Doctorul Poenaru şi portretul moşnenilor din Poiana-Ialomiţa

Paul Georgescu (1923-1989) a fost un romancier talentat, subtil şi erudit. Dacă scrisul lui a fost aşezat iniţial sub zodia realismului socialist, scriitorul a reuşit, fără să renunţe la ideile lui de stânga, să se elibereze de canoanele ideologice şi să devină, spre sfârşitul vieţii, unul dintre pionierii postmodernismului literar românesc.

Scriitorul Paul Georgescu

Scriitorul Paul Georgescu

Unul dintre cele mai importante romane ale lui Paul Georgescu, Doctorul Poenaru, publicat în 1976, evocă, sub chipul doctorului Mitică Poenaru, personalitatea medicului Dumitru Georgescu, fondatorul spitalului din Ţăndărei, tatăl scriitorului, un om foarte iubit şi foarte respectat. Dincolo de nota ideologică sau de perspectiva idilică asupra ilegaliştilor comunişti, Paul Georgescu reuşeşte un personaj intransigent, idealist, cu o rigoare morală fără fisură şi cu spirit de sacrificiu, care reuşeşte să “sfinţească locul”, punând pe picioare, din nimic, şi luptând cu birocraţia, corupţia, demagogia şi violenţa ideologică din perioada interbelică, un spital rural care va salva sute şi sute de vieţi.

Coperta romanului "Doctorul Poenaru" (Ed. Eminescu, 1976)

Coperta romanului “Doctorul Poenaru” (Ed. Eminescu, 1976)

Dumitru Georgescu se născuse la Poiana de Ialomiţa şi aparţinea uneia dintre ramurile neamului de moşneni stăpâni ai satului, înrudită cu Bărbuleştii, Vasileştii, Răduleştii, Dineştii, Vetu etc.

Bustul medicului Dumitru (Mitica) Georgescu (doctorul Poenaru), din fata Spitalului din Tandarei.

Bustul medicului Dumitru (Mitica) Georgescu (doctorul Poenaru), din fata Spitalului din Tandarei.

Neamul de moşneni din Poiana a fost norocos, fiindcă un reprezentant al lui avea să devină nu numai erou de carte, ci şi de film, şi să fie interpretat de unul dintre cei mai mari actori români din toate timpurile, Victor Rebengiuc. În 1978, regizorul Dinu Tănase a realizat filmul Doctorul Poenaru, cu Victor Rebengiuc (în rolul titular), Ştefan Iordache, Vasile Niţulescu, Elena Dacian, Gheorghe Dinică.

Afisul filmului "Doctorul Poenaru"

Afisul filmului “Doctorul Poenaru”

Dumitru Georgescu (Doctorul Poenaru), un mosnean din Poiana-Ialomita interpretat de Victor Rebengiuc.

Dumitru Georgescu (Doctorul Poenaru), un mosnean din Poiana-Ialomita interpretat de Victor Rebengiuc.

La începutul romanului Doctorul Poenaru există, probabil, cea mai frumoasă descriere literară a unui sat de moşneni din Ialomiţa şi un portret plin de umor şi de duioşie al moşneanului ialomiţean de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Să vedem ce scrie Paul Georgescu despre familia doctorului Poenaru, aşadar despre neamul de moşneni din Poiana-Ialomiţa şi despre bătrânul lor sat:

Satul tot, aflat în vale, se strânsese între dealul galben şi râul lent, verde vara, umbrit cum era în placiditatea lui de salcii şi stejari, şi vatra se tot strâmta fiindcă râul mânca din sat, care acum se-nghesuise de tot sub deal, în timp ce dincolo, peste mal, se tot lăţea pădurea lui naş’ Nicu [probabil, moşierul Nicu Poenaru-Iatan, moşnean bogat din Poiana; n.n.], iar această pornire a râului leneş şi indiferent părea o alegorie a situaţiei sociale a poenarilor. Un proces dura, de optzeci de ani, împotriva boierului a cărui moşie era sporită de râu (…)

