nou, Mămica făcea salată boeuf, varză coaptă cu friptură de porc, cârnaţi, plăcinte cu brânză. Nu lipseau murăturile în oţet. Piftia şi ginghirul (un fel de caltaboş în care, pe lângă carne de burtă şi ficat, se punea şi sânge de porc) le făcea de Bobotează.

În rest, ne dădeam cu sania pe-afară, alergam, ne jucam. Eu eram năzdrăvană şi, câteodată, ieşeam în uşă şi mă duceam într-o fugă, desculţă, prin zăpadă, până la poartă şi fuga înapoi. Îmi plăcea grozav. Mai târziu, când eram domnişoară, mergeam cu o sanie lungă, trasă de cal”.

Arborele genealogic al familiei Costache, mic-burghezi din Ploieşti:

Familia Costache din Ploiesti

Sarbatoare campeneasca in familie, anii 1930. Strabunicul Nicolae Costache, primul din dreapta, in picioare.

Amintirile Venerei Vasilescu

Venera Vasilescu s-a născut la 18 ianuarie 1932, în oraşul Codlea – jud. Braşov, ca fiică a lui Constantin M. Vasilescu-Doru, urmaş de moşneni ialomiţeni, proprietar de sere, şi a Rosei von Kraus, aristocrată săsoaică.

Venera impreuna cu fratele ei, Harry

Venera Vasilescu (dreapta), impreuna cu mama ei, Rosa von Kraus

A practicat mai multe sporturi, printre care ciclismul, motociclismul, schiul şi tirul. Prima cursă de ciclism la care a luat parte a avut loc la Braşov, în 1948. În 1950 s-a mutat în Bucureşti şi s-a înscris la secţia de ciclism a Clubului Sportiv “Dinamo”, dominând probele feminine de şosea şi de velodrom. A realizat timpul de 14 secunde la 200 metri lansat şi 13 secunde 6 sutimi la 200 m. în serie, pe velodromul din Budapesta.

La 10 septembrie 1953 a realizat, pe velodromul Dinamo din Bucureşti, un record mondial la 500 m. de pe loc, cu timpul de 37 de secunde şi 8 sutimi. Recordul mondial în proba de velodrom a rămas multă vreme necunoscut, pentru că Federaţia Română de Ciclism nu l-a anunţat la Federaţia Internaţională de la Paris. În perioada 1950-1955 a câştigat 28 de campionate naţionale de ciclism. Împreună cu Aurelia Drăghici, a ocupat locul al doilea pe echipe, la Festivalurile Mondiale ale Tineretului de la Bucureşti (1953) şi Moscova (1954). În anul 1953 (în care a devenit campioană naţională la ciclo-cros şi ciclism fond), Venera Vasilescu a parcurs, cu bicicleta, la concursuri şi antrenamente, un total de nu mai puţin de 2.650 de kilometri. În perioada 1955-1961 a practicat motociclismul, participând la numeroase competiţii din ţară şi străinătate.

A concurat cu succes în întrecerile de motociclism de viteză pe şosea şi de motocros, egalând performanţele bărbaţilor. În 1955 şi 1956 a devenit campioană naţională a clasei 150 cmc, în cadrul campionatului de motociclism viteză pe circuit. A fost faimoasă în epocă şi şi-a câştigat admiraţia românilor, pentru dârzenia ei şi insistenţa de a nu pierde în competiţiile sportive, în favoarea adversarelor din Uniunea Sovietică. A primit titlurile de Maestră a sportului, la ciclism şi motociclism.

S-a măritat cu driver-ul de trap Mircea Teodorescu-Ştefănescu. În prezent, locuieşte în Germania, la Offenbach, lângă Frankfurt/Main şi este membră a Federaţiei Române de Ciclism şi Triatlon.

Venera Vasilescu

Amintirile Venerei Vasilescu:

Amintirile Venerei Vasilescu               

Impreuna cu tanti Venera, Offenbach, decembrie 2010.