Don Mişu [tatăl doctorului Poenaru; n.n.] era potrivit de statură, cam puţintel, slab şi oacheş, mergea cu pieptul în afară, se purta – şi pe zăduf – cu vestă, cravată şi guler înalt, scorţos. Tatăl se purta ras, dar îşi cruţase o discretă mustaţă. Se ţinea drept, băţos, în scaun, ca şi când salonul ar fi fost umplut tot cu lume aleasă. (…) Don Mişu trase adânc un fum şi sorbi din cafea. Era atâta linişte şi gesturile tatălui atât de asemenea lor, încât, acasă, băiatul se simţea la marginea cea mai subţiată a timpului. Pe masă, pe o tăviţă de argint, dăinuia solitară o ceaşcă mare, cu flori albastre, inutilizată şi fudulă – “ceaşca lui Marghiloman” [Alexandru Marghiloman era, la Poiana, vecin de moşie cu moşnenii satului; n.n.]. Şeful conservator venea uneori la conacul de peste gârlă, al lui naş’ Nicu, şi atunci făcea o vizită şi primarului liberal, şi acolo îşi avea ceaşca lui de care nu se atingea nimeni altul. Don Mişu, liberal, era primar de mult [Mişu Georgescu, tatăl doctorului Dumitru Georgescu, a fost primar al satului Poiana vreme de trei decenii; n.n.] şi nici partidul advers nu-l clintea: era rudă cu şefii lor locali şi, apoi, oricum, tot satul de moşneni era liberal, fiindcă partidul băncilor şi al băcanilor îi ţinea, ziceau ei, moşnenii, pe ciocoi în frâu, fiindcă marile moşii aveau tendinţa ancestrală de a se revărsa şi, de trei secole, poenarii, ghimpaţii şi perieţenii îşi apărau moşii, deşi curelele de pământ li se tot subţiaseră prin sciziparitate; ca să nu se topească de tot curelele, băieţii erau trimişi la carte, la oraş, sloboziţi în lume, să se descurce, doar fetele primeau pământ şi puţinii flăcăi prea certaţi cu cartea, aşa că satul, de la un timp, se rărise. (…)

Moşneanul, şi la zece pogoane, nu se socotea ţăran, îşi dădea pământurile în parte la golanii de prin prejur – golani, aşa-i numeau cojanii pe mocanii care, târâţi de oi, se lipiseră de Bărăgan şi se-nhămaseră la lucrarea pământului. Ei, moşnenii, aveau alte ocupaţii! Asemenea detaşare superioară ducea direct la calicire, dar nici unul nu-şi bătea capul. (…) Fiul se simţea mâhnit: nu-l interesa nici grâul, nici comercializarea caiselor, dar îl supăra tândăleala fudulă, risipa, râia boierească fără moşii, totul i se părea vag şi fals. (…) Ceea ce-l îngrijora cel mai mult era nepăsarea voioasă a tatălui care părea el să ştie ceva, dar nu ştia nimic, pur şi simplu refuza să-şi bată capul: nu se sinchisea. Don Mişu reprezenta acea stare denumită kief (ce avea să degenereze, în alte straturi, în vulgarul chef), acea stare de linişte voioasă, tacla prelungită şi indiferenţă amuzată faţă de ce se întâmpla în jur, un răsfăţ de sine până la inconştienţă, tihnă îndelung stătătoare, eternitate narcotizată în care orice efort era privit drept caraghiozlâc şi gugumănie, prilej de batjocură subţire. (…) Dar nu-şi putea lăsa tatăl, nu era posibil să li se scoată în vânzare la licitaţie pământurile lor date de Mihai Vodă. (…)

Moşnenii erau oameni cârcotaşi, puşi pe harţă şi zeflemea subţire, se căsătoreau doar între ei şi nici jandarm nu sufereau să le vină din alte locuri; îl tăiau. Cum erau puţini, în cele trei sate, şi tot însurându-se ei înde ei, ajunseseră ca la o rudenie veche, mai de departe, să adauge o alta, nouă, mai strânsă, aşa că arborele genealogic, pe care-l păstrau bine în cap, avea o încâlceală de groază. Cu generaţiile, unii făcuseră avere multă, alţii sărăciseră, dar se ţineau neamuri, şi pomeneau de obşte, care de mult nu mai era, dar le şi plăcea să se tragă în procese unii pe alţii, erau “procesivi”, uneori judecata se moştenea generaţii, uitându-se pricina, doar vrajba veche, nu. Aveau bâzdâc, le plăceau judecăţile, la tribunal îşi ţineau discursuri lungi şi-şi arătau îndreptările, hârtii răscoapte cu peceţi, de pe care nici dracu nu mai ştia citi ceva. Colţoşi şi clănţăi între ei, erau, înspre afară, uniţi.(…)

Strat social vechi dar subţiat mereu, răzeşimea transmitea o mândrie arogantă, dar lipsită de mijloace, tindea spre clasa suprapusă, care o respingea cu politeţuri, dar ferm. Semeţia lor de altădată, necesară atunci, devenise inadecvată, întoarsă contra firescului instinct de apărare. (…)

(…) moftureala unei categorii închistate, chichiricioase şi măcinate, dintr-un sat mâncat de un râu şi de o moşie, fudulia unor oameni lipsiţi de mijloacele orgoliului lor, toate aceste realităţi pe care doctorul Poenaru le privise critic şi întristat ca fenomene cu totul exterioare şi de care se simţise liber, iată că ele, constituite în trecut, deveneau acum o forţă ce-l devia de la destinul pe care şi-l gândise, toate aceste trecuturi ale altora deveniseră propriul său trecut.

(Paul Georgescu, Doctorul Poenaru, Bucureşti, Editura Eminescu, 1976, pp. 6-26, 102)

 

 

Summary of “Strămoşi pe alese. Călătorie în imaginarul genealogic al boierimii române” (“Choosing Your Ancestors. A Journey in the Genealogical Imaginary of the Romanian Boyars”) by Filip-Lucian Iorga, Bucharest, Humanitas Publishing House, 2013 (forward by Neagu Djuvara)

Situated at the meeting point between the science of genealogy and the history of the imaginary, the book focuses on the concept of the imaginary, as it is manifest in genealogies. When defining this concept, I have adopted Lucian Boia’s vision, according to which the imaginary is an independent reality, detached of whatever exists outside of our mental perception, a reality that has its own structures and dynamics, acting upon the outer world and, at the same time, being influenced by the latter.

Stramosi pe alese

One of the permanent manifestations of the imaginary is the individual and collective need to place oneself in some sort of continuity, to define oneself as an element within a filiation chain. The genealogical imaginary is a subcategory of the imaginary referring to the origin, the history and the structure of various families and it comprises a wide range of genealogical myths: fictitious ancestors, whether divine or human, fabulous kinships, invented genealogies, descendancies which are impossible to certify with documents, erroneous interpretations of certain degrees of kinship, the imaginary transformation of data which can be attested by documents, real genealogies that have received unexpected interpretations and historiographic clichés grown on more or less attestable genealogies. The genealogical imaginary has produced effects on the inventors and the owners of the respective filiations, on those people they got in touch with and, eventually, on the social network of the epoch when these filiations functioned as “useful myths”.

Invented genealogies may prove to be of interest both as a method to obtain or consolidate social prestige, but also as vehicle and consequence of the incipient process of modernization and occidentalization of the Romanian principalities.

The first part of the book shows what the genealogical imaginary implies and it proposes an interdisciplinary analysis of the concept, discussing the theses of researchers such as Roland Mousnier (social stratification) or Pierre Bourdieu (symbolic capital).

The second part is a short chronology of the genealogical imaginary, from ancient Egypt up to 20th century America, going through Homer’s epic poems, biblical or medieval genealogies.

In order to dominate, sovereigns needed ancestors that should be as illustrious as possible, sometimes even of divine nature. On the other hand, aristocrats were also rarely satisfied with genealogies which were attestable in documents, even if they were more than honorable. They used to look for distant ancestors, shrouded in legends, or they hastened to adopt the “discoveries” of certain specialists in genealogies, specially hired to adjust the filiation of the commissioner. Access to memory, whether historical or mythological, was a privilege which conferred legitimacy. Once adopted by the peers, false or impossible to prove filiations came into force and thus became relevant. Self image and the way they were perceived by those around them, personality, ideas and ideals, types of sensitivity and of reaction, social presence and status were also modeled by the awareness of placement in the lineage of various ancestors. The verdict stipulating that certain genealogies are fake does not entitle us to ignore them, as long as they have played, for millennia, a major role in the creation of prestige.

The third part deals with the avatars of the Romanian genealogical imaginary, from the genealogical mythologies of families reigning in Moldavia and Wallachia, to authors whose works became a rich source for the genealogical imaginary.

In the Romanian principalities, the interest for genealogy in the Middle Ages was rather modest. Lineages were drawn up only for practical purposes, if they were needed for some trial related to estate ownership. But contacts with the kingdoms of Poland and Hungary will also stimulate the interest of several reigning families in the Romanian principalities for illustrious genealogies. The Corvin and Movilă families allegedly had ancestors in ancient Rome, Despot-Vodă claimed to descend from Hercules whereas the Cantemir family pretended to have Tatar princes among their ancestors.

The Craiovescu, Brâncoveanu and Bibescu families take over the symbolic capital of the founding dynasty of Wallachia, the Basarabs, by means of alliances with women and adoption.

The second half of the 18th century and the 19th century witness a huge diversity of genealogical inventions in Moldavia and Wallachia. Their multiplication can be put down to the increasingly developed contacts with the Western world, but also with Russia and to the process of modernization started by the Phanariot princes and enhanced during the whole course of the 19th century. The boyars’ self-consciousness and their need to resemble the Western aristocrats become all the more powerful. The birth of an entire series of imaginary genealogies is also due to the beginnings of genealogy as a science, tributary to Romantic historiography and to an incipient national ideology, which, in their turn, will need their own set of filiations impossible to attest with documents, but meant to confirm the theories of the Roman origin and of the continuity of Romanians.

A minor boyar, Costandin Sion, writes, between 1840 and 1857, what appears to be rather a chronicle of his contemporaries than a documented record of boyar families. Nevertheless, the work is very useful because it accounts for the existence of a particular type of genealogical imaginary, which obstinately opposes family traditions by selecting the least creditable information, especially about the “new people”. The writing is a real “massacre” born out of grudge and targeted especially against the boyars of humble origin.

Numerous genealogical mythologies can be found in a false Moldavian chronicle, Huru’s Chronicle (Izvodul lui Clănău) drawn up by the Sion family and ascribed to a fictitious author, Arbore, from the 3rd century AD.

The first genealogical synthesis belongs to Octav-George Lecca, at the end of the 19th century. He actually remains to date as the only one who managed to carry out an attempt to collect in a book the genealogies of most of the boyar families in Moldavia and Wallachia. Even though, in terms of genealogical science, he did not go beyond the stage of a “well-meant, but inefficient amateur”, his works represent for the study of the genealogical imaginary a first-hand source, especially by their major deficiencies: historical inaccuracy, inventions and the uncritical use of family traditions. By means of Lecca’s book, we gain direct access to the faiths of some members of boyar families related to their own origins and hence, to their identity.

Relying on Elena Siupiur’s research, I drew up a list of the young sons of Romanian boyars who studied in German universities during the 19th century. They added nobiliary particles to their names or changed the way their names were written so that they could emphasize abroad the fact that they belonged to the nobility of the Romanian principalities.

Out of the comparison with Western aristocratic families there stems a legitimate frustration among the descendents of the illustrious Romanian families: the absence of nobiliary titles. That is why, apart from the authentic titles owned by some Romanian families, cases of “usurpation” of aristocratic titles equally appear.

On many occasions, women brought within the family a symbolic capital which was richer than the men’s. Moreover, in the Romanian principalities, unlike the Western world, the transmission of names and family identity was often accomplished by means of women.

The Romanian boyars managed successfully to carry out their own modernization, thus fully contributing to the modernization of the Romanian society as a whole. The boyars’ modernization was triggered by their wish to integrate themselves rapidly into the European aristocracy and to resemble as much as possible the Western aristocrats.

Getting in touch with European aristocrats, the boyars invent illustrious ancestors and they build fanciful heraldry. They transform themselves and change the mentalities and the attitudes of a category that plays an emblematic role for the entire society.

The fourth part provides a typology of the genealogical mythologies among the Romanian boyars. I have applied a convention in order to divide the families under discussion into “native” and “Phanariot”. There are few Romanian boyar families that are not allied to Phanariot families, and, eventually, these Greek families gradually become Romanian in all aspects, too.

The native boyar families produce, under the influence of the incipient national ideology, genealogies that will connect them to ancient Roman families (the cases of the Grădişteanu, Jianu-Cesianu, Lecca families) or to country founders (the Costaki or Bălăceanu families). This trick ensures them a privileged position among the boyars, offering them political and social superiority over other families with less noble origins. This process also endorses the theory about the Romanians’ Latin origin and about the Romanians’ continuity in the regions north of the Danube.

The second category of genealogical myths refers to the native families which, influenced by contacts with Phanariot Greeks, with Russian officers and Western aristocrats, invent illustrious “exotic” ancestors: Hungarian (the Beldiman and Sturdza families), Polish and Baltic (the Berindei and Macedonski families), French (the Balş family pretended to descend from the counts of Baux whereas the Lămotescu family found its nobiliary roots in an aristocrat of the La Motte lineage), Italian, Tatar (the Sion family) or Turkish. The goal was to obtain mundane and political legitimacy, especially in relationship with the Western aristocracy.

The third category of genealogical mythologies refers to the Greek families in Phanar, which, in their turn, “discover” their ancestry among Byzantine aristocratic dynasties and families (the Cantacuzino, Paleologu, Lascaris families, etc.) or among Western noble families (the Cantacuzino considered themselves descendents of the Valois, and the Mavrogheni family claimed to originate from the Venetian doge Francesco Morosini). Motivated by the need for legitimacy within their own community, but also within their rapports with the Sultan and with Russia, the Phanariot families place themselves, with or without documentary grounding, in the lineage of the ancient Byzantine aristocracy. Their purpose was mundane and political legitimacy, especially in order to revive the dream of recreation of the Byzantine Empire.

The last category includes the Levantine families that assert their ancestry from native dynasties. The Cantacuzino place themselves in the lineage of the Basarabs, and the Mavrocordat in the lineage of the Muşat.

In all epochs, every human community is first of all legitimized by its origins. Whether we talk about tribes, nations, ideologies or families, the appeal to founding myths is universal and essential in the crystallization of identity. However, these origins are not an immutable fact. Although they are often prone to being disguised as inherited and unquestionable truths, origins are actually, to a great extent, a matter of option.

The genealogical mythologies of the boyar families in Moldavia and Wallachia are not isolated cases, but can be easily integrated into a universal outlook on the genealogical imaginary; they are not rare (I have identified over 100 of such mythologies); neither are they mere curiosities meant to be exiled into a discredited anecdotic type of history. On the contrary, they represent a phenomenon which can help us define self-consciousness and social awareness among the Romanian boyars. The “falsity” of certain genealogical myths should not impede their study as manifestations of a specific imaginary, as “weapons” in the race for prestige, for the accumulation of symbolic capital and as instruments used to crystallize family identity. Genealogical mythologies, as part of a whole arsenal used by the boyars in both principalities who were eager to resemble western aristocrats, also become a ferment, all too often ignored, of the modernization of the entire society.

Beyond “true” or “false” genealogies, family identity equally proves to be a mental fact. The ancestors invented or selected by people deserve our attention as much as those automatically certified by the documents indicating one’s civil status. Especially so when genealogical fiction generates patterns of behaviour, options and concrete actions which change biographies and consolidate or modify social relations.

 

Text by Filip-Lucian Iorga

Translated into English by Eduard Bucescu

 

La colindat, în perioada interbelică

Mircea Stănescu (1923-2000), Buniţu cum îi spuneam eu, mi-a povestit multe despre România şi despre Bucureştii de altădată. Poveştile lui au fost poarta mea de acces către un trecut lipsit de răceala manualelor şi a multor cărţi de istorie. Am strâns conversaţiile noastre şi notiţele lui memorialistice în textul Spre neuitare. Copilăria şi adolescenţa lui Mircea Stănescu, care a câştigat, în 2000, Premiul I al concursului „Istoria mea – Eustory”, organizat de Fundaţia „Noua Istorie”, cu sprijinul Institutului de Cercetări Interdisciplinare Româno-Germane, al Körber Stiftung şi al Ministerului Educaţiei Naţionale. Fragmente din amintirile bunicului meu au fost publicate în volumele Istoria României în texte (Editura Corint, Bucureşti, 2001; coordonator Bogdan Murgescu) şi Copilăria şi adolescenţa altădată (Editura Dominor, 2003; volum îngrijit de Mirela-Luminiţa Murgescu şi Silvana Rachieru). Buniţu mi-a povestit şi despre Sărbători:

„La noi în familie se sărbătorea, cu un fast mai deosebit, în afară de Crăciun şi de Paşte, ziua de Sf. Nicolae, onomastica tatei. Nu numai că tata era pater familias, dar era şi cel mai mare dintre fraţii lui şi toate neamurile care se aflau în Bucureşti erau nelipsite de la această sărbătoare. Venea atunci şi Didina, o rudă îndepărtată, proprietara unui important atelier de confecţii şi casă de modă din Bucureşti. Cei mici preferam, în loc să stăm la masă cu adulţii, să ieşim la joacă cu verii de vârsta noastră, mai ales în anii în care Moş Nicolae era cu barbă albă. Aşa spuneam noi: când ningea în acea zi, moşul avea barbă albă; când nu ningea, Moş Nicolae era cu barbă neagră. După ce mâncam şi cei mari beau şi un pahar de vin, mai prindeau curaj şi începeau să cânte, de cele mai multe ori în cor, cântece populare şi romanţe, storcătoare de lacrimi pentru cei mai sensibili. La fel era de Sfântul Ştefan, când mergeam la unchiul Fănică Bărbulescu.

Mircea Stanescu scolar, cca. 1930.

Mircea Stanescu scolar, cca. 1930.

Când se apropia vacanţa de Crăciun eram nerăbdător, nu numai pentru că scăpam de şcoală, dar şi pentru că se apropiau zilele în care mergeam cu colindul. Începeam cu Moş Ajunul, continuam cu Steaua, urma Pluguşorul şi, la urmă, Sorcova. Cu traista la Moş Ajun şi cu sorcova am mers numai când eram mai mici. Mai târziu, am început să alcătuim mici coruri, în care cântam două-trei cântece, pe cel puţin două voci. De regulă, colindam numai pe la rude şi cunoştinţe. Uneori mergeam şi la străini, atunci când aceştia ne întâlneau pe stradă şi ne pofteau în casă. O impresie extraordinară ne făcea când ne duceam la un vecin din zona Liceului Şincai, domnul Riga, care făcea parte din consiliul de administraţie al Băncii Naţionale; avea o figură distinsă, cu cioc, şi semăna cu Mihail Kogălniceanu. Domnul Riga ne oferea întotdeauna hârtii de 20 de lei, nou-nouţe, de care ne era parcă milă să ne atingem.

Pomii de Crăciun îi împodobeam cu nuci învelite în poleială, cu mere şi cu lumânări. Pe crengi puneam vată, care imita zăpada.

Liceanul Mircea Stanescu.

Liceanul Mircea Stanescu.

Aveam un unchi, Costache Bărbulescu, fratele tatei, care avea o întreprindere de odăjdii şi haine bisericeşti, la Patriarhie. Era un om respectabil, care nu călătorea decât cu trăsura şi avea o barbă care te putea face uşor să-l confunzi cu feţele bisericeşti. Sigur că mergeam şi la el cu colindul, dar eram nelipsiţi mai ales în ajun de Sf. Dumitru, hramul Patriarhiei, când se distribuia credincioşilor artosul. Avea acest artos un gust specific, care nouă ni se părea mai plăcut decât cel al cozonacului. Când ne vedea, unchiul Costache apărea pe uşa din spate a bisericii, care ieşea direct din altar, şi ne dădea la fiecare câte un artos întreg. Ţinea mult la noi, atât pentru faptul că eram mulţi copii în familie, cât şi pentru că el nu avea niciunul.

Costache Barbulescu.

Costache Barbulescu.

Un moment hazliu s-a petrecut la un Revelion organizat, la noi acasă, de către fraţii mei mai mari. Astfel, în complicitate cu una dintre invitate, am servit ca desert, înainte de miezul nopţii, bucăţi de rahat. Acesta, însă, nu era nici pe departe ce părea a fi, ci erau bucăţele de mămăligă, tăvălite prin făină. Şi, ca şi cum nu ar fi fost suficient, le-am oferit păcăliţilor, pentru a se clăti în gură, un şpriţ în care nu era vin, ci… oţet. Până la urmă, gluma a fost apreciată de toţi şi au purces, în continuare, la adevărata petrecere. La una dintre seratele organizate de fraţii mei mai mari am învăţat şi eu, pe la 13-14 ani, să dansez vals…”

Mircea Stanescu.

Mircea Stanescu

Fotografia salvată din naufragiul unei case

În 1999, bătrâneţea a obligat-o pe tanti Marie Stănescu (1913-2006), sora bunicului Mircea, să vândă casa de pe str. Filofteia Gheorghiu, ridicată în 1930 de străbunicul Nicolae Stănescu. Puterile o părăseau pe tanti Marie, femeie altfel energică şi autoritară, fostă profesoară, pasionată de operă şi de literatură.

Casa familiei fusese ridicată pe un teren cumpărat de la marele aviator Romeo Popescu, care moştenise de la soţia lui pământuri în apropierea Cimitirului Bellu. Familia soţiei aviatorului se numea Gheorghiu, de aici numele de străzi care supravieţuiesc şi azi şi care amintesc de vechii proprietari: Filofteia Gheorghiu, Pericle Gheorghiu. Locuinţa era solidă, înaltă, tip vagon, tipică pentru burghezia bucureşteană. Îmi amintesc de treptele care duceau dinspre curte spre antreu; era plăcut să stai vara acolo, pe treptele încălzite de soare. Mobilele erau grele, tavanul înalt, casa era răcoroasă vara şi primitoare iarna, graţie sobelor de teracotă. Grădina era mare şi adăpostea viţa de vie, vişinii, gutuii. Cândva existase şi un lămâi. Poteca bătrână de piatră, cam ştirbă, conducea de la poartă spre casă şi spre magazii care adăposteau şi ce nu ţi-ai fi putut imagina.

Marie Stanescu (tanti Marie) si Mircea Stanescu (Bunitu), admirand lamaiul din gradina casei familiei de pe str. Filofteia Gheorghiu, in 1942.

Marie Stanescu (tanti Marie) si Mircea Stanescu (Bunitu), admirand lamaiul din gradina casei familiei de pe str. Filofteia Gheorghiu, in 1942.

Aici se strângea familia, în serile lungi de vară. Eram mulţi şi se râdea mult. Se mânca îngheţată făcută în casă sau orez cu lapte, aromat cu vanilie şi lămâie. Acolo venea şi unchiul Bogdan, frate cu bunicul; el era ofiţer, iar mie îmi plăcea să mă împăunez cu cascheta lui de militar, ceea ce provoca ameninţările glumeţe ale lui tanti Marie: „Lasă şapca aia, că o să cheleşti ca unchiul Bogdan!” Nu avea prea mare efect ameninţarea, dar se vede treaba că tanti Marie avea dreptate: chelia unchiului Bogdan pare să fi fost niţel molipsitoare. Tot tanti Marie m-a asigurat, când aveam vreo cinci ani şi o priveam de jos în sus, ridicând capul pentru a o vedea, că voi creşte şi o voi privi eu de sus. Nici vorbă să o fi crezut, eram convins că-mi povestea istorioare de păcălit copiii. Dar ciudat lucru, profeţia ei s-a adeverit şi în ultimii ani de viaţă mi se părea tare micuţă.

Mult m-am mai jucat cu verişoara Laura în grădina din Filofteia Gheorghiu. Bălăcindu-ne la cişmea sau îndopând pisoii cu lapte şi cartofi prăjiţi, mestecând nişte floricele mov parfumate sau culegând picătura de miere dintr-o floare frumoasă, albă. Era un mecanism care mă fascina: trăgeai floarea de codiţă, cu grijă, şi boaba de miere îşi făcea apariţia.

Noii proprietari nu au dărâmat casa, dar au mutilat-o pentru a o face să semene cât mai mult cu un bloc impersonal. Şi, fireşte, au tăiat copacii, au stârpit viţa de vie, au sufocat iarba şi au turnat beton. „Omul nou” nu poate supravieţui printre copaci, preferă betoanele.

Când am ajutat-o pe tanti Marie să-şi strângă lucrurile atunci, în 1999, am cotrobăit şi în magaziile misterioase. Nu arătau ele prea încurajator, dar în ele mi-a fost dat să găsesc portrete de familie, fotografii vechi, cărţi, corespondenţă, chiar decoraţia bunicului, Coroana României pe care o ascunsese atunci când comuniştii îi ceruseră să o predea. Le-am salvat pe toate, ca dintr-un naufragiu, încercând să-mi spun că memoria unei familii poate supravieţui, dincolo de epoci şi de locuri.

Una dintre fotografii spunea parcă, mai bine decât oricare alta, povestea lumii pe care o redescopeream. O scenă de familie: moşnenii Bărbuleşti la moşia de la Poiana-Ialomiţa, pe la 1910. Cu ajutorul lui Buniţu i-am descoperit acolo pe stră-străbunica Maria Bărbulescu sau pe fraţii străbunicului, Dumitrache şi Ştefan Bărbulescu, cu familiile lor. Dar imaginea fermecătoare a doamnelor îmbrăcate în alb şi a domnilor eleganţi aşezaţi tihnit pe iarba moşiei strămoşeşti era rănită de o pată.

Fotografia salvata de la naufragiu, inainte si dupa restaurare.

Fotografia salvata de la naufragiu, inainte si dupa restaurare.

Ani de zile m-am întrebat cum aş putea ajuta fotografia de demult să se însănătoşească. Şi am avut şansa, în 2013, să-i cunosc pe excelenţii fotografi şi restauratori Miruna Minculescu şi Alex Domnişoru, de la “Restaurare Foto”. Datorită lor, fotografia s-a făcut bine. Iar strămoşii ne pot spune din nou o poveste veche dar plină de miez, despre familie, libertate şi memorie.

Mosnenii Barbulesti la mosia de la Poiana-Ialomita, cca. 1910.

Mosnenii Barbulesti la mosia de la Poiana-Ialomita, cca. 1910.

Blazonul familiei Onou

Despre familia Onou, urmaşii boierilor moldoveni Străjescu, ştiam că se integraseră în cea mai înaltă aristocraţie rusă. Căsătoria diplomatului Mihai Constantinovici Onou, reprezentant al Ţarului la Constantinopol şi Atena, cu nepoata generalului Antoine-Henri baron de Jomini a condus, la generaţia următoare, la înrudirea familiei Onou cu principii Trubeţkoy, principii Şahovskoy sau conţii Chreptowicz-Buteniev. Nu cunoşteam însă însemnele heraldice ale familiei.

Tudor-Radu Tiron, unul dintre cei mai valoroşi heraldişti români, a descoperit descrierea blazonului Onou într-un armorial al nobilimii Imperiului Rus. Heraldistul basarabean Silviu Tabac a tradus textul din limba rusă în română.

top

Blazonarea sună cam aşa: În scut de azur damaschinat şi cu bordură de argint, un sul desfăcut de argint. Scutul este timbrat de coif încoronat nobiliar. Cimier: două coarne de bivol, încrucișate; cel din dreapta de argint şi azur, cel din stânga de azur şi argint. Lambrechini de azur cu argint.

Iar graţie artei rafinate a lui Tudor-Radu Tiron, care a desenat blazonul, memoria heraldică a neamului Onou a prins din nou viaţă.

Blazonul familiei Onou, boieri moldoveni si nobili rusi. Studiu heraldic si desen de Tudor-Radu Tiron.

Blazonul familiei Onou, boieri moldoveni si nobili rusi. Studiu heraldic si desen de Tudor-Radu Tiron.

Reportaj despre Biserica de lemn „Poiana”

Digi 24 a dedicat un reportaj Bisericii de lemn „Sf. Nicolae”, ridicată de moşnenii din Poiana-Ialomiţa şi aflată astăzi în grădina Muzeului Naţional al Agriculturii din Slobozia:

http://www.digi24.ro/Emisiuni/Regional/Digi24+Constanta/Timp+liber/Timp+Liber+Bisericuta+Poiana+din+Slobozia

Recenzie publicată la New York

Profesorul Gheorghe Boldur-Lățescu, fost deținut politic și autor al mai multor volume dedicate genocidului comunist din România, a publicat recent o carte de articole, The Re-Education Experiment in Romania. A Survivor’s Views of the Past, Present and Future (Nova Science Publishers, New York, 2013), în traducerea lui Daniel Teodorescu. Acest volum conține și traducerea în engleză a recenziei pe care am scris-o despre cartea de memorii a lui Gheorghe Boldur-Lățescu.

Coperta carte Gh. Boldur-Latescu

 

P1160306

 

P1160